ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 693/2022

Ședința publică din data de 8 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2019, reclamantul A., a chemat în judecată pârâții ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE DOLJ și DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE CRAIOVA, precum și cu B. S.R.L., ce urmează a fi citată prin lichidator judiciar C. și D., solicitând instanței ca prin sentința pe care o va pronunța să dispună:

Soluția instanței de fond

Curtea de Apel Craiova – secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 238/2019 din 05 iunie 2019, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE DOLJ și DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE CRAIOVA, B. S.R.L., prin lichidator judiciar C. și D., ca nefondată.

Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul A. a declarat recurs și, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate, iar cu ocazia rejudecării cauzei în fond solicită admiterea acțiunii.

În dezvoltarea criticilor sale a susținut recurentul că sentința este criticabilă, fiind pronunțată cu aplicarea greșita a art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală, precum și cu încălcarea art. 25 alin. (2)

1

. Codul de procedură fiscală

Elementul subiectiv al relei-credințe nu poate fi interpretat și apreciat decât prin corelare cu activitatea per ansamblu a societății, precum și cu momentele determinante ce au condus la insolvabilitate.

Așa cum a susținut și prin cererea introductivă, intrarea în incapacitate de plată s-a datorat imposibilității de a recupera sumele datorate de terți societății, sens în care a depus la dosar atât extras de pe portal prin care dosarul principal de insolvență al societății este amânat în vederea soluționării definitive a cauzelor prin care societatea, la acest moment încerca recuperarea datoriilor, cât și situația clienților neîncasați la acest moment, din care rezultă că societatea avea de recuperat suma de 1.613.541 RON debit și 824.643 RON penalități.

Această sumă ar fi asigurat rulajul societății și ar fi putut evita scoaterea la vânzare a activelor societății, context în care s-ar fi putut continua derularea activității și implicit încercarea de redresare.

Nici decizia de antrenare si nici hotărârea instanței de fond nu prezintă, o detaliere a motivelor pentru care se concluzionează că situația societății a fost determinată cu rea-credință - respectiv intenție directă.

Nu se poate ignora faptul că în momentul în care societatea a intrat în incapacitate de plată, respectiv iunie 2014, aceasta a solicitat deschiderea procedurii de insolvență.

La data de 30.04.2015, anterior emiterii deciziei de impunere x/03.11.2015 invocată în decizia de antrenare, s-a dispus intrarea în procedură simplificată.

Apreciază ca fiind relevant și faptul că, de la acel moment, societatea a continuat să desfășoare activitate sub controlul administratorului judiciar, iar ulterior dreptul de administrare a fost ridicat.

Cu toate acestea, în cuprinsul deciziei de antrenare nu este specificat și nu se detaliază componența debitului datorat de societate pe perioade de timp, întrucât de la momentul intrării în insolvență, organul fiscal are la rândul său atât dreptul cât și obligația să urmărească parcursul societății.

Nu trebuie ignorat faptul că distinct de analiza superficială ce se realizează în decizia contestată cu privire la situația societății, odată cu deschiderea procedurii de insolvență, cauzele ce au determinat intrarea în incapacitate de plată au fost analizate și de administratorul judiciar.

A fost întocmit raport conform art. 59 din Legea 85/2006, raport ce putea fi contestat de către organul fiscal.

Cu toate acestea, s-a așteptat 3 ani de zile pentru a se declara insolvabilitatea societății.

Aceste elemente nu reprezintă altceva decât materializarea demersurilor de redresare a activității.

În esență parcurgerea procedurii de insolvență, respectiv încercarea de redresare a activității, propunerea planului de reorganizare constituie elemente prin care administratorul societății a uzat de această pârghie legală pentru ajustarea activității, contrar celor reținute de instanța de fond.

Practic, prin sentința recurată instanța ignoră în totalitate intrarea în insolvență.

Fără ca această procedură să poată bloca un demers de atragere a răspunderii solidare în temeiul normelor procesual fiscale, el trebuia totuși analizat în contextul în care i se impută o atitudine pasivă.

Așadar, este de necontestat că decizia de antrenare trebuie privită distinct de orice formă de răspundere ce s-ar fi putut dispune în procedura de insolvență față de acele persoane ce ar fi determinat această stare.

Cu toate acestea, ceea ce nu poate fi ignorat este că ambele forme de răspundere au la bază aceeași cauză juridică, același context faptic și aceleași motive, întrucât vorbim de aceleași fapte și același prejudiciu.

Creanța din insolvență a organului fiscal nu poate fi decât una și aceeași cu datoria pentru care se antrenează răspunderea conform art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală

Prin urmare, nu se poate ignora procedura colectivă și demersurile din aceasta, care au prioritate din acest punct de vedere, de eventuala analiză ce ar putea fi făcută de către organul fiscal, separat, conform Codul de procedură fiscală

Astfel, subliniind concluziile raportului administratorului judiciar, societatea prezintă profilul unei societăți în continuă creștere:

- 2011, cifră de afaceri de 1.779.788 RON;

- 2012, cifră de afaceri de 4.694.919 RON;

- 2013, cifră de afaceri de 6.494.427 RON, înregistrând la finele exercițiului financiar profit net de 440.736 RON.

Or, o astfel de cifră de afaceri arată că această societate a avut activitate ce a înregistrat profit, după ce s-au achitat cheltuielile si că în niciun moment nu a existat intenția ca aceasta să fie folosită în interesul exclusiv al asociatului pentru a se sustrage de la plata obligațiilor fiscale.

Motivul pentru care societatea a început să întâmpine dificultăți începând cu anul 2014 a fost acela că nu s-au putut recupera datoriile de la clienți.

Așadar, apariția stării de insolvență s-a datorat astfel posibilităților reduse de a face față obligațiilor de plată (implicit și cele bugetare) și susținerea activității din fonduri proprii și că în urma promovării demersurilor ce vizau recuperarea datoriilor societății ar fi existat la acel moment posibilitatea ca societatea să se redreseze, aceasta manifestându-și intenția de a propune plan de reorganizare prin cererea adresată Tribunalului Dolj.

Apărările formulate în cauză

Doar intimata – pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova a formulat întâmpinare, în nume propriu și în numele Administrației Județene a Finanțelor Publice Dolj, în cadrul căreia a invocat nulitatea recursului, apreciind că motivele nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de casare prevăzute la art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Pe fondul recursului solicită respingerea acestuia, ca nefondat, reaua credință fiind dovedită în cauză prin acțiunile derulate, comportamentul fiscal manifestat cu scopul sustragerii de la plata obligațiilor fiscale datorate și prin neachitarea pentru o perioadă de timp a obligațiilor cu reținere la sursă, reprezentând contribuții obligatorii datorate pentru activitatea prestată pentru societate de salariații acesteia, cu consecințe grave asupra drepturilor legale ale salariaților lipsiți de drepturile elementare care le revin: asigurări de sănătate, asigurarea de șomaj, asigurarea socială pentru pensie și alte drepturi sociale, debitul înregistrat de societate provenind și din aceste contribuții obligatorii, societatea debitoare datorând la bugetul de stat CAS angajator 830083 RON, CAS angajat 217928 RON, Accidente de muncă 8702 RON, Șomaj angajator 21134 RON, Sănătate angajator 206528 RON, Sănătate angajat 6733 RON.

Răspunsul la întâmpinare

Recurentul-reclamant A. nu a formulat răspuns la întâmpinarea intimatei – pârâte Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, deși aceasta i-a fost comunicată în termenul legal.

Procedura de soluționare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu judecarea dosarului s-a fixat primul termen pentru soluționarea recursului la data de 08 februarie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, când, Înalta Curte, după soluționarea excepției nulității recursului, invocată de intimata – pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova în cadrul întâmpinării depuse la dosar, în sensul respingerii acesteia, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 394 C. proc. civ. a reținut cauza spre soluționare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii dedusă judecății.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, prin raportare la criticile formulate, la apărările intimatelor și la normele legale incidente litigiului dedus prezentei judecăți, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamantul A. este fondat, urmând a fi admis, în considerarea argumentelor în continuare arătate:

Prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. DJG DEJ 7945-3/29.08.2018 a AJFP DOLJ, s-a dispus angajarea răspunderii solidare a recurentului din prezenta cauză, în calitate de administrator, în limita sumei de 3.335.099 RON.

Împotriva acestei decizii recurentul-reclamant a formulat contestație care a fost respinsă prin Decizia nr. CRR-REG-25512/07.12.2018 emisă de A.N.A.F. – D.G.R.F.P. Craiova.

Prin aceste acte administrativ - fiscale organul fiscal a reținut că recurentul –reclamant cu rea credință nu a dispus plata creanțelor fiscale.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu cererea reclamantului A. de anulare a Deciziei de angajare a răspunderii solidare cu nr. DJG_DEJ 7954-3/29 august 2018 și a Deciziei nr. CRR-REG-25512/07.12.2018 privind soluționarea contestației.

Prin sentința recurată a fost respinsă acțiunea reclamantului, ca nefondată, constatându-se legalitatea celor două acte fiscale atacate.

Înalta Curte constată că hotărârea instanței de fond este nelegală, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 25 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală, criticile recurentului sub acest aspect fiind întemeiate.

Potrivit art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală aprobat prin Legea 207/2015, text de lege pe care se întemeiază decizia de angajare a răspunderii solidare, "pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale".

Așa cum se desprinde din dispozițiile legale anterior citate, o condiție esențială pentru angajarea răspunderii solidare a administratorilor societății declarate insolvabile este reaua credință a acestora, manifestată prin nedeclararea sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.

Potrivit art. 12 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, reaua credință a contribuabilului nu se prezumă, ci trebuie dovedită, iar simpla afirmație a organelor fiscale în sensul că reclamantul a fost de rea credință, în lipsa unor împrejurări concrete, pertinente, legate de conduita acestuia în legătură cu acumularea și neplata datoriilor fiscale, nu este suficientă pentru a se reține îndeplinită această condiție.

În speță, Înalta Curte constată că, în aprecierea întrunirii condițiilor art. 25 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală, organele fiscale au reținut că, în fapt, S.C. B. S.R.L. datorează la data de 29.08.2018, data emiterii deciziei de angajare a răspunderii solidare suma de 3.335.099 RON, din care debite în sumă de 3.152.764 RON reprezentând obligații la Bugetul General Consilidat al Statului ce provin din declarații depuse și neachitate, Decizia de impunere nr. x/03.11.2015, PVC x și accesorii în sumă de 182.335 RON, societatea înregistrând debite începând cu data de 20.02.2014.

S-a reținut că reclamantul nu și-a îndeplinit obligația de a achita creanțele datorate bugetului de stat, manifestând o atitudine pasivă față de situația societății debitoare, susținându-se deopotrivă că acesta nu a luat măsuri de redresare a activității.

Astfel cum s-a menționat chiar în actul contestat, recurentul – reclamant a fost administrator al societății S.C. B. S.R.L. începând cu data de 09.12.2010.

La data de 19.06.2014 a fost admisă cererea debitoarei S.C. B. S.R.L. privind aprobarea procedurii generale de insolvență, fiind numit administrator judiciar provizoriu CASA DE INSOLVENȚĂ OLTENIA SPRL, iar la data de 30 aprilie 2015 s-a aprobat intrarea debitoarei în procedura falimentului, fiindu-i ridicat societății și dreptul de administrare. Deopotrivă, a fost desemnat provizoriu lichidator judiciar Casa de Insolvență OLTENIA SPRL, ce a avut anterior și calitatea de administrator judiciar.

Or, în condițiile în care la data de 30.04.2015 societății i-a fost ridicat dreptul de administrare, nu poate fi angajată răspunderea solidară a recurentului – reclamant pentru obligații fiscale stabilite ulterior acestei date, lichidatorul judiciar fiind cel ce putea dispune de activele societății.

Așadar, debitele stabilite în sarcina societății au fost eronat reținute de intimata- pârâtă, în condițiile în care, după data de 30.04.2015 de activele societății putea dispune doar lichidatorul judiciar.

Astfel, instanța de control judiciar reține că forma de răspundere instituită de dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 nu este una pentru fapta altuia, ci reprezintă tot o formă de răspundere patrimonială personală, recurentul-reclamant răspunzând doar pentru acțiunile proprii.

Pentru a putea fi stabilită răspunderea solidară a recurentului cu debitoarea B. S.R.L. este obligatorie probarea împrejurării că datoria fiscală provine exclusiv din modul în care recurentul și-a exercitat atribuțiile de administrator al societății, iar sub aspect volițional această conduită să fie caracterizată de reaua credință a reclamantului.

Ori, instanța de control judiciar constată că în procedura insolvenței, administratorul judiciar Casa de Insolvență Oltenia SPRL, desemnat ulterior și lichidator judiciar, a concluzionat că nu există elemente care ar putea sta la baza angajării răspunderii membrilor organelor de conducere, reținând că activitatea economică a societății debitoare a fost afectată de imposibilitatea recuperării creanțelor de la debitorii proprii, rezultând că societatea avea de recuperat suma de 1.613.541 RON debit și 824.643 RON penalități, din cauza crizei economice manifestate prin " scăderea cererilor și a contractelor de prestare a activităților de pază, cât și înmulțirea societăților care oferă aceleași servicii", astfel că nu se poate reține afirmația intimatei – pârâte în sensul că neachitarea datoriilor față de buget se datorează conduitei pasive a recurentului - reclamant.

De asemenea, în aprecierea comportamentului fiscal al reclamantului, nu se poate ignora faptul că în perioada 2011-2013 societatea a avut o evoluție crescătoare, de la 29.487 RON profit în anul 2011, la 271.100 RON în anul 2012, urmând ca, în anul 2013 aceasta să înregistreze cea mai mare creștere ajungând la un profit în cuantum de 440.736 RON iar motivul pentru care societatea a început să întâmpine dificultăți începând cu anul 2014 a fost acela că nu s-au putut recupera datoriile de la clienți, fapt care a determinat societatea să solicite deschiderea procedurii de insolvență, la data de 19.06.2014 fiind admisă cererea debitoarei, iar din 30.04.2015 s-a dispus începerea procedurii falimentului, societății ridicându-i-se dreptul de administrare.

Înalta Curte reține că, în reglementarea art. 25 din Codul de procedură fiscală, răspunderea administratorilor nu devine automat operantă în toate cazurile când pasivul social sau o parte a acestuia nu poate fi acoperit, ci numai atunci când se face dovada că administratorii au cauzat starea de insolvabilitate a societății prin săvârșirea culpabilă a vreuneia dintre faptele expres și limitativ enumerate la art. 25 alin. (1) și (2), iar prejudiciul a rezultat direct din fapta culpabilă săvârșită.

Se constată, așadar, că forma de răspundere instituită de dispozițiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 nu este una obiectivă, pentru fapta altuia, ci reprezintă tot o formă de răspundere patrimonială personală, intimatul-reclamant răspunzând doar pentru acțiunile proprii.

Prin urmare, concluzia care de desprinde este aceea că, pentru instituirea răspunderii personale a administratorilor/asociaților este necesar ca aceștia să aibă calitatea de autori ai faptelor limitativ enumerate de art. 25 din Legea nr. 207/2015, iar săvârșirea acestor fapte să fi determinat ajungerea persoanei juridice în stare de insolvabilitate.

Ori, raportat la cele anterior menționate, aceste elemente nu pot fi reținute în persoana recurentului - reclamant, neexistând dovezi că acesta a acționat cu rea credință în condițiile în care răspunderea acestuia este condiționată, printre altele, de existenta legăturii de cauzalitate dintre fapte și obligațiile fiscale restante ale debitorului principal declarat insolvabil aceste dispoziții fiind de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinse și asupra altor acțiuni sau omisiuni.

Sub aspectul condițiilor ce ar trebui îndeplinite pentru angajarea răspunderii solidare a administratorilor, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data emiterii deciziilor atacate, pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

a) persoanele fizice sau juridice care, anterior datei declarării insolvabilității, cu rea-credință, au dobândit în orice mod active de la debitorii care și-au provocat astfel insolvabilitatea;

b) administratorii, asociații, acționarii și orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credință, sub orice formă, a activelor debitorului;

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale;

e) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat restituirea sau rambursarea unor sume de bani de la bugetul general consolidat fără ca acestea să fie cuvenite debitorului".

Din analiza acestor dispoziții legale rezultă că pentru angajarea răspunderii solidare trebuie îndeplinite următoarele condiții: identificarea în concret a acțiunilor sau inacțiunilor care au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale - în sensul că poate fi vorba fie de nedeclararea, fie de neachitarea, fie de declararea și neachitarea la scadență a obligaților fiscale; dovedirea împrejurării, esențiale, că aceste fapte au fost săvârșite cu rea-credință și a legăturii de cauzalitate dintre fapte și obligațiile fiscale restante ale debitorului principal declarat insolvabil

Ori, în cauză, contrar celor reținute de instanța de fond, în decizia de angajare a răspunderii solidare nu sunt identificate acțiunile sau inacțiunile imputabile reclamantului, care au determinat neîndeplinirea de către debitoarea declarată insolvabilă, S.C. B. S.R.L., a obligațiilor de achitare la scadență a sarcinilor fiscale.

Este de observat însă, că declararea stării de insolvabilitate și simpla deținere a calității de administrator într-o anumită perioadă nu sunt suficiente pentru a proceda la stabilirea răspunderii solidare în sarcina administratorilor, fiind obligatoriu de îndeplinit și alte condiții, respectiv reau-credință și legătura de cauzalitate dintre faptele administratorului și obligațiile fiscale restante ale debitorului principal declarat insolvent.

Ori, reaua credință presupune o atitudine volițională a persoanei vinovate constând în reprezentarea rezultatului negativ și urmărirea obținerii acelei finalități prin acțiunile sau inacțiunile lor.

Se constată, așadar că intimata – pârâtă ar fi trebuit să probeze că reclamantul a acționat în mod conștient în scopul creării unor obligații fiscale în sarcina societății debitoare aflate în stare de insolvabilitate, stare ce ar face imposibilă recuperarea creanțelor. Cu toate acestea, pârâta nu a făcut nicio dovadă în acest sens, neexistând elemente de fapt, precise și certe, care să justifice stabilirea răspunderii solidare a reclamantului cu societatea debitoare, în condițiile în care, pe de o parte se menționează că debitele societății "provin din anul 2014", iar, pe de altă parte, în cuprinsul sumei de 3.335.099 RON sunt incluse și debite stabilite în baza unor procese-verbale de contravenție încheiate în anul 2016, unul fiind încheiat în anul 2015, mai exact la data de 08.06.2015, în condițiile în care la data de 30.04.2015 societății debitoare îi fusese ridicat dreptul de administrare.

Amintește instanța de control judiciar că pentru angajarea răspunderii solidare nu este suficient, așa cum s-a întâmplat în cauză, ca organul fiscal să constate insolvabilitatea societății debitoare și calitatea de administrator a reclamantului la această societate; acestea sunt elemente necesare, dar nicidecum suficiente și, de aceea, art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 impune condițiile anterior menționate, cu precădere condiția relei-credințe; aceasta în contextul în care prezumată de art. 12 din Legea nr. 207/2015 este buna-credință, legiuitorul stabilind în sarcina organului fiscal obligația de a dovedi reaua-credință.

Având în vedere că reaua-credință trebuie dovedită, iar nu doar afirmată, și trebuie să existe la momentul producerii faptelor, întrucât legiuitorul nu a instituit prezumția de vinovăție în cazul procedurilor arătate mai sus, Înalta Curte constată că judecătorul de primă jurisdicție, interpretând eronat dispozițiile art. art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, în mod greșit a constatat îndeplinite condițiile prevăzute de acest text legal, reținând legalitatea actelor contestate.

Codul de procedură fiscală nu impune de plano emiterea deciziei de impunere pe numele tuturor administratorilor unei societăți debitoare, ci doar pe numele acelor administratori pentru care organul fiscal trebuie să dețină dovezi și argumente că le sunt incidente dispozițiile legale respective.

Împrejurarea că nu au fost achitate la scadență obligațiile fiscale ale societății reprezintă numai o prezumție simplă, din care nu rezultă îndeplinirea tuturor condițiilor arătate anterior privind răspunderea delictuală a fostului administrator.

Într-o altă interpretare a normei, s-ar ajunge la atragerea răspunderii automate a unui administrator/asociat al unei societăți, odată cu constatarea datoriilor societății, prin emiterea deciziei de impunere, ceea ce este contrar însăși voinței legiuitorului care a reglementat condițiile specifice, de excepție, a răspunderii personale a reprezentantului debitoarei

Ori, în cauză, prezumțiile folosite pentru angajarea răspunderii solidare a reclamantului nu sunt pertinente pentru aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015.

Intimata - pârâtă, practic, fără a motiva în vreun fel, în cadrul deciziei s-a limitat la a susține că sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii reclamantului, menționând doar că societatea a înregistrat datorii față de bugetul consolidat al statului, în condițiile în care, în reglementarea art. 25 Codul de procedură fiscală, răspunderea administratorilor/asociaților nu devine automat operantă în toate cazurile când au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale, ci numai atunci când se face dovada că administratorii/asociații au cauzat prejudiciul prin săvârșirea culpabilă a vreuneia dintre faptele expres și limitativ enumerate la art. 25 alin. (1) și (2), iar prejudiciul a rezultat direct din fapta culpabilă săvârșită.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că, deși în conformitate cu dispozițiile art. 73 lit. e) din Legea 31/1990, administratorul societății este obligat la stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea și actul constitutiv i le impun, iar potrivit art. 20 alin. (1) corob. cu art. 1 pct. 35 din Legea 207/2015, tot acestuia îi revine obligația de a plăti impozitele, taxele locale și contribuțiile, neachitarea obligațiilor fiscale ale societății nu reliefează prin ea însăși atitudinea subiectivă a administratorului, în forma cerută de dispozițiile legale citate pentru atragerea răspunderii solidare, atât timp cât organul fiscal nu identifică în mod punctual care sunt obligațiile fiscale scadente chiar în perioada de referință, iar nu ulterioare încetării funcției reclamantului, pe care acesta ar fi refuzat să le achite. De asemenea, organele fiscale nu prezintă nicio împrejurare din care s-ar deduce că acesta a avut efectiv posibilitatea achitării obligațiilor fiscale dar, cu rea credință, a refuzat.

În plus, organele fiscale nu au descris și nu au dovedit modalitatea în care reclamantul a urmărit obținerea rezultatului prezentat, respectiv neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale și insolvabilitatea debitoarei, context în care Înalta Curte constată că nu s-a dovedit reaua credință a recurentului - reclamant în neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale, ca element subiectiv al antrenării răspunderii solidare a acesteia.

Rezultă, așadar, că pentru instituirea răspunderii personale a administratorilor/asociaților este necesar ca aceștia să aibă calitatea de autori ai faptelor limitativ enumerate de art. 25 din Legea nr. 207/2015, iar persoana să fi acționat cu rea-credință.

Ori, aceste elemente nu pot fi reținute în persoana reclamantului, simplul fapt că acesta, în perioada 09.12.2010 – 30.04.2015, când dreptul de administrare al societății a fost ridicat, a fost administrator al societății S.C. B. S.R.L. SRL și nu a achitat obligațiile restante la bugetul consolidat al statului, nu reprezintă o condiție suficientă pentru atragerea răspunderii, în sensul dispozițiilor art. 27 din Codul de procedură fiscală, reaua-credință neputând fi prezumată, ci dovedită, conform art. 12 alin. (4) din Codul de procedură fiscală.

Nici atitudinea pasivă a recurentului - reclamant nu poate fi reținută, în condițiile în care nu proasta administrare a fost cea care a condus la declinul activității societății, ci imposibilitatea recuperării de la proprii debitori a unor creanțe in cuantum superior obligațiilor fiscale, așa cum s-a consemnat în raportul întocmit de administratorul judiciar.

În concluzie, decizia de atragere a răspunderii solidare este nelegală pentru două argumente: suma pentru care s-a atras răspunderea nu este pusă în corelație cu perioada în care recurentul-reclamant a deținut calitatea de administrator și, de asemenea, nu s-au stabilit faptele concrete puse în sarcina recurentului-reclamant, care ar fi determinat neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale și nici reaua lui credință.

În consecință, reținând că proba relei credințe a administratorului societății revine organului fiscal, în lipsa dovezii contrare neputând fi răsturnată prezumția de bună credință a acestuia, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt fondate, hotărârea atacată fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, motiv pentru care se impune reformarea acesteia și în rejudecare, admiterea acțiunii și pe cale de consecință anularea celor două acte administrativ-fiscale contestate.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru aceste considerente, constatând ca fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința civilă recurată și, rejudecând, va admite acțiunea și, pe cale de consecință, va dispune anularea actelor administrativ-fiscale contestate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 238/2019 din 5 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința civilă recurată și rejudecând:

Admite acțiunea formulată de reclamantul A. și, în consecință,

Anulează Decizia nr. DJG_DEJ-7945-3/29 august 2018 și Decizia nr. CRR-REG 25512/07.12.2018.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 8 februarie 2022.