ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 686/2022

Ședința publică din data de 8 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal, la data de 24.09.2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 16647/28.08.2018 emisă de pârât, prin care a fost respinsă cererea de plata formulata și pe cale de consecința solicită anularea acestei decizii și obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la plata daunelor rezultate din dosarul de dauna cu nr. x încheiat cu asigurătorul B. S.A., cu cheltuieli de judecată.

Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 972 din data de 13.03.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 16647/28.08.2018, emisă de intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca fiind neîntemeiată.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri reclamantul A. a exercitat calea de atac a recursului, în condițiile art. 493 din C. proc. civ., invocând în drept prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul a considerat că hotărârea de la fond este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în sensul ca a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 14 și art. 22 din Legea nr. 213/2015.

Susține că, în mod eronat se susține de către instanța de fond că cererea de plată formulată ar fi fost efectuată cu depășirea termenului de 90 zile prevăzut de art. 14 din Legea 213/2015, respectiv termenul din 28.042016 când a rămas definitivă încheierea pronunțatăa în dosarul nr. x/2015 de către Tribunalul Bucuresti sectia a VIl-a Civila prin care s-a deschis procedura de faliment împotriva asiguratorului B. S.A., față de împrejurarea că dispozițiile prevăzute în C. civ. de la 1864,precum si cele prevazute la art. 8 din Decretul-Lege nr. 167/1958,arată ca prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoascä, atât paguba cât si pe cel care răspunde de ea.

Prin urmare, consideră că prescriptia dreptului la actiune în repararea pagubei prin fapta ilicită începe să curgă nu de la data când paguba s-a produs, ci de la data la care păgubitul a cunoscut paguba și pe autor sau de la data la care trebuia, după împrejurări, să cunoască aceste elemente.

Aceste dispozitii se coroboreaza cu dispozitiile prevăzute la art. 1381 N. C. civ. rap. la art. 20 alin. (1) din Norma 20/2016 sub aspectul datei la care a cunoscut paguba și pe autorul acesteia sau de la data la care trebuia să cunoască aceste elemente.

Insă, asa cum rezulta din actele dosarului, s-a adresat în anul 2015 Judecătoriei Mizil cu o cerere în pretenții invocând împrejurarea că în urma accidentului produs la 15.01.2013, a suferit mai multe intervenții chirurgicale ce au necesitat 89 de zile de îngrijiri medicale.

Parchetul de pe langa Judecatoria Mizil prin Ordonanța de clasare din 01.07.2014 a dispus clasarea cauzei având în vedere că prin intrarea in vigoare a Noului C. pen. prin Legea 187/2012 infractiunea savarsita de C. nu mai era prevăzută de legea penala ca infracțiune, întrucât vatamarea corporală suferită de recurent nu a depășit 90 de zile de îngrijiri medicale.

La dosarul aflat pe rolul Judecătoriei Mizil s-a depus alături de dosarul penal nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Judecatoria Mizil și raportul de expertiză medico-legală efectuată de INML Bucuresti unde s-au constatat suferițele avute în urma accidentului produs din vina numitului C. pentru care s-a constatat ca a avut nevoie de 89 de zile de îngrijiri medicale.

Mai susține recurentul că acele suferințe medicale nu au încetat la momentul pronunțării Ordonanței de clasare 1a 01.07.2014, ci s-au acutizat motiv pentru care a solicitat o noua expertiză medico-legalo în fata Judecatoriei Mizil pentru a se stabili cu certitudine starea sa de sănătate, agravată ca urmare a accidentului produs de către C..

Consideră că disp. prev. la art. 1381 N. C. civ. nu pot fi interpretate în cauza de față astfel cum sustine intimatul, prin raportare la data producerii accidentului din 15.01.2013, ci prin raportare la paguba suferita în urma accidentului.

Or, la momentul efectuării raportului de expertiza la INML s-a stabilit că a suferit mai multe fracturi pentru care erau necesare 89 de zile de îngrijiri medicale, iar certificatul medico-legal cu nr. x/04.09"2013 emis de Serviciul Medico Legal Prahova stabilea la acea data că a suferit leziuni traumatice pentru care necesit 50-55 zile de ingrijiri medicale daca nu survin complicații.

Cum în urma efectuării raportului de expertiză la IML Bucuresti s-au stabilit mai multe zile de îngrijiri medicale, iar starea sa de sănătate s-a deteriorat în totalitate, consideră că, a se susține că a data de 15.01.2013 cunoștea cuantumul pagubelor produse prin accident este vădit nelegal.

Prin urmare, apreciază că termenul prevăzut de art. 1381 N. C. civ. prin rap. la 72 din Legea 503/2004 nu poate curge de la momentul producerii accidentului 15.01.2013, ci la momentul la care partea putea aprecia asupra pagube]or produse în uma accidentului, repectiv dupa ce a realizat că a pierdut cel puțin pe jumătate capacitatea de muncă, fiind încadrat în gradui III de invaliditate timp de 36 de luni conform expertizei medico-legale nr. x a SML Ploiesti și după emiterea de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Mizil a Ordonantei de clasare nr. 66/P/2013 din 01.07.2014.

In concluzie, urmând a reține că nu se poate stabili ca dată de apreciere a prejudiciului/pagubei data producerii accidentului, ci momentul la care a promovat acțiunea pe rolul Judecatoriei Mizil, cand a solicitat o nouă expertiza medico-legala având în vedere starea de sanatate deteriorată vizibil care nu a putut fi administrată din cauza intrării în faliment a asiguratorului, solicită admiterea recursului, schimbarea în tot a sentinței pronunțate de prima instanță, iar pe fond anularea Deciziei cu nr. 16647/2018 emisa de parat și obligarea Fondului de Garantare a Asiguratilor la plata daunelor rezultate din dosarul de dauna cu nr. x încheiat cu asiguratorul B. S.A..

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de reclamant, a formulat întâmpinare intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților, în cadrul căreia, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și, pe cale de consecință, menținerea hotărârii atacate, prin care în mod întemeiat și legal prima instanță a respins contestația și a menținut Decizia FGA nr. 16647/28.08.2018.

Procedura de soluționare a recursului

În această etapă procesuală s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 08.02.2022, în ședință publică, cu citarea părților, când, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reținând cauza spre soluționare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii dedusă judecății.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate și a apărărilor din cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A., este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele în continuare arătate:

Prin demersul judiciar ce face obiectul prezentei cauze, reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o contestație prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 16647/28.08.2018, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA"), prin care a fost respinsă cererea sa de plată nr. x/12.04.2017, ca tardivă.

Legalitatea actului administrativ emis de pârât a fost confirmată de prima instanță, prin respingerea acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată, iar o astfel de soluție este una legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, motivat de faptul că reflectă o interpretare și aplicare corectă a prevederilor legale incidente materiei, nefiind, astfel, fondate criticile subsumate de recurent motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Criticile recurentului formulate împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond vizează interpretarea dată textului de lege invocat, respectiv art. 14 din Legea nr. 213/2015, și anume momentul de la care curge termenul prevăzut de lege pentru depunerea cererii de plată.

Raportat la dispozițiile legale incidente și situația de fapt, criticile formulate sunt nefondate.

Înalta Curte reține că între intimatul - pârât FGA și recurentul-reclamant există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant. Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare și nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului și creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

Potrivit art. 2 alin. (3) legea nr. 213/2015: Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a)-b) legea nr. 213/2015 (1) În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație: a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; b) creditorii de asigurări sunt, după caz: (i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare; (ii) beneficiarul asigurării - terța persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat; (iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă;

Iar potrivit art. 14 alin. (1) legea nr. 213/2015, "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

Din analiza dispozițiilor mai sus redate, Înalta Curte reține că pârâtul FGA are obligația satisfacerii doar a creanțelor de asigurări, prin acestea înțelegându-se creanțele creditorilor de asigurări rezultate dintr-un contract de asigurare facultativă sau obligatorie, încheiat în condițiile legii. Art. 4 alin. (1) lit. b) stabilește în mod clar și fără dubiu că are calitatea de creditor de asigurare fie persoana asigurată care a încheiat contractul de asigurare cu asigurătorul său, fie beneficiarul asigurării care este terța persoană indicată de persoana asigurată ca îndreptățită a încasa despăgubirea ca urmare a producerii riscului asigurat sau, în fine, persoana păgubită care este cea îndreptățită la acordarea despăgubirii aferente riscului acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă (RCA).

Pentru a se putea naște însă pentru pârâtul FGA obligația de plată a unei creanțe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanțe are obligația formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile. Înalta Curte constată că acest termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuție (art. 2545 alin. (2) C. civ.). Așadar termenul în discuție nu este un termen de prescripție, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.. Nefiind un termen de prescripție, termenului de 90 de zile nu îi sunt aplicabile regulile acestor termene nici în privința datei de la care începe să curgă nici în privința suspendării sau întreruperii, afară dacă legea prevede expres altfel (art. 2548 C. civ.).

Art. 14 alin. (1) din legea nr. 213/2015 mai prevede că acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Se constată, așadar, că legiuitorul a stabilit în mod clar și previzibil momentul la care se naște raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu cele ale art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, reglementând, în mod precis, conduita pe care orice creditor de asigurare trebuie să o adopte, fiind inserate condițiile și termenele în care un astfel de creditor își poate exercita dreptul de a obține despăgubirile la care se consideră îndreptățit.

Astfel, textul de lege stabilește expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, fie data nașterii dreptului de creanță, în situația în care acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Ca atare, dispozițiile legale sunt clare asupra datei de începere a curgerii termenului de decădere prevăzut de textul de lege indicat și nu poate fi primită o altă interpretare, care ar putea extinde începutul termenului în discuție.

Cum deschiderea procedurii de faliment a societății de asigurare –reasigurare B. S.A. s-a realizat prin încheierea pronunțată de Tribunalul București la data de 03.12.2015 și a devenit definitivă la data de 28.04.2016, iar evenimentul rutier s-a produs la data de 15.01.2013 (deci anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment), cele 90 de zile s-au împlinit la data de 28.07.2016, aceasta fiind data limită până la care putea fi înregistrată cererea de plată.

În condițiile în care cererea de plată formulată de recurentul – reclamant a fost transmisă Fondului de Garantare la data de 12.04.2017, deci, după data de 28.07.2016, fiind înregistrată de autoritate la data de 14.04.2017 sub nr. x, în mod judicios instanța de fond, făcând o corectă interpretare a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, a reținut ca fiind legală Decizia intimatului nr. 16647/28.08.2018, de respingere, ca tardivă, a cererii de plată a reclamantului A..

Dreptul de creanță prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este dreptul de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment, decurgând din contractul de asigurare. Prin urmare, termenul de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea 213/2015 este un termen fix, de decădere, după acest termen creditorii de asigurări putând să se adreseze, la fel ca și ceilalți creditori ai unui asigurător falit, direct asigurătorului, în cadrul procedurii de faliment.

Procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 213/2015 este singura care permite creditorilor de asigurări obținerea de despăgubiri/indemnizații de la FGA, prin depunerea de cereri de plată în termenul stabilit de art. 14 din lege și art. 20 din Norma ASF 16/2015.

Instanța de fond a reținut corect situația de fapt a cauzei și a dat o interpretare corectă dispozițiilor legale, având în vedere că, în cazul recurentului-reclamant, termenul de 90 de zile pentru depunerea cererii de plată a început să curgă de la data de 28 aprilie 2016, dată la care a devenit definitivă încheierea pronunțată la data de 3 decembrie 2015 în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul București, secția a VII-a Civila, de deschidere a procedurii falimentului față de B. S.A., întrucât dreptul de creanță al reclamantului s-a născut anterior acestui moment, respectiv la data de 15 ianuarie 2013, când s-a produs evenimentul asigurat.

Astfel, dreptul de creanță se naște la data evenimentului generator al obligației, respectiv la data la care creditorul a înregistrat un prejudiciu în patrimoniul său, în speța de față, data de 15 ianuarie 2013, data producerii accidentului, fără a fi nevoie a se cunoaște și cuantumul acestuia. De altfel, încă din data de 04.02.2013, respectiv 06.03.2014, recurentul –reclamant cunoștea atât numărul de zile de îngrijiri medicale cât și leziunile suferite, conform Certificatului medico –legal și a Raportului de expertiză medico legală.

Criticile recurentului, potrivit cărora termenul prevăzut de art. 1381 N. C. civ. curge de la momentul la care putea aprecia asupra pagubelor produse în urma accidentului, respectiv "după întocmirea expertizei medico-legale nr. x și după emiterea de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Mizil a Ordonanței de Clasare nr. 66/P/2013 din 01.07.2014", nu pot fi reținute, raportat la conținutul textului legal invocat, conform căruia " 1) Orice prejudiciu dă dreptul la reparație. 2) Dreptul la reparație se naște în ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat", întinderea prejudiciului nereprezentând, așadar, o condiție esențială pentru admiterea sau respingerea unei cereri de plată de către Comisia Specială din cadrul FGA.

Și în ipoteza în care s-ar avea în vedere " momentul la care am promovat acțiunea pe rolul Judecătoriei Mizil", ori, momentul suspendării dosarului aflat pe rolul Judecătoriei Mizil, la care se raportează recurentul prin cererea de recurs și prin acțiune, respectiv 05.01.2015 sau 21.01.2016, termenul de 90 de zile s-ar fi împlinit la data de 06.04.2015, respectiv la 21.04.2016. Cum cererea de plată a fost formulată la data de 12.04.2017, este corectă reținerea instanței de fond, în sensul că nici analiza termenului în raport de ipoteza invocată de reclamant nu duce la o altă concluzie, oricare dintre cele două momente urmează a fi avute în vedere, cererea de plată este tardivă.

Cum deschiderea procedurii de faliment a societății de asigurare –reasigurare B. S.A. s-a realizat prin încheierea pronunțată de Tribunalul București la data de 03.12.2015 și a devenit definitivă la data de 28.04.2016, iar evenimentul rutier s-a produs la data de 15.01.2013 (deci anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment), cele 90 de zile s-au împlinit la data de 28.07.2016, aceasta fiind data limită până la care putea fi înregistrată cererea de plată.

Așa fiind, constată instanța de control judiciar că, prin formularea cererii de plată la data de 12.04.2017, adică cu depășirea termenului prevăzut de lege, recurentul-reclamant nu a fost suficient de diligent pentru conservarea drepturilor sale, motiv pentru care criticile aduse de acesta manierei în care prima instanță a dezlegat un astfel de aspect sunt nefondate, soluția judecătorului fondului fiind conformă prevederilor Legii nr. 213/2015.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că în cauză criticile recurentului sunt nefondate, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă, așadar, interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente, iar soluția de respingere a contestației este întemeiată.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat, hotărârea pronunțată de prima instanță urmând a fi menținută, ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 972 din 13 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 8 februarie 2022.