ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România solicitând anularea Deciziei nr. 907/14.03.2018 emisă de pârâtă și pe cale de consecință:

- În principal, să se constatate calitatea reclamantei A. de persoana îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru terenul în suprafață de 1.000 mp aferent imobilului Sinagoga Croitorilor Izraeliți "Fraterna" situat în Municipiul Galați, fostă str. x. Jud. Galați, fosta proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de către Statul Român și restituirea în natura către reclamantă a acestui teren;

- În subsidiar, în măsura în care nu se poate dispune restituirea în natură, să se constatate calitatea reclamantei A. de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru terenul în suprafață de 1.000 mp aferent imobilului Sinagoga Croitorilor Izraeliți "Fraterna", situat în Municipiul Galați, fosta str. x, județul Galați, fosta proprietate comunitara evreiască preluata abuziv de către Statul Român și să se dispună acordarea de despăgubiri pentru acest imobil.

Soluția instanței de fond

Prin sentința nr. 66/2019 din 09 aprilie 2019, Curtea de Apel Galați – secția contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea în contencios administrativ și fiscal, având ca obiect "anulare act administrativ", promovată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, a anulat Decizia nr. 907/14.03.2018 emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din Romania, dispunând acordarea măsurilor reparatorii în echivalent în condițiile stabilite prin legea specială pentru imobilul din Galați, fostă strada x nr. 6 în prezent strada x nr. 11.

Totodată, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 10904,73 cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cererea de recurs

Împotriva sentinței nr. 66/2019 pronunțată în data de 09 aprilie 2019 de Curtea de Apel Galați – secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare, încadrând criticile sale în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cadrul cererii sale de recurs, a susținut în esență pârâta că instanța a interpretat în mod eronat prevederile pct. 10 și 11 normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, ale art. 3 din O.U.G. nr. 83/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 alin. (2), (3) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ale pctl din Normele metodologice de aplicare a art. 3 din O.U.G. nr. 83/1999 și ale art. 430 alin. (2) din C. proc. civ.

Potrivit înscrisurilor depuse în susținerea cererii de retrocedare, reclamanta nu a făcut dovada faptului că imobilul situat în Galați, str. x a fost în proprietatea Comunității Evreilor din Galați.

Susține că A. trebuia să depună Ia dosarul aferent cererii de retrocedare nr. x/14.09.2004 acte de proprietate (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, act sub semnătură privată și altele asemenea) prin care să se constate că imobilul solicitat la restituire situat în Galați, str. x s-a aflat în proprietatea Comunității Evreilor din Galați, la momentul preluării de către statul român.

Nu au fost depuse acte de proprietate în susținerea celor menționate în sentința civilă nr. 2987 din data de 30.10.1957 a Tribunalului Popular al orașului Galați și a Deciziei nr. 1617/18.05.1943 a Curții de Apel Galați.

Pe de altă parte, A. nu a depus, în susținerea calității de proprietar, expertize judiciare sau extrajudiciare, deși avea această obligație legală, și nici nu a dovedit faptul că actuala adresă str. x ("nu a fost depus un istoric de adresă si nr. postai), despre care se face mențiune în copia sentinței civile nr. 2987 din data de 30.10.1957 a Tribunalului Popular al Orașului Galați.

Totodată, depunerea în dovedirea dreptului de proprietate a Deciziei nr. 1617/18.05.1943 a Curții de Apel Galați în care doar se enumera mai multe imobile, printre care și imobilul care face obiectul cererii de retrocedare nu conduce la concluzia că ar fi incidență prezumția existenței dreptului de proprietate, la momentul preluării, asupra unei suprafețe de 1000 m.p. de la Comunitatea Evreilor Galați.

Astfel, enumerarea în mod generic a unor imobile care au aparținut Centralei Evreilor și care au făcut obiectul unui litigiu nu poate duce la concluzia existentei dreptului de proprietate strict cu privire la bunul ce face obiectul cererii de retrocedare nr. x/14.09.2004.

Consideră recurenta că nici invocarea în susținerea dreptului de proprietate asupra imobilului doar a actului de preluare, sentința civilă nr. 2987/1957 nu este suficientă pentru dovedirea dreptului de proprietate. Actul de preluare trebuia coroborat cu alte acte din care să reiasă în mod neechivoc dreptul de proprietate al Comunității Israelite din Galați asupra imobilului situat în Galați, str. x.

Totodată, în respectivele hotărâri judecătorești (Sentința civilă nr. 2987 din data de 30.10.1957 și Decizia nr. 1617/18.05.1943 a Curții de Apel Galați) nu se face referire la înscrisurile care să facă dovada concretă și reală a dreptului de proprietate asupra respectivului imobil, iar acestea nu instituie o prezumție absolută a dreptului de proprietatea supra bunului solicitat în procedura administrativă.

Din conținutul O.U.G. nr. 83/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare, reiese faptul că, în procedura administrativă de soluționare a cererilor de retrocedare, solicitanții trebuie să facă dovada proprietății asupra imobilelor solicitate, iar înscrisurile depuse de solicitanta A. nu au fost de natură a dovedi dreptul de proprietate asupra bunului solicitat prin cererea de retrocedare.

În cadrul unei alte critici, recurenta susține că instanța de fond în mod netemeinic și nelegal a dispus obligarea sa la plata cheltuielulor de judecată în cuantum de 10904,73 RON, din care 9304,73 RON, onorariu de avocat și 1500 RON onorariu expert, sens în care invocă Decizia nr. 1223 din 27 martie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție –Secția a II-a Civilă, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că, în conformitate cu jurisprudența CEDO și cu cea națională, dispozițiile art. 453 C. proc. civ. sunt aplicabile în raport de dimensiunea culpei procesuale a părții care a pierdut procesul, fiind necesară însă și cerința ca, în analiza culpei să se aibă în vedere gravitatea prejudiciului real creat părții care a achitat cheltuielile de judecată precum și faptul că aceste cheltuieli urmează a fi recuperate numai în măsura în care pot fi dovedite și constituie cheltuieli efective și necesare care au fost făcute în mod real în limita unei sume cuantificate, considerate în practică ca fiind rezonabilă.

Având în vedere caracterul accesoriu al capătului de cerere privind cheltuielile de judecată, consideră că acestea au fost acordate în mod eronat de instanța de judecată prin sentința recurată.

Recurenta consideră că nu se află în culpă procesuală care să determine plata cheltuielilor de judecată și, în acest context consideră că a fost obligată în mod nelegal la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 10904,73 RON, reprezentând onorariu de avocat (9404,73 RON) și onorariu expert (1500 RON).

Apreciază că onorariul pretins de reclamantă, în cuantum de 9404,73 RON, este nepotrivit de mare în raport cu obiectul cauzei și raportat la munca prestată, fiind doar trei termene de judecată

Reducerea onorariului de avocat se face și în raport de munca îndeplinită de apărător, iar partea care a câștigat procesul va putea obține restituirea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabilește realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al acestora în acord cu jurisprudența CEDO și a Curții Constituționale.

Cheltuielile de judecată cuprind taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocațiilor și experților, cheltuieli făcute pentru administrarea probelor ori pentru deplasarea părților și martorilor la instanță.

În ceea ce privește plata sumei de 1500 RON, reprezentând onorariul de expert, solicită a se constata că autoritatea nu se află în culpă, sarcina probei revenind reclamantei, iar dacă informațiile din raportul de expertiză erau comunicate, astfel cum prevede O.U.G. nr. 83/1999 încă din faza administrativă de soluționare a cererii de retrocedare, această cauză nu ar mai fi existat.

Dacă solicitanta A. comunica informațiile la momentul analizării dosarului aferent cererii de retrocedare, cheltuielile ocazionate de acest dosar nu ar mai fi existat, mai mult decât atât, consideră că raportul de expertiză nu poate suplini dovedirea de către reclamantă a dreptului său de proprietate, fiind de fapt o identificare topografică actuală a imobilului.

Invocă și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real tăcute în limita unui cuantum rezonabil.

Pentru toate aceste considerente solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate și respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului a formulat întâmpinare reclamanta A., în cadrul căreia a invocat excepția nulității recursului cu privire la critica recurentei ce vizează nesocotirea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., la stabilirea cuantumului onorariului de avocat, apreciind că aceasta nu poate fi încadrată în niciunul dintre motivele de casare prevăzute de dispozițiile legale pentru care poate fi exercitată calea extraordinară de atac a recursului, impunându-se, pentru acest considerent, anularea acestuia, ca nemotivat.

Pe fondul recursului solicită respingerea acestuia, ca neîntemeiat.

Procedura de soluționare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului din data de 03.09.2019 s-a stabilit primul termen pentru judecata recursului la data de 16.11.2021, în ședință publică, cu citarea părților, când, Înalta Curte, având nevoie de timp pentru a delibera, eventual, pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 26 noiembrie 2021. La acel moment, având în vedere imposibilitatea constituirii completului, un membru al acestuia neputând participa la deliberări, din motive obiective, a amânat din nou pronunțarea la data de 9 decembrie 2021, și, în aceeași compunere a pronunțat prezenta hotărâre.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat și de apărările din cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în considerarea următoarelor argumente:

În prealabil, în ceea ce privește nulitatea motivului de recurs ce vizează cheltuielile de judecată acordate de către instanța de fond, invocată de intimata – reclamantă, în cadrul întâmpinării depusă la dosar, amintește Înalta Curte că a fost soluționată de către instanță în ședința publică de la termenul de judecată din data de 16 noiembrie 2021, înainte de a se deschide dezbaterile pe fondul recursului, în sensul respingerii acesteia, considerentele avute în vedere la pronunțarea acestei soluții fiind consemnate în practicaua încheierii de ședință ce a fost întocmită în cauză pentru acel termen de judecată.

Analizând pe fond recursul ce face obiectul prezentei judecăți, Înalta Curte constată următoarele:

Argumente de fapt și de drept relevante

Controlul judiciar declanșat de reclamanta A. are ca obiect verificarea legalității Deciziei nr. 907/14.03.2018 emisă de către Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cetățenilor aparținând minorităților naționale din România.

Prin acest act administrativ, autoritatea emitentă a respins cererea de retrocedare formulată de reclamantă, motivat de faptul că solicitanta nu a depus înscrisuri din a căror coroborare să reiasă dovada proprietății asupra imobilului și nici note de reconstituire a vechiului amplasament al imobilului solicitat.

Instanța de fond a apreciat că reclamanta a făcut dovada îndeplinirii condițiilor legale impuse de O.U.G. nr. 83/1999, motiv pentru care a admis acțiunea reclamantei și pe cale de consecință, a anulat Decizia nr. 907/14.03.2018 emisă de Comisia Specială de Retrocedare, dispunând deopotrivă acordarea măsurilor reparatorii în echivalent în condițiile stabilite de legea specială, precum și obligarea pârâtei la plata sumei de 10904,73 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea reclamantei.

Înalta Curte constată că dezlegarea primei instanțe, inclusiv argumentația pe care se fondează, sunt la adăpost de orice critică, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de analiză a faptelor și normelor incidente cauzei, după cum se va detalia în continuare.

Analizând criticile recurentei – reclamante subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, într-o primă critică, recurenta susține interpretarea eronată de către instanța de fond a dispozițiilor pct. 10 și 11 din normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, ale art. 3 din O.U.G. nr. 83/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 alin. (2), (3) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ale pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 3 din O.U.G. nr. 83/1999 și ale art. 430 alin. (2) din C. proc. civ.

Înalta Curte nu poate reține însă interpretarea eronată de către instanța de fond a acestor dispoziții, raportat la materialul probator administrat în cauză.

Potrivit art. 1 alin. (1), (2) și 3 din O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România

"Art. 1

(1) Imobilele care au aparținut comunităților minorităților naționale din România și care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989, se restituie foștilor proprietari în condițiile prezentei ordonanțe de urgență.

(2) Sunt imobile, în sensul prezentei ordonanțe de urgență, construcțiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităților, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităților, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi. Adăugirile aduse construcțiilor se preiau cu plată, numai dacă acestea nu depășesc 50% din aria desfășurată actuală. În caz contrar, nu se va dispune retrocedarea, considerându-se imobil nou în raport cu cel preluat. Nu se includ în această categorie lucrările de reparații curente, capitale, consolidări, modificări ale compartimentării inițiale, îmbunătățiri funcționale și altele asemenea.

(3) Prin comunitatea minorităților naționale se înțelege entitatea juridică de drept privat, constituită și organizată potrivit legii române, care reprezintă interesele cetățenilor unei comunități ale unei minorități naționale ce a deținut în proprietate imobile preluate în mod abuziv și care dovedește că este continuatoarea recunoscută a persoanei juridice titulare de la care s-au preluat bunurile de către stat. În situația în care continuitatea entității juridice de drept privat, care se pretinde succesoarea fostului titular al dreptului de proprietate, nu reiese din actele normative în vigoare, această continuitate se recunoaște de către instanța judecătorească ce a autorizat funcționarea entității juridice de drept privat, în condițiile prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 83/1999, republicată, coroborat cu art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum și orice alte acte care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului la data preluării abuzive.

Din analiza acestor dispoziții legale, rezultă că sunt supuse restituirii foștilor proprietari imobilele care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989.

Prin H.G. nr. 1093/2005, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, a fost explicat conceptul de preluare abuzivă.

Astfel, potrivit pct. 2 din Norme, sunt considerate abuzive acele preluări de imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, produse în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în perioada de referință, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu momentul preluării. În cazul în care s-au plătit despăgubiri, dar acestea sunt considerate neîndestulătoare, restituirea în natură sau, după caz, acordarea despăgubirilor prevăzute de titlul VII din Legea nr. 247/2005 este condiționată de restituirea despăgubirilor primite sau de scăderea valorii acestora, după caz, în condițiile stabilite prin același act normativ. În cazul în care în actul prin care s-a dispus preluarea imobilului se prevedea acordarea de despăgubiri și acestea nu au fost acordate sau nu au fost încasate, persoana îndreptățită va depune o declarație pe propria răspundere, dată în formă autentică, care să ateste acest lucru.

Sunt considerate abuzive și preluările fără titlu valabil ale imobilelor care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, în perioada de referință, sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și preluările fără temei legal, prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau administrației de stat.

Rezultă că sunt abuzive preluările imobilelor produse în temeiul sau ca efect al unor acte normative.

Totodată, potrivit pct. 10 din aceleași Norme metodologice corespunzătoare articolului 1 din O.U.G. nr. 83/1999, republicată, prin sintagma acte doveditoare se înțelege:

a) orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte financiară, act sub semnătură privată și altele asemenea);

b) acte juridice sau declarații care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, cu titlu sau fără titlu;

c) orice acte care întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului la data preluării abuzive (extrasul de carte funciară, istoricul de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada de referință, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea solicitantului, iar pentru mediul rural - extrasul de pe registrul apicol, începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate).

. . . . . . . . . .

f) orice acte sau înscrisuri pe care solicitantul înțelege să le folosească în dovedirea cererii sale.

Se constată astfel că, prin cererea înregistrată la Comisia Specială de retrocedare sub nr. x/14.09.2004, s-a solicitat, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 83/1999, restituirea imobilului Sinagoga Croitorilor Izraeliți " Fraterna", situat în municipiul Galați, localitatea Galați, fosta stradă B. nr. 6 județ Galați.

În dovedirea cererii sale, reclamanta a depus la dosarul administrativ două hotărâri judecătorești, respectiv decizia civilă nr. 1617/18.05.1943 a Curții de Apel Galați și sentința civilă nr. 2987/30.10.1957 a Tribunalului Popular al Orașului Galați.

Deși, în cuprinsul deciziei civile nr. 1617/1943 a Curții de Apel Galați pronunțată în contradictoriu cu Centrul Național de Românizare, instituție reprezentantă a Statului Român însărcinată cu administrarea și revânzarea bunurilor evreiești expropriate, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat, că imobilul Centrului Evreilor din România – Oficiul Județean Covurlui din Galați, str. x, fost nr. 5, nu a intrat în patrimoniul Statului în virtutea Decretului –Lege nr. 842/28.03.1941, reținându-se deopotrivă că imobilul respectiv împreună cu alte imobile erau în proprietatea comunităților evreiești din Galați, iar prin sentința nr. 2987/30.10.1957 Tribunalul Popular al Orașului Galați, în temeiul Decretului nr. 111/1951 și al Instrucțiunii nr. 6491/1951, a dispus trecerea în patrimoniul statului a terenului în suprafață de 1000 m.p. viran din Galați, str. x, consfințind totodată faptul că, la momentul pronunțării hotărârii, acesta se afla în proprietatea Comunității Evreilor fiind înregistrat și în evidențele secției Financiare ale Orașului Galați, recurenta – pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a reținut că nu s-a făcut dovada proprietății asupra imobilului.

Ori, raportat la aceste înscrisuri, instanța de control judiciar constată că, în mod corect judecătorul de primă jurisdicție a reținut că cele două hotărâri constituie acte doveditoare în sensul art. 1 alin. (4) teza finală din O.U.G. nr. 83/1999, întrucât se încadrează în noțiunea de act emanând de la o autoritate din perioada de referință care atestă direct sau indirect faptul că bunul aparținea solicitantului (pct. 10 lit. c) din Normele metodologice), iar preluarea din partea Statului Român se încadrează în definiția dată la pct. 2 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G nr. 83/1999.

Judicios instanța de fond a reținut că, raportat la dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., prezumția legală de lucru judecat, ca manifestare pozitivă a autorității de lucru judecat, dă posibilitatea oricărei părți de a opune lucrul anterior judecat, indiferent dacă rezolvarea a fost dată prin considerentele unei hotărâri anterioare.

Înalta Curte amintește că, în conformitate cu dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., aspectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea litigiu care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, asigurându-se astfel nevoia de ordine și stabilitate juridică și evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești.

La nivel doctrinar s-a reținut că " Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, consacrat de art. 431 alin. (2) noul C. proc. civ., presupune,în termenii acestui text, că oricare dintre parti poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, daca are legătura cu soluționarea acestuia din urmă.

Aceasta înseamna ca nu trebuie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se intampla in cazul excepției autorității de lucru judecat, ci trebuie sa existe doar o legătura cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăți (in sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanța a statuat deja jurisdicțional)".

Faptul că, în respectivele hotărâri judecătorești nu sunt enunțate înscrisurile ce fac dovada concretă a dreptului de proprietate ce a fost statuat prin acestea, nu justifică înlăturarea lor, mai ales în absența unor dovezi contrare, în condițiile în care, conform art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, aplicabil și în prezenta cauză, la care trimite art. 3 din O.U.G. nr. 83/1999, în favoarea intimatei – reclamante operează prezumția de proprietate asupra imobilului, fiind expres prevăzut că " 4) În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive".

Or, din conținutul celor două hotărâri judecătorești, rezultă în mod neechivoc faptul că, până în anul 1957 imobilul Sinagoga Croitorilor Izraeliți " Fraterna" "situat în Galați str. x, în mărime de 1000 mp și înregistrat sub nr. x la Secțiunea Financiară Oraș Galați" a fost în patrimoniul Comunității Evreilor din Galați, ulterior fiind preluat în mod abuziv de către Statul Român în temeiul Decretului nr. 111/1951 și al Instrucțiunii nr. 6491/1951 pentru aplicarea decretului.

Nici critica conform căreia A. nu a dovedit faptul că " actuala adresă str. x nr. 6" nu poate fi avută în vedere, raportat la cele reținute de expertul judiciar C., în cadrul Raportului de expertiză tehnică judiciară specialitatea" Topografie, geodezie, cadastru", întocmit în cadrul probei cu expertiză administrată la judecata pe fond a pricinii, pentru a stabili dacă imobilul poate fi restituit în natură sau dacă se impunea acordarea măsurilor compensatorii, în condițiile în care acest aspect nu a fost lămurit în cadrul procedurii administrative.

Față de mențiunile făcute de doamna expert C. la Capitolul III- Concluzii, din cadrul raportului de expertiză (fila x Volumul I din dosarul de fond) în sensul că " la această dată întreaga stradă B. împreună cu fostele imobile au fost demolate, în zonă a fost înființat un cartier rezidențial și au fost construite blocuri în perioada 1956-1960. Fostul amplasament al imobilului revendicat ...cu adresă strada x nr. 11. Terenul fostului imobil revendicat este ocupat de construcția blocului și de elemente de sistematizare, în zonă nu există teren liber care poate fi retrocedat", necontestate de către recurenta – pârâtă în cadrul unor obiecțiuni, reține Înalta Curte că soluția judecătorului fondului, de admitere a acțiunii, de anulare a Deciziei nr. 907/14.03.2018 și de acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul ce face obiectul litigului, este legală, intimata – reclamantă făcând dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor impuse de O.U.G. nr. 83/1999.

Așadar, critica recurentei în sensul că instanța a interperat în mod eronat prevederile pct. 10 și 11 din normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, ale art. 3 din O.U.G. nr. 83/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 alin. (2), (3) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ale pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 3 din O.U.G. nr. 83/1999 și ale art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., este nefondată.

Nici critica ce vizează soluția de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată nu poate fi reținută de către instanța de control judiciar, având în vedere următoarele argumente:

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ.: "(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 451 alin. (1) C. proc. civ.:

"Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezentei la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului".

Din textul de lege anterior menționat rezultă că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții adverse, să îi plătească cheltuieli de judecată, acesta aplicându-se indiferent de obiectul litigiului ori de părțile implicate.

Așadar, acordarea cheltuielilor de judecată este strâns legată de soluția dată de instanță cererii de chemare în judecată.

Deci, la baza obligației de plată a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală.

Partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute în mod justificat de partea câștigătoare.

Astfel, ideea de culpă a părții, care, prin atitudinea sa, a determinat partea potrivnică să intenteze o acțiune în realizarea dreptului, este o condiție a acordării cheltuielilor de judecată. Prin urmare, partea reclamantă poate să pretindă cheltuieli de judecată ori de câte ori nerealizarea dreptului pretins este imputabilă părții potrivnice.

Altfel spus, partea din vina căreia s-a purtat procesul, trebuie să suporte cheltuielile făcute în mod justificat de partea câștigătoare, deoarece, cheltuielile de judecată nu pot fi limitate numai la finalitatea de a constitui o sancțiune procedurală pentru partea care a pierdut pricesul, ci acestea au și rolul de a despăgubi partea care a câștigat procesul, care nu este vinovată de declanșarea activității judiciare.

Prin urmare, instanța de control judiciar apreciază neîntemeiate criticile recurentei cu privire la soluția dată de prima instanță capătului de cerere având ca obiect plata cheltuielilor de judecată, reținând că, în conformitate cu dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile efectuate, în mod justificat, de către partea care a câștigat procesul.

Legiuitorul a statuat că partea care a câștigat procesul are dreptul la acordarea sumelor de bani efectuate cu procesul purtat, sume ce urmează a fi suportate de către partea care a pierdut procesul și care, prin comportamentul său a obligat partea potrivnică câștigătoare să angajeze cheltuielile din proces.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu privire la rambursarea cheltuielilor de judecată, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite și constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.

În speță, cum contestația reclamantei a fost admisă, culpa procesuală aparține pârâtei, astfel că, în mod corect prima instanță a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat și onorariu de expert, cheltuieli efectuate de reclamantă.

În ceea ce privește critica referitoare la întinderea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de expert, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă este nemulțumită de faptul că instanța de fond a dispus obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariu de expert, în cuantum de 1500 RON, susținând că nu se află în culpă " sarcina probei revenind reclamantei".

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, fiind o cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele anume prevăzute de lege, iar potrivit art. 483 alin. (3) – (4) și art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., prin intermediul acestei căi de atac poate fi dedusă analizei instanței de control judiciar doar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În consecință, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, or aprecierea de către instanța care a pronunțat sentința recurată a cuantumului onorariului expertului care a întocmit raportul de expertiză judiciară nu este un aspect de legalitate a hotărârii, care să poată fi cenzurat de către instanța de recurs.

Această critică nu vizează, deci, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile și nu poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., fiind legată de exercitarea de către judecătorul fondului a dreptului de apreciere asupra onorariului de expert solicitat.

Prin urmare, critica ce vizează obligarea recurentei la plata sumei de 1500 RON, reprezentând onorariul de expert, nu poate fi primită și în considerarea faptului că aceasta reprezintă o chestiune de temeinicie lăsată la aprecierea instanței în fața căreia s-a administrat proba.

Nici critica conform căreia " onorariul pretins se reclamantă în cuantum de 9404,73 RON (onorariu avocat ales) este nepotrivit de mare în raport cu obiectul cauzei și raportat la munca prestată" nu poate fi primită, tot în considerarea faptului că acest motiv nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., raportat la cele statuate prin Decizia nr. 3/2020 din 20 ianuarie 2020 emisă de Înalta Curte de Casație Și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Prin această decizie de unificare s-a reținut că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Așadar, Înalta Curte constată că, în speță, prima instanță a respectat criteriile de acordare a cheltuielilor de judecată stabilite de dispozițiile legale naționale și europene, de doctrină și jurisprudență, în raport cu soluția pronunțată pe fondul pricinii, astfel că și critica ce vizează obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 10904,73 RON, este nefondată, hotărârea recurată fiind legală și din această perspectivă.

Prin urmare, Înalta Curte reține că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare, ca nefondat, cu consecința menținerii, ca legale, a hotărârii instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare împotriva sentinței nr. 66/2019 din 9 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Galați – secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402, raportat la art. 396 alin. (2) din C. proc. civ., astăzi, 9 decembrie 2021.