ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 621/2023

Ședința publică din data de 8 februarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 3 februarie 2021, pe rolul Curții de Apel Timișoara - – secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliului Național al Audiovizualului ("CNA", "Consiliul"), a solicitat anularea Deciziei nr. 23/19.01.2021 a Consiliului Național al Audiovizualului, comunicată la data de 21.01.2021, precum și suspendarea executării actului administrativ atacat.

1.2. Cererea de suspendare a executării a fost respinsă prin încheierea din 24 februarie 2021.

Prin sentința civilă nr. 173 din 1 aprilie 2021, Curtea de Apel Timișoara – secția de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliului Național al Audiovizualului și a anulat Decizia nr. 23/19.01.2021, emisă de pârât.

Împotriva sentinței civile nr. 173 din 1 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, cu consecința menținerii deciziei contestate.

Recurentul-pârât susține că prima instanță a făcut o greșită interpretare a art. 64 alin. (1) lit. b) din Codul audiovizualului, apreciind eronat că nu poate fi reținută reaua-credință a reclamantei, întrucât aceasta a indicat sursa informațiilor prezentate. Or, aceste surse au fost prezentate doar în cadrul cererii de chemare în judecată, reclamanta motivând prezentarea textului difuzat pe parcursul a două zile ca fiind o chestiune de notorietate publică. Sursele menționate sunt trimiteri ale reclamantei la reportaje aparținând presei scrise ori informații prezentate pe internet, care nu au fost indicate în conținutul programelor audiovizuale analizate de CNA la stabilirea faptei contravenționale.

Astfel, arată recurentul, instanța de fond a apreciat greșit că, din perspectiva libertății de exprimare a jurnalistului, nu poate fi reținută reaua-credință, ca element constitutiv al faptei contravenționale.

Totodată, textul art. 64 alin. (1) lit. b) din Codul audiovizualului nu se referă doar la buna-credință a furnizorilor de servicii media audiovizuale, ci prevede că aceștia trebuie să respecte și principiul informării corecte, verificate și prezentate în mod imparțial. În acest sens instanța de fond trebuia să aibă în vedere și raportul de monitorizare depus la dosarul cauzei, din care rezultă punctul de vedere al reclamantei față de situația imputată.

Prin urmare, instanța de fond nu a avut în vedere strict informația difuzată pe crawl, cea care a dat conținutul textului difuzat în mod repetat, timp de două zile în cadrul programului, apreciind în mod greșit că sancționarea reclamantei este nelegală și că în sarcina acesteia nu poate fi reținută săvârșirea contravenției prevăzute de art. 91 alin. (1) din Legea audiovizualului nr. 504/2002.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimata-reclamantă A. S.R.L. a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Excepția nulității recursului a fost respinsă, ca neîntemeiată, la termenul de judecată din 8 februarie 2023, pentru considerentele expuse în practicaua prezentei decizii.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin Decizia nr. 23/19.01.2021, emisă de pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, reclamanta A. S.R.L. a fost sancționată cu amendă în cuantum de 5000 RON, pentru încălcarea prevederilor art. 64 alin. (1) lit. b) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual (Codul audiovizualului), potrivit căruia în virtutea dreptului fundamental al publicului la informare, furnizorii de servicii media audiovizuale trebuie să respecte următoarele principii: b) informarea cu privire la un subiect, fapt sau eveniment să fie corectă, verificată și prezentată în mod imparțial și cu bună-credință.

S-a reținut în decizia contestată că furnizorul de servicii a transmis pe crawl, în mod repetat, în zilele de 18.12.2020 și 19.12.2020, un text potrivit căruia: "B. a consiliat firma austriacă C. tăietoare de păduri în România și apropiată de multimilionarul D.-director Romsilva, ani de zile". Consiliul a reținut că informația prezentată nu are legătură cu activitatea numitului B., întrucât acesta nu a fost condamnat pentru afacerile cu firma austriacă C. și a apreciat că informația difuzată nu a fost corectă, fiind transmisă cu rea-credință, astfel că publicul nu și-a putut forma în mod liber opinia cu privire la veridicitatea informației.

În fond, prima instanță a reținut că informațiile prezentate nu se refereau la o acțiune ilicită a numitului B. și că nu s-a dovedit reaua-credință a reclamantei, aceasta prezentând și sursele informațiilor difuzate.

Recurentul-pârât a criticat aceste considerente, susținând că reclamanta avea obligația de a indica sursele informațiilor în conținutul programelor audiovizuale analizate de CNA, iar nu direct, în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Or, Înalta Curte reține că intimata-reclamantă nu a fost sancționată contravențional pentru neprezentarea surselor informațiilor rulate în mesajului transmis pe crawl, ci pentru că informația difuzată nu a fost corectă, fiind transmisă cu rea-credință. Prezentarea surselor informării a fost avută în vedere de instanța de fond ca un criteriu al bunei-credințe a reclamantei în analiza modalității de transmitere a informației analizate de CNA, Înalta Curte apreciind că este permisă indicarea lor prin cererea de chemare în judecată, în dovedirea nelegalității deciziei CNA contestate.

De altfel, nu se identifică nicio normă, din cuprinsul Legii audiovizualului nr. 504/2002 sau a Codului Audiovizualului, adoptat prin Decizia nr. 220/2011, prin care furnizorii de servicii media să indice exact sursele informațiilor prezentate, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, caracterul confidențial al surselor de informare utilizate în conceperea sau elaborarea de știri, de emisiuni sau de alte elemente ale serviciilor de programe este garantat de prezenta lege.

Cât privește criticile referitoare la reaua-credință a reclamantei, în mod corect instanța de fond a constatat că o astfel de atitudine subiectivă nu a fost relevată în speță. Nici în decizia atacată și nici în fața instanței de judecată, recurentul-pârât nu a indicat elementele care converg spre concluzia acționării de către intimata-reclamantă cu rea-credință în difuzarea informațiilor care au rulat în zilele de 18.12.2020 și 19.12.2020. În recurs, recurentul s-a rezumat la a susține că libertatea de exprimare a jurnalistului nu poate justifica reaua-credință în prezentarea informării cu privire la un subiect, fapt sau eveniment, argument care este corect principal, însă în cauza de față nu s-a dovedit atitudinea subiectivă invocată de Consiliu, astfel că nu sunt utile discuțiile referitoare la limitele libertății de exprimare a jurnalistului.

Recurentul-pârât a făcut referire și la obligația jurnalistului de a respecta principiul informării corecte, verificate și prezentate în mod imparțial. În luarea deciziei de sancționare, precum și în apărările formulate pe parcursul cauzei, CNA s-a întemeiat pe ideea că informația prezentată în emisiunile reclamantei ar face trimitere la o pretinsă activitate ilicită a numitului B., pentru care a fost condamnat de o instanță penală, însă Înalta Curte, la fel ca instanța de fond, constată că mesajul transmis nu conține astfel de trimiteri ori idei, nefiind menționată și nici sugerată ideea unei condamnări a numitului B. pentru afacerile cu firma austriacă C..

Din perspectiva prezentării unei informări corecte și verificate, este de observat și că intimata-reclamantă a prezentat sursele pe baza cărora și-a întemeiat mesajul difuzat, respectiv articole din presa scrisă/online, iar obligația de verificare a veridicității informațiilor nu poate fi absolutizată, în raport de specificul activității jurnalistice. Astfel cum s-a arătat și în jurisprudența CEDO, "este inadmisibil ca un ziarist să nu poată formula judecăți critice de valoare decât sub condiția demonstrării veridicității" (Hotărârea Lingens împotriva Austriei din 8 iulie 1986, Hotărârea Dalban împotriva României din 9 septembrie 1999). În același sens, CEDO a mai reținut că "Principala probă a bunei-credințe pe care o poate face ziaristul este cea a "verificarii rezonabile" a informației înainte de difuzare. Ea consta în dovedirea faptului ca ziaristul a verificat existenta unor elemente, împrejurări sau circumstanțe de natură să-i confere suficiente motive care sa-l facă sa creadă in adevărul faptelor publicate. Suficienta motivelor trebuie analizata și din perspectiva caracterului perisabil al informației. Informația este un bun perisabil prin chiar natura sa, iar ziaristul nu are la îndemână nici mijloacele și nici timpul de verificare de care beneficiază alte categorii de persoane. Simpla constatare ca faptele relatate de ziarist nu sunt adevărate nu este suficienta pentru a se concluziona ca acesta a acționat cu rea-credință."

Nici conținutul punctului de vedere formulat de reclamantă (pretins omis a fi analizat de instanța de fond) nu este de natură a conduce la o altă concluzie, reclamanta prezentând sursele pe care le-a avut la dispoziție pentru a difuza mesajul incriminat, arătând că, în opinia sa, informația prezentată era una de notorietate, ușor accesibilă oricărei persoane prin utilizarea motorului de căutare Google.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că soluția de admitere a acțiunii și de anulare a deciziei CNA contestate este legală, fiind pronunțată cu o corectă interpretare și aplicare a art. 64 alin. (1) lit. b) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul audiovizualului, iar recurentul-pârât nu a prezentat critici apte să conducă la reformarea sentinței atacate.

În consecință, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului împotriva sentinței civile nr. 173 din 1 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 8 februarie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.