A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 72638/01 prezentată de Pietro Bruno DI BELMONTE împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 30 august 2007 într-o cameră compusă din F. Tulkens, președinție, domnii I. Cabral Barreto, R. Türmen, domnul Ugrekhelidze, V. Zagrebelsky, A. Mularoni, D. Popović, judecători și domnul Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 2 iulie 2001, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTă de reclamant, dl Pietro Bruno di Belmonte, este un resortisant italian, născut în 1923 și rezident în Ispica (Raguse). C. Ventura și C. D 1.L.Exproprierea terenului reclamantului și procedura în fața instanțelor civile Reclamantul a fost proprietarul unui teren de construcție situat în Ispica. La o dată nespecificată, municipalitatea d a ispica a ocupat 51 180 de metri pătrați de terenul respectiv, în vederea construirii unor locuințe cu chirie moderată. Prin decretul din 15 martie 1983, municipalitatea d 2359 din 1865. În plus, el a solicitat despăgubiri pentru întârzierea plății în avans. Printr-o hotărâre din 23 februarie 1990, instanța de apel din Catania a primit recursul și a condamnat administrația să plătească o sumă de expropriere egală cu valoarea de piață a terenului, adică 3 574 900 000 ITL, plus dobândă. În plus, instanța de apel a acordat compensații pentru întârzierea plății în instanță, acoperind inflația în perioada în cauză. Această hotărâre a devenit definitivă la 8 mai 1991. (2) Procedura de executare Primăria d'Ispica nu a fost executată, la 10 iulie 1991 reclamantul a introdus o acțiune în fața instanței administrative regionale pentru Sicilia ( TAR a numit, de asemenea, un comisar ad-hoc. La 27 mai 1992, reclamantul a primit o primă tranșă de 1 540 000 000 ITL. La 4 ianuarie 1995, comisarul ad-hoc i-a plătit reclamantului 5 094 307 937 ITL, adică soldul datorat, care a fost redus cu 1 018 352 149 ITL în temeiul Legii nr. 413 din 30 decembrie 1991. Această lege prevede, printre altele, aplicarea unei taxe de 20 % la sursă pe indemnizațiile de expropriere. 3. Procedura în fața instanțelor fiscale printr-o scrisoare din 22 iunie 1995, reclamantul a solicitat administrației fiscale să-i plătească suma precontată cu titlu de impozit. Această cerere a fost respinsă printr-o decizie notificată la 6 februarie 1996. La 27 martie 1996, reclamantul a introdus o acțiune în fața comisiei fiscale provinciale din Raguse, care a contestat aplicarea impozitului de 20 % în cazul de față, întrucât decretul de expropriere era anterior intrării în vigoare a Legii nr. 413 din 1991. Prin hotărârea din 19 mai 1998, Comisia fiscală provincială a primit recursul și a condamnat administrația să plătească reclamantului suma precontată. Administraia interjeta apelat la această hotărâre în fața Comisiei fiscale regionale din Palermo. Prin decizia din 11 decembrie 1999, Comisia fiscală regională a respins cererea. Prin hotărârea din 11 ianuarie 2001, depusă la grefa din 11 aprilie 2001, Curtea de Casație a primit recursul la administrație. 413 din 1991 era legal, pe motiv că momentul decisiv pentru aplicabilitatea acestei legi era cel al remunerării, și nu cel al transferului de proprietate. Dreptul intern relevant Înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 413 din 1991 (a se vedea mai jos), inculpațiile de expropriere nu erau supuse nici unui impozit la sursă. Legea nr. 413 din 1991 La art. 11 din Legea nr. 413 din 30 decembrie 1991 dispune, în părțile relevante ale acestuia (7) Administrațiile (...), în momentul plății sumelor menționate la alin. (5) și (6), inclusiv sumele datorate pentru ocupație temporară, compensație pentru expropriere indirectă, reevaluare și dobândă, trebuie să efectueze o reținere cu titlu de impozit în măsura în care este de 20%. (...) 327 din 2001, astfel cum a fost modificat prin Decretul-lege nr. 302 din 2002) la art. 35 din Repertoriul dispozițiilor privind proprietatea, care a intrat în vigoare la 30 iunie 2003, dispune în părțile sale relevante (1) se aplică art. 81 alin. (1) lit. (b) ultima parte din Regizorul dispozițiilor privind veniturile (...) în cazul în care o sumă este plătită cu titlu de plată în avans unei persoane care desfășoară o activitate comercială (...) în ceea ce privește un teren pe care au fost realizate lucrări publice, locuințe cu chirie moderată sau o infrastructură urbană (...). (2) În momentul plății sumei se efectuează o reținere cu titlu de impozit în măsura a 20%. (...) GRIEF Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, coroborat cu art. 14 din Convenție și cu principiul preeminenței dreptului, precum și cu art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de aplicarea în speță a legii nr. 413 din 1991. El consideră că o astfel de retroactivitate constituie o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor și a dreptului său la un proces echitabil. ÎN Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. În plus, aceasta se referă la art. 6 din Convenție, care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...), în cele din urmă, el invocă Preambulul la Convenție, precum și art. 14 din aceasta din urmă, care se citește astfel Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau în orice altă direcție, originii naționale sau sociale, aparținând unei minorități naționale, averii, nașterii sau oricărei alte situații. Guvernul susține că statul membru în cauză este un venit care trebuie să fie supus, ca atare, taxelor prevăzute de legislația în domeniu. 413 din 1991 în cazul de față, guvernul susține că, în materie fiscală, momentul decisiv pentru aplicarea unui impozit este cel al perceperii unui venit. Prin urmare, legea în cauză a luat în considerare în mod corespunzător acest criteriu în ceea ce privește aplicarea În ceea ce privește consecințele întârzierii plății de către instanțele interne a dreptului de proprietate asupra situației reclamantului, guvernul susține în special că prezenta hotărâre nu are ca obiect durata procedurii în fața instanțelor interne și că, în orice caz, ca urmare a hotărârii judecătorești a Catanei din 23 februarie 1990, instanța de judecată a fost plătită în două tranșe, în 1992 și, respectiv, 1995, și anume în termene rezonabile. Guvernul concluzionează acest lucru pentru neîncălcarea articolului 1 din Protocolul nr. Reclamantul se opune tezei guvernului. El susține că dreptul la expropriere nu poate fi considerat un venit, dat fiind că aceasta constituie reparația pentru pierderea terenului și că valoarea sa nu depășește valoarea de piață a terenului. Având în vedere faptul că nu există nici un plus de valoare, nu poate fi impozitată. Potrivit reclamantului, aplicarea în cazul de față a legislației în litigiu și a unei reduceri semnificative a sumei de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . IV), reclamantul observă că nu a obținut plata sumei integrale a reevaluării și a dobânzii corespunzătoare întregii perioade cuprinse între adoptarea decretului de expropriere și plata celei de-a doua tranșe a tranșei de expropriere. În cele din urmă, reclamantul susține că principiul legalității nu ar fi fost respectat în speță, dat fiind că legea în litigiu a intrat în vigoare după adoptarea decretului de expropriere și după data la care hotărârea Curții din Catania din 23 februarie 1990 a dobândit forță de lucru judecat. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că cererea ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; se presupune că cererea nu poate fi declarată în mod vădit neîntemeiată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Nu a fost ridicat niciun alt motiv. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Dollé Tulkens Grefier Președinte
de la requête n
o
72638/01
présentée par Pietro Bruno DI BELMONTE
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 30 août 2007 en une chambre composée de
:
M
me
présidente,
MM.
M
me
M.
juges,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 2 juillet 2001,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Pietro Bruno di Belmonte, est un ressortissant italien, né en 1923 et résidant à Ispica (Raguse). Il est représenté devant la Cour par M
es
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. I. M. Braguglia, et par son coagent adjoint, M. N. Lettieri.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
1.L’expropriation du terrain du requérant et la procédure devant les juridictions civiles
Le requérant était propriétaire d’un terrain constructible sis à Ispica.
A une date non précisée, la municipalité d’Ispica procéda à l’occupation de 51
180 mètres carrés dudit terrain, en vue d’y construire des habitations à loyer modéré.
Par un arrêté du 15 mars 1983, la municipalité d’Ispica décréta l’expropriation du terrain.
Le 20 juillet 1983, le requérant assigna la municipalité d’Ispica devant la cour d’appel de Catane, en vue d’obtenir l’indemnité d’expropriation. Il alléguait avoir droit à une somme correspondant à la valeur marchande du terrain, au sens de la loi n
o
2359 de 1865. En outre, il réclamait un dédommagement pour le retard dans le paiement de l’indemnité.
Par un arrêt du 23 février 1990, la cour d’appel de Catane accueillit le recours et condamna l’administration à payer une indemnité d’expropriation égale à la valeur marchande du terrain, soit 3
574
900
000 ITL, plus intérêts.
En outre, la cour d’appel accorda un dédommagement pour le retard dans le paiement de l’indemnité, couvrant l’inflation dans la période concernée.
Cet arrêt devint définitif le 8 mai 1991.
2.La procédure d’exécution
La municipalité d’Ispica ne s’étant pas exécutée, le 10 juillet 1991 le requérant introduisit un recours devant le tribunal administratif régional pour la Sicile («
le TAR
»), afin d’obtenir l’exécution de l’arrêt de la cour d’appel de Catane.
Par un jugement du 9 octobre 1991, le TAR ordonna à la municipalité d’Ispica de verser au requérant l’indemnité d’expropriation dans un délai de 60 jours à compter de la notification du jugement. Le TAR nomma également un commissaire
ad hoc
, chargé de garantir le versement de l’indemnité, dans le cas où la municipalité d’Ispica n’aurait pas donné exécution dans le délai fixé.
Le 27 mai 1992, le requérant encaissa une première tranche, à concurrence de 1
540
000
Le 4 janvier 1995, le commissaire
ad hoc
versa au requérant 5
094
307
937 ITL, soit le solde dû, qui fut réduit de 1
018
352
149 ITL aux termes de la loi n
o
413 du 30 décembre 1991. Cette loi prévoit notamment l’application d’un impôt de 20 % à la source sur les indemnités d’expropriation.
3.La procédure devant les juridictions fiscales
Par une lettre du 22 juin 1995, le requérant demanda à l’administration fiscale de lui verser le montant précompté à titre d’impôt.
Cette demande fut rejetée par une décision notifiée le 6 février 1996.
Le 27 mars 1996, le requérant introduisit un recours devant la commission fiscale provinciale de Raguse. Il contestait l’application de l’impôt de 20 % au cas d’espèce, étant donné que le décret d’expropriation était antérieur à l’entrée en vigueur de la loi n
o
413 de 1991.
Par un jugement du 19 mai 1998, la commission fiscale provinciale accueillit le recours et condamna l’administration à verser au requérant le montant précompté.
L’administration interjeta appel de ce jugement devant la commission fiscale régionale de Palerme.
Par une décision du 11 décembre 1999, la commission fiscale régionale rejeta l’appel.
Par un recours notifié le 1
er
juin 2000, l’administration se pourvut en cassation.
Par un arrêt du 11 janvier 2001, déposé au greffe le 11 avril 2001, la Cour de cassation accueillit le recours de l’administration. Elle estima que l’application au cas d’espèce de la loi n
o
413 de 1991 était légale, au motif que le moment décisif pour l’applicabilité de cette loi était celui du versement de l’indemnité et non pas celui du transfert de propriété.
B.
Le droit interne pertinent
Avant l’entrée en vigueur de la loi n
o
413 de 1991 (voir ci-après), les indemnités d’expropriation n’étaient assujetties à aucun impôt à la source.
1.
La loi n
o
413 de 1991
L’article 11 de la loi n
o
413 du 30 décembre 1991 dispose, dans ses parties pertinentes
:
« 5. En ce qui concerne les plus-values conséquentes à l’obtention (...) d’indemnités d’expropriation (...), on applique l’article 81, alinéa 1, b), dernière partie, du Répertoire des dispositions sur les revenus.
(...)
7.Les administrations (...), au moment du versement des sommes mentionnées aux alinéas 5 et 6, y compris les sommes dues pour occupation temporaire, dédommagement pour expropriation indirecte, réévaluation et intérêts, doivent effectuer une retenue à titre d’impôt dans la mesure du 20 %. (...) ».
2.
Le Répertoire des dispositions sur l’expropriation (décret du président de la République n
o
327 de 2001, modifié par le décret-loi n
o
302 de 2002)
L’article 35 du Répertoire des dispositions sur l’expropriation, qui est entré en vigueur le 30 juin 2003, dispose dans ses parties pertinentes
:
« 1. On applique l’article 81, alinéa 1, b), dernière partie, du Répertoire des dispositions sur les revenus (...) dans le cas où une somme soit versée à titre d’indemnité d’expropriation à une personne n’exerçant pas une entreprise commerciale (...) en ce qui concerne un terrain sur lequel un ouvrage public, des habitations à loyer modéré ou une infrastructure urbaine (...) aient été réalisés.
2.Au moment du versement de la somme une retenue à titre d’impôt dans la mesure du 20 % est effectuée. (...)
».
GRIEF
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, combiné avec l’article 14 de la Convention et le principe de prééminence du droit tel que libellé au Préambule à la Convention, ainsi que l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint de l’application rétroactive, dans le cas d’espèce, de la loi n
o
413 de 1991. Il considère qu’une telle rétroactivité constitue une violation de son droit au respect des biens et de son droit à un procès équitable.
Le requérant se plaint de l’application rétroactive à son cas de la loi n
o
413 de 1991. Il invoque d’abord l’article 1 du Protocole n
o
1, qui se lit ainsi
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
En outre, il invoque l’article 6 de la Convention, qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
Enfin, il invoque le Préambule à la Convention, ainsi que l’article 14 de cette dernière, qui se lit ainsi
:
«
La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.
»
Le Gouvernement soutient que l’indemnité
d’expropriation constitue un revenu qui doit être soumis en tant que tel aux impositions fiscales prévues par la législation en la matière.
S’agissant de la rétroactivité de l’application de la loi n
o
413 de 1991 au cas d’espèce, le Gouvernement soutient qu’en matière fiscale le moment décisif pour l’application d’un impôt est celui de la perception d’un revenu. Il s’ensuit que la loi litigieuse a correctement pris en compte ce critère en ce qui concerne l’application de l’impôt de 20 % au cas d’espèce.
Quant aux conséquences du retard dans le paiement de l’indemnité d’expropriation sur la situation du requérant, le Gouvernement fait notamment valoir que la présente requête n’a pas pour objet la durée de la procédure devant les juridictions internes et qu’en tout état de cause, à la suite de l’arrêt de la cour d’appel de Catane du 23 février 1990, l’indemnité a été versée en deux tranches respectivement en 1992 et 1995, à savoir dans des délais raisonnables.
Le Gouvernement en conclut pour la non-violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
Le requérant s’oppose à la thèse du Gouvernement. Il fait valoir que l’indemnité d’expropriation ne peut pas être considérée comme un revenu, étant donné qu’elle constitue la réparation pour la perte du terrain et que son montant ne dépasse pas la valeur vénale du terrain. Compte tenu donc de l’absence de plus-value, l’indemnité ne peut pas être taxée.
D’après le requérant, l’application au cas d’espèce de la législation litigieuse et l’importante réduction du montant de l’indemnité d’expropriation ne sont que la conséquence du retard de l’administration dans le versement d’une telle indemnité.
De surcroît, se référant à la jurisprudence de la Cour (
Akkuș
c. Turquie
, arrêt du 9 juillet 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
IV), le requérant fait observer qu’avec l’indemnité d’expropriation il n’a pas obtenu le versement du montant intégral de la réévaluation et des intérêts correspondant à l’ensemble de la période comprise entre l’adoption du décret d’expropriation et le versement de la deuxième tranche de l’indemnité d’expropriation.
Enfin, le requérant fait valoir que le principe de légalité n’aurait pas été respecté en l’espèce, étant donné que la loi litigieuse est entrée en vigueur après l’adoption du décret d’expropriation et après la date à laquelle l’arrêt de la cour d’appel de Catane du 23 février 1990 a acquis force de chose jugée.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que la requête pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête recevable,
tous moyens de fond réservés.
S.
Dollé
F.
Tulkens
Greffière
Présidente