ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5956/2022

Ședința publică din data de 9 decembrie 2022

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași la data de 2 martie 2021 reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu Președintele României-Administrația Prezidențială, Guvernul României, Comitetul Național de Coordonare a Activităților privând vaccinarea împotriva SARS-CoV 2 obligarea acestora la a oferi un răspuns la petiția formulată la data de 28 ianuarie 2021, plata de fiecare din entitățile chemate în judecată a unor daune morale de 1 leu și obligarea Guvernului României la luarea măsurilor care se impun și la emiterea actelor necesare în vederea instituirii unui mecanism de programare la vaccinare: programare individuală prin acces la platformă sau programare directă de către autoritate utilizând un mecanism echitabil de acces la programarea în vederea vaccinării, cu asigurarea desfășurării simultană a acestor metode de programare.

Prin sentința nr. 109/2021 pronunțată la data de 28 iunie 2021, Curtea de Apel Iași – secția contencios administrativ și fiscal a respins ca inadmisibilă cererea reclamantului A. de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. (9) din Legea 554/2004.

A admis în parte acțiunea formulată și a obligat pârâtul Comitetul Național de Coordonare a Activităților privind vaccinarea împotriva SARS COV 2 să formuleze un răspuns la petiția reclamantului transmisă la data de 28 ianuarie 2021 la adresa de e-mail contact@vaccinare-covid.gov.ro.

A respins ca nefondată cererea reclamantului formulată în contradictoriu cu același pârât având ca obiect plata de daune morale.

A respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Administrația Prezidențială-Președintele României.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamantul A. întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului și

- constatarea vătămării drepturilor și intereselor legitime ale reclamantului, respectiv dreptul la viață, dreptul la petiționare, dreptul la ocrotirea sănătății, dreptul și interesul legitim de a fi vaccinat,

- obligarea Președintelui României și a Administrației Prezidențiale precum și a Guvernului României la formularea unui răspuns la petiția reclamantului, în special la întrebările 6 și 7 din petiție;

- obligarea Comitetul Național de Coordonare a Activităților privind vaccinarea împotriva SARS COV 2 de a formula un răspuns la întrebările 5, 6 și 7 din petiție;

- obligarea Guvernului României la luarea măsurilor care se impun și la emiterea actelor necesare în vederea instituirii unui mecanism mixt de programare la vaccinare

- acordarea de daune morale de 1 leu de la fiecare dintre părțile adverse vizate în cererea de recurs.

În motivarea recursului, raportat la pârâții Președintele României și Administrația Prezidențială, susține că adresa din data de 17.02.2021 încalcă dreptul reclamantului la petiționare prin netrimiterea petiției la autoritatea competentă pentru soluționarea petiției. Totodată, acest aspect poate fi considerat și un refuz nejustificat de a soluționa petiția reclamantului în condițiile în care petiția nu a fost trimisă altei autorități în vederea soluționării acesteia.

Raportat la pârâtul Guvernul României susține că a fost încălcat dreptul la petiționare deoarece nu a răspuns in niciun fel petiției electronice din data de 28.01.2021, iar această instituție avea competența de soluționare întrucât Comitetul Național de Coordonare a Activităților privind vaccinarea împotriva SARS COV 2 se afla în subordinea Secretariatului General al Guvernului și sub coordonarea Primului ministru.

Susține recurentul că există o discriminare în condițiile în care, pe de o parte, atât modul inițial de programare la vaccinare al personalului didactic în raport cu modul în care au fost programate la vaccinare persoanele din alte categorii profesionale, inclusiv cele din etapa 1, și pe de altă parte, între modul de programare a persoanelor din etapa 1 și acum și a personalului didactic, și modul de programare a celei mai mari părți a populației țării care trebuie să urmărească continuu platforma de vaccinare pentru a găsi locuri libere, discriminarea rezultând din faptul că o parte a populației este programată direct de autoritate, iar altă parte trebuie să se programeze singură.

Arată că în ce-l privește programarea la vaccinare a fost făcută de către Direcția de Sănătate Publică pe baza listelor întocmite de angajator fără folosirea platformei de vaccinare la o distanță de o lună de la data începerii etapei a doua de vaccinare.

În ce privește disjungerea acțiunii în raport cu Universitatea susține că sunt aplicabile cauzei dispozițiile art. 99 alin. (2) și nu cele ale art. 99 alin. (1) C. proc. civ.

Este adevărat că în baza art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 96 pct. 1 C. proc. civ. competența de soluționare a cererii de chemare în judecată raportat la Universitate ar reveni Tribunalului Iași, însă competența materială nu este reglementată doar de baza legală specifică ci și în alte situații cum ar fi cele reglementate de art. 99 sau art. 139 C. proc. civ.

Afirmă, totodată, că între cele două dosare există o legătură strânsă, ambele dosare fiind generate de nemulțumirile reclamantului privind actele normative în vigoare în ceea ce privește programarea la vaccinare de către autoritățile centrale, și de modul de aplicare a acestora de către Universitate în baza actelor normative emise de autoritățile central și a propriilor acte în cazul reclamantului și a persoanelor din universitate, precum și de consecințele aplicării acestor acte asupra cetățenilor țării.

Raportat la Comitetul Național de Coordonare a Activităților privind vaccinarea împotriva SARS COV 2 se susține că răspunsul acestei autorități nu are nicio relevanță raportat la întrebările din petiție, de altfel nici nu poate fi considerat răspuns pentru ca nu are legătură cu întrebările din petiție.

Răspunsul la întrebarea 5 lipsește, iar considerațiile făcute la întrebările 6 și 7 din petiție nu au nicio legătură cu întrebările formulate de reclamant.

În ce privește pronunțarea pe cererea de sesizare a Curții Constituționale susține că există o legătură clară între drepturile și interesele legitime private ale reclamantului și cele publice fiind astfel necesară reevaluarea tuturor considerentelor instanței de fond referitoare la lipsa unei legături cu cauza a excepției de neconstituționalitate invocată de reclamant.

Au formulat întâmpinare în cauză pârâții Guvernul României și Administrația Prezidențială prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înțelegând să încadreze recursul în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant A. și-a întemeiat motivele de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În prezenta cauză aceste motiv de casare nu poate fi reținut.

În ce privește măsura de disjungere a cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta Universitatea Tehnică Gh. Asachi Iași, se constată că judecătorul de primă jurisdicție a aplicat în mod corect dispozițiile legale incidente cauzei.

Se reține că demersul judiciar al reclamantului a vizat încălcarea de către autoritățile publice centrale dar și de către Universitatea Tehnică Gh. Asachi Iași a unui drept la petiționare și apoi a dreptului la viață, la ocrotirea sănătății și principiului nediscriminării, precum și a dreptului și interesului legitim de a fi vaccinat cât mai curând posibil, în mod echitabil, iar în ce privește pârâta Universitatea Tehnică Gh. Asachi Iași se constată că reclamantul a pus în discuție modalitatea în care această instituție și-a realizat propriile competențe administrative în raport de petițiile formulate de reclamant.

Potrivit dispozițiilor art. 99 alin. (1) C. proc. civ. "Când reclamantul a sesizat instanța cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competența se stabilește în raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenții în parte. Dacă unul dintre capetele de cerere este de competența altei instanțe, instanța sesizată va dispune disjungerea și își va declina în mod corespunzător competența", normă juridică în raport de care corect instanța de fond a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Universitatea Tehnică Gh. Asachi Iași.

În ce privește celelalte critici, Înalta Curte le găsește neîntemeiate, și va răspunde acestora prin considerente comune.

Obiectul cererii de chemare în judecată este circumscris dispozițiilor O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activitatii de solutionare a petitiilor, petentul solicitând obligarea pârâților la a oferi un răspuns la petiția formulată la data de 28 ianuarie 2021, plata de fiecare din entitățile chemate în judecată a unor daune morale de 1 leu și obligarea Guvernului României la luarea măsurilor care se impun și la emiterea actelor necesare în vederea instituirii unui mecanism de programare la vaccinare: programare individuală prin acces la platformă sau programare directă de către autoritate utilizând un mecanism echitabil de acces la programarea în vederea vaccinării, cu asigurarea desfășurării simultană a acestor metode de programare.

În raport de obiectul cererii de chemare în judecată, așa cum a înțeles reclamantul a-l stabili, se reține că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod corect prevederile O.G. nr. 27/2002, act normativ potrivit căruia petenții au dreptul de a primi un răspuns la petițiile formulate.

Potrivit Deciziei Prim-ministrului României nr. 385/2020 privind înființarea Comitetului național de coordonare a activităților privind vaccinarea împotriva SARS-CoV-2, acest comitet organizează și coordonează activitățile privind vaccinarea, inclusiv în ceea ce privește informarea și comunicarea pentru populație, organizarea centrelor de vaccinare și coordonarea derulării activității acestora precum și elaborarea de proceduri de lucru necesare implementării în mod unitar a activităților legate de procesul de vaccinare. Totodată, respectivul Comitet elaborează strategia de vaccinare precum și planul de acțiune.

Prin urmare, corect a stabilit instanța de fond că petiția reclamantului trebuie soluționată de Comitetul național de coordonare a activităților privind vaccinarea împotriva SARS-CoV-2.

Corectă este și respingerea solicitării privind obligarea pârâtului Guvernul României la luarea măsurilor care se impun și la emiterea actelor necesare în vederea instituirii unui mecanism mixt de programare la vaccinare, în condițiile în care nici la instanța de fond, și nici prin cererea de recurs nu s-a dovedit o vătămare concretă a drepturilor și intereselor reclamantului prin raportare la mecanismul instituit prin vaccinare.

Pe de altă parte, nici nu putea fi obligat pârâtul Guvernul României la emiterea unor ordonanțe ale Guvernului așa cum a sugerat reclamantul, întrucât instanța de judecată nu se poate subroga în atribuțiile puterii executive, pentru că în această situație ar fi încălcat principiului constituțional al separației puterilor, consacrat la art. 1 alin. (4) din Constituție.

Prin urmare, pârâții Guvernul României și Administrația Prezidențială nu au încălcat dreptul de petiționare al reclamantului în condițiile în care competența de a răspunde solicitărilor formulate aparținea Comitetului național de coordonare a activităților privind vaccinarea împotriva SARS-CoV-2, așa cum s-a arătat anterior. Dreptul de petiționate se impune a fi respectat de autoritățile publice, însă numai prin raportare la domeniul lor de activitate, la sfera competențelor lor administrative, petiționarea reprezentând, în esență, mijlocul pus la dispoziția administrațiilor pentru a putea cunoaște activitatea concretă a administrației în domeniul de resort.

Se impune a se preciza faptul că legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 stabilește cadrul procesual al litigiului de contencios administrativ, reglementând în detaliu categoriile de subiecte care pot avea calitate procesuală activă, persoanele sau entitățile care pot fi chemate în judecată, obiectul acțiunii, condițiile de exercitare a dreptului la acțiune, precum și limitele controlului judecătoresc asupra actelor administrative.

Astfel, articolul 1 are ca obiect principal de reglementare calitatea procesuală activă în contenciosul administrativ, sfera subiectelor de sesizare a instanței, a persoanelor sau entităților care sunt îndreptățite să formuleze acțiuni în contencios administrativ, trasând și coordonatele generale ale exercitării dreptului la acțiune.

Condițiile generale de exercitare a acțiunii în contencios administrativ, respectiv capacitatea procesuală, calitatea procesuală, afirmarea unui drept subiectiv și justificarea unui interes, trebuie analizate în funcție de trăsăturile specifice raportului de drept public dedus judecății, pentru că, pe de o parte, dreptul administrativ operează cu noțiunile de "capacitate de drept public" și de "capacitate administrativă", care au un conținut diferit față de capacitatea juridică civilă, și, pe de altă parte, raportul de drept administrativ este caracterizat de preeminența interesului public.

În acest cadru, reclamant poate fi, în sensul art. 1 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004, orice persoană, fizică sau juridică, dacă îndeplinește condiția de a se considera vătămată într-un drept ori într-un interes legitim, printr-un act administrativ, tipic sau asimilat, adresat ei sau altui subiect de drept.

Definiția persoanei vătămate se regăsește în art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, text potrivit căruia are această calitate orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea unei cereri în termenul legal.

Noțiunea de "interes legitim care poate fi ocrotit pe calea contenciosului administrativ" nu se confundă cu noțiunea de "interes" în sensul de condiție de exercitare a dreptului la acțiune în dreptul procesual civil. Stabilirea existenței unei vătămări aduse unui drept ori unui interes legitim se face pe baza probelor administrate, fiind o problemă de fond în litigiul administrativ.

În raport de aceste considerente de ordin teoretic, se constată că pentru celelalte drepturi subiective indicate de către recurentul-reclamant, respectiv dreptul la viață, sănătate, nediscriminare, interesul legitim de a fi vaccinat cât mai curând, precum și solicitarea reclamantului la obligarea Guvernului României la luarea măsurilor care se impun și la emiterea actelor necesare în vederea instituirii unui mecanism mixt de programare la vaccinare, recurentul-reclamant nu a făcut dovada existenței vreunei vătămări concrete a acestor drepturi și interese legitime de vreme ce din înscrisurile anexate, reclamantul a fost vaccinat împotriva SARS CoV 2, așa cum de altfel a precizat în mod expres și prin cererea de recurs.

În ce privește critica adusă soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (9) din Legea nr. 554/2004, constată instanța de recurs că aceasta nu a fost formulată în termenul de 48 de ore prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, motiv pentru care nu vor fi analizate.

În concluzie, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății iar hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul – reclamant A. împotriva sentinței nr. 109/2021 din 28 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Iași – secția de contencios administrativ și fiscal

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 decembrie 2022.