ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5909/2022

Ședința publică din data de 8 decembrie 2022

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată, la data de 10.09.2020, pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, anularea Rezoluției nr. C20-1047/19.08.2020 emise de Inspectorul Șef al Inspecției Judiciare și a Rezoluției de clasare nr. 1900/A/23.06.2020 emise în Dosarul nr. 20-1760 de Inspecția Judiciară-Direcția de inspecție pentru judecători, cu consecința trimiterii dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare în care să se cerceteze și să se concluzioneze asupra faptelor ce formează conduita procesuală a celor doi judecători vizați prin sesizare.

Prin sentința civilă nr. 761 din 13 mai 2021, Curtea a respins acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate și trimiterea cauzei primei instanțe, care în mod greșit a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului.

A susținut recurentul că prima instanță a reținut în mod greșit incidența art. 259-Revenirea asupra probelor încuviințate din C. proc. civ., întrucât acest text de lege se referă strict la revenirea în sensul respingerii unei probe după ce, inițial, a fost admisă. Ceea ce a sesizat a fost revenirea asupra unui expert, numit inițial în cauză și, ulterior, înlăturat, sancționat și obligat să restituie onorariul încasat.

Curtea de Apel București a refuzat să analizeze și să soluționeze cum cei doi judecători, a căror sancționare o solicită, au numit direct expertul, fără tragere la sorți.

A opinat recurentul că există o confuzie intenționată, cu rea credință și vădită rea intenție, între faptele cu care a sesizat Inspecția Judiciară și încadrarea juridică a acestor fapte, care este evidentă.

Astfel, sunt realizate condițiile impuse de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, întrucât s-a probat existența unei încălcări a drepturilor sale procesuale și trebuia identificată greșeala.

Nemulțumirile sale relevă încălcări grosiere ale normei imperative de procedură civilă, pentru că instanța, verificând încheierea de ședință din 27 februarie 2020 din Dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Brașov, a constatat că au fost respectate dispozițiile art. 259 C. proc. civ. de către completul de apel.

Toate aceste fapte au fost săvârșite cu gravitate deosebită, având consecință asupra valabilității actelor întocmite de magistrați, a duratei procedurilor și producând o vătămare gravă a drepturilor și intereselor sale procesuale. Aceste fapte au fost săvârșite fie cu rea-credință, judecătorii manifestând o conduită de încălcare flagrantă a unor îndatoriri elementare profesionale, fie cu gravă neglijență, neexistând nicio justificare pentru încălcarea normelor de drept material și procedural referitoare la numirea experului.

Din aceste puncte de vedere, Curtea a încălcat pct. 5, 6 și 8 ale art. 488 alin. (1) ignorând C. proc. civ.

A susținut recurentul că instanțele române și Inspecția Judiciară au refuzat să analizeze documentele și astfel au dat concursul tatălui său, debitor de rea-credință, să se sustragă plății pensiilor datorate, ca drept legitim al său, încălcând astfel nu numai legile civile, ci și legile morale.

Inspecția Judiciară nu a analizat justețea afirmațiilor sale și a refuzat să cerceteze conduita instanței de apel, respectiv a completului de 2 judecători.

În continuarea argumentelor sale, recurentul-reclamant a prezentat critici vizând circumstanțele dosarului aflat pe rolul Tribunalului Brașov, referindu-se la expertiza judiciară întocmită și la probele administrate.

A arătat că magistrații Tribunalului Brașov, fără a analiza și a verifica susținerile sale, au respins apelul și l-au prejudiciat material și moral.

Prin necercetarea dovezilor și susținerilor sale, instanța i-a încălcat dreptul la justiție, la un proces echitabil și l-a împiedicat să recupereze pensiile datorate de tatăl său, care, cu rea-credință, a făcut uz de aceleași "justificative de plată" în 3 dosare execuționale separate, în încercarea de a diminua debitele restante.

A mai precizat că, în prezent, tatăl său i-a intentat două procese de întoarcere a executării silite, în care pretinde a i se înapoia sume pe care nu le-a primit și la care adaugă și onorariile executorului judecătoresc.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la dosar, recurentul- reclamant a invocat nulitatea întâmpinării, pe motiv că ar fi semnată de o persoană neidentificată, fără a fi atașată delegație, mandat, împuternicire și fără elemente de identificare.

II. Decizia instanței de recurs

Preliminar analizării recursului, în ceea ce privește nulitatea absolută a întâmpinării, invocată de către recurentul-reclamant prin răspunsul la întâmpinare, Înalta Curte reține că eventuala lipsă a calității de reprezentant al autorității intimate Inspecția Judiciară a semnatarului întâmpinării ar putea conduce la nulitatea relativă a actului procedural (nulitatea care se poate acoperi dacă ar fi necesară depunerea unor dovezi suplimentare în acest sens).

În speță, întâmpinarea a fost semnată olograf, pentru inspectorul șef al Inspecției Judiciare, fiind aplicată și ștampila instituției.

Conform art. 175 C. proc. civ., având denumirea marginală "nulitatea condiționată", actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia, iar, în cazul nulităților expres prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrară.

Nulitatea condiționată de existența unui prejudiciu constituie regula, iar nulitatea necondiționată de existența unui prejudiciu, prevăzută la art. 176 C. proc. civ., constituie excepția, datorită limitării legale a cazurilor de nulitate necondiționată.

Or, în cauză, sancțiunea care ar interveni în eventualitatea admiterii lipsei calității de reprezentant a semnatarului întâmpinării, ar fi înlăturarea întâmpinării, ca act de procedură întocmit și depus de intimata Inspecția Judiciară în fața instanței de recurs, respectiv înlăturarea efectelor pe care legea le atribuie acestui act.

Însă, în soluționarea recursului, Înalta Curte urmează a analiza motivele de casare invocate în raport cu hotărârea recurată, astfel că aspectul nulității întâmpinării pentru o așa-zisă lipsă de reprezentare legală a semnatarului acesteia nu ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluționării cauzei, cu atât mai mult cu cât intimata-pârâtă nu a invocat vreo excepție în cuprinsul întâmpinării.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu susținerile recurentului, subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

2.1. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se reține că, sub imperiul acestei norme de drept, se pot include doar neregularități de ordin procedural, care atrag sancțiunea nulității sentinței în condițiile art. 174 C. proc. civ., altele decât cele prevăzute expres în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Acest motiv de casare vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale. Astfel, hotărârea poate fi casată atunci când se invocă, cu titlu de exemplu, nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii ș.a.m.d.

În ceea ce privește hotărârea ce face obiectul prezentului recurs, recurentul nu a indicat niciun motiv care să poate fi încadrat în acest text de lege.

Susținerile sale, referitoare la numirea expertului, la înlăturarea acestuia și la numirea din nou în cauză a aceluiași expert, privesc hotărârea judecătorilor Tribunalului Brașov care au soluționat dosarul său.

Or, obiectul căii de atac analizate în acest stadiu procesual îl constituie sentința civilă pronunțată de Curtea de Apel București în soluționarea acțiunii sale vizând rezoluțiile emise de Inspecția Judiciară, astfel că nu se poate reține incidența acestui motiv de casare.

2.2. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că instanța de fond a refuzat să răspundă și să analizeze cum cei doi magistrați, pentru care cere sancționarea, au numit din nou în cauză același expert, fără tragere la sorți, neluând în seamă opoziția sa.

Însă, lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și la limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Astfel, prima instanță a analizat toate argumentele expuse prin cererea de chemare în judecată, inclusiv aspectul înlocuirii expertului și numirii din nou a acestuia, prin încheierea de ședință din data de 27.02.2020, apreciind că au fost respectate dispozițiile art. 259 C. proc. civ., prin punerea în discuția părților a cererii de înlocuire a expertului B., instanța motivând revenirea asupra măsurii de înlocuire a expertului C..

Prin urmare, nemulțumirile recurentului, referitoare la modalitatea de analizare și soluționare a argumentelor sale de către instanța de fond, nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii judecătorești pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate.

2.3. Cu privire la celelalte critici aduse sentinței atacate, ce ar putea fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată, din conținutul cererii de recurs, că recurentul-reclamant a susținut că instanța ar fi interpretat nelegal prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Este demn de subliniat că, potrivit principiului independenței judecătorilor, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară nu poate cenzura modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanța de judecată și nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată.

Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară "t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Așadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzute disciplinare menționate, pentru a fi în prezența exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerințe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Astfel, conform prevederilor art. 99

1

, din Legea nr. 303/2004,

"(1) Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, voit ("cu știință") a normelor de drept material ori procesual în scopul ("urmărind") vătămării unei persoane sau acceptând acest lucru.

Pentru existența gravei neglijențe judecătorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil.

În acest sens, sunt relevante și considerentele extrase din cuprinsul Deciziei nr. 96/2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători în Dosarul nr. x/2016, referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 99

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004:

"(i) Din punctul de vedere al laturii obiective, poate intra în sfera răspunderii disciplinare adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată și de bună-credință) nu poate găsi o justificare, astfel că pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greșeli care au un caracter evident, neîndoielnic, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale; (ii) prin folosirea sintagmei "gravă neglijență", legiuitorul a stabilit gradul culpei ca fiind cel al culpei lata. Prin urmare, pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greșeli care au un caracter evident, neîndoielnic și cărora le lipsește orice justificare, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale. În concluzie, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispozițiilor menționate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcției, din culpă, a dispozițiilor legale; (ii) încălcarea dispozițiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicție cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcției să genereze consecințe grave. Pentru a se reține existența unei grave neglijențe în sensul dispozițiilor menționate din Legea nr. 303/2004, se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reține caracterul evident, neîndoielnic și nescuzabil în privința unei norme dispozitive permisive/supletive."

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că pârâta Inspecția Judiciară trebuia să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorilor în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanței care, în cursul soluționării unui proces, a dispus anumite măsuri și care a pronunțat hotărârea ce au produs nemulțumirea titularului sesizării.

Astfel cum în mod corect a reținut judecătorul fondului, Inspecția Judiciară, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluția în litigiu a reținut inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de către magistratul verificat a abaterii sesizate.

Potrivit dispozițiilor art. 97 din Legea 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac".

Deci, verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural. Modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susținerilor părții reclamante într-o anumită cauză excedează competențelor Inspecției Judiciare, nefiind permis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță.

Sub acest aspect, reține Înalta Curte că, prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curții Constituționale, instanța de contencios constituțional a statuat cu privire la art. 99 lit. t) și art. 99

1

din Legea nr. 303/2004 că acestea "nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunță sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege" și că "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești."

Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

Recurentul-reclamant nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând, în concret, operațiunile de stabilire a situației de fapt, de interpretare a normelor juridice și de apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activității de judecată și care se subsumează tocmai raționamentului logico-juridic al magistratului.

Cu alte cuvinte, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sunt operațiuni specifice activității de judecată, care fac parte din raționamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunță soluțiile judecătorești.

Aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac prevăzute de lege, aspect avut în vedere corect de prima instanță.

Pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce, însă, nu este cazul în speță.

În acest context, argumentele recurentului-reclamant vizează greșita administrare a probatoriului de către judecătorii vizați de sesizarea disciplinară (numirea, înlocuirea și numirea din nou a expertului, interpretarea rezultatelor expertizei judiciare întocmite) și tind, în realitate, la o reapreciere a materialului probator și la o diferită aplicare a unor norme legale în cadrul indicat în care a fost implicat, cerere incompatibilă cu analiza instanțelor judecătorești și cu cea a Inspecției Judiciare.

Atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt. Interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, iar încuviințarea, administrarea și aprecierea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare.

A admite altfel ar însemna, pe de o parte, a nesocoti principiul constituțional privind independența judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziția constituțională potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar.

Restul criticilor din recurs excedează analizei Înaltei Curți pentru că se referă, exclusiv, la procedura derulată în fața Tribunalului Brașov, reiterându-se aspecte referitoare la expertiza contabilă efectuată, la concluziile expertului, la probele administrate, și la alte dosare în care este implicat recurentul.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, reținând că soluția pronunțată de prima instanță este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 761 din 13 mai 2021 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 8 decembrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.