SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 6051/06 prezentate de Charles MILLON împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 30 august 2007 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič, președinte, C. Bîrsan, J.-P. Costa, E. Fura-Sandström, domnii E. Myjer, David Thór Björgvinsson, I. Berro-Lefevre, judecători, și de domnul S. Quesada; grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 26 ianuarie 2006, După ce a deliberat, face următoarea decizie FAPT pe reclamant, dl Charles Millon, este un cetățean francez cu reședința la Paris. Este în prezent ambasador, reprezentând Franța pe lângă FAO. Este reprezentat în fața Curții de către domnul Philippe Petit, avocat la Lyon. Circumstanțele speței Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: la 10 februarie 1989 și ca urmare a unei deliberări, Biroul Consiliului Regional Rhônes-Alpes a autorizat în unanimitate semnarea contractului de închiriere a unei locuințe de funcție pentru reclamant, care era la momentul respectiv președintele Consiliului Regional în exercițiu. printr-o nouă deliberare din 24 noiembrie 1989, același birou a acordat această locuință gratuit reclamantului din necesitate absolută de serviciu, precum și anumitor directori superiori ai regiunii. Cele două deliberări au fost transmise controlului legalității și au fost publicate în Codul actelor administrative din regiune, pentru a permite administratorilor să ia cunoștință de deciziile adoptate de regiune și, dacă este cazul, să conteste legalitatea acestora. Reclamantul a avut domiciliul legal și principal în Belley, la orașul Ain, al cărui primar a fost în perioada faptelor și până la La 13 mai și 10 august 1998, în timp ce ocupația de către solicitant a locuinței sale funcționale încetase din aprilie 1998, M.T., consilier regional ales în 1992, a introdus două acțiuni la Tribunalul Administrativ din Lyon împotriva celor două deliberări din 10 februarie și 24 noiembrie 1989 al Biroului Consiliului Regional. Consilierul regional ar fi luat cunoștință de conținutul deliberărilor menționate anterior în timpul dezbaterilor din octombrie 1995 la Comisia Permanentă a Consiliului Regional. Prin două hotărâri din 26 iunie 2001, Tribunalul Administrativ a anulat cele două deliberări. [...] Având în vedere caracteristicile de apartament atribuit președintelui Consiliului regional și modalitățile sale de ocupare, acordarea unei locuințe de funcție din necesitate absolută de serviciu trebuie privită ca reprezentând, cel puțin parțial, o despăgubire suplimentară forfetară ; prin decizia de a acorda președintelui Consiliului Regional o indemnizație fixă lunară distinctă de cele prevăzute de dispozițiile menționate în art. 38 din Legea din 27 februarie 1912 modificată, Biroul Consiliului Regional nu a respectat dispozițiile menționate anterior care definesc diferitele indemnizații și rambursări care pot fi transferate persoanelor interesate (...). Reclamantul, care nu era parte la procedură, a luat cunoștință de aceste hotărâri printr-o scrisoare din 11 iulie 2001 pe care i-a adresat-o noua președinție a Regiunii Rhône-Alpes, M-M C. La 31 august 2001, reclamantul sesizează instanța administrativă cu două acțiuni în afara căreia se solicită să declare neavenite hotărârile menționate anterior. La 19 martie 2002, tribunalul administrativ a respins cererile reclamantului. În primul rând, acesta a declarat admisibilă opoziția terță, deoarece reclamantul nu a fost nici prezent, nici reprezentat în instanță. El a considerat că reclamantul, fiind beneficiarul locuinței funcționale, ar fi trebuit, în această calitate, să fie chemat în instanță, chiar dacă acesta era semnatar al memoriilor în apărare prezentate de regiune. În ceea ce privește temeinicia părții terțe opoziția, instanța administrativă a statuat astfel că [...] ś în conformitate cu dispozițiile articolului R421-1 din Codul de justiție administrativă, recursul formulat împotriva unei decizii administrative trebuie prezentat în termen de două luni de la notificarea sau publicarea acestuia. ; că decizia atacată (...) din 24 noiembrie 1989, care prevede că Președintele Consiliului Regional, Directorul General al Serviciilor și Secretarul General al Adunărilor beneficiază de o locuință funcțională datorită necesității absolute de serviciu, a fost publicată în registrul actelor administrative din regiunea n 1989-11 ; (x) este constant faptul că decizia în cauză nu a făcut obiectul niciunei alte forme de publicitate; că singura inserare în aceasta, având în vedere modalitățile sale de difuzare, nu putea constitui în sine o măsură de publicitate suficientă pentru a atrage atenția administratorilor asupra termenului de introducere a acțiunii în litigiu ;că circumstanța că domnul T., în calitatea sa ulterioară, al Consiliului Regional al Regiunii Rhône-Alpes, ar fi avut cunoștință de această decizie, intervenită la o dată la care nu a avut această calitate, nu a putut face mai mult să curgă termenul de acțiune împotriva acestui act (i) [...], M.T. a fost admisibilă să solicite anularea deciziei Biroului Consiliului Regional din 24 noiembrie 1989 (...). Pe de altă parte, instanța administrativă a considerat că acordarea unei locuințe de serviciu, având în vedere caracteristicile și modalitățile de ocupare a forței de muncă, trebuia privită nu ca o rambursare de către regiune a cheltuielilor suportate în numele său sau a unor costuri suplimentare care pot rezulta din exercitarea de către președintele Consiliului Regional a unor mandate speciale, ci ca reprezentând, cel puțin parțial, un avantaj în natură echivalent unei indemnizații auxiliare. Faptul că atribuirea unei locuințe de serviciu ar fi fost decisă în interesul regiunii, permițând acesteia să facă economie de plată a plăților către solicitant de despăgubiri de deplasare (a căror valoare ar fi fost mai mare decât costul chiriei pentru locuințe), faptul că nu există nicio îmbogățire personală din partea reclamantului nu a avut niciun impact asupra legalității deciziilor atacate. La 16 noiembrie 2002, reclamanta a formulat o cerere împotriva acestor hotărâri în fața instanței administrative din Lyon. La 10 iulie 2003, aceasta a considerat admisibilă cererea formulată de domnul T. de următoarele motive: (...) deliberările în litigiu ale căror texte legislative sau de reglementare nu organizau atunci publicarea au făcut obiectul doar unei inserții în registrul actelor administrative ale regiunii ;că acest registru cu tracțiune redusă a fost difuzat pe mai multe administrații ale statului și colectivități locale importante pentru utilizarea serviciilor lor, fără a fi prevăzută nici o dispoziție specială pentru informarea publicului; ; că, în aceste condiții, această publicație nu putea constitui în sine o măsură de publicitate suficientă pentru a face să curgă termenul de recurs cu privire la administrații; că, în plus, este cert că deliberările în litigiu nu au făcut obiectul niciunei alte forme de publicitate, în special al unui afișaj ;că, pe de altă parte, dacă un membru al unei adunări deliberate este considerat a fi avut cunoștință de o decizie a acestei adunări la data deliberării la care a luat parte personal sau a fost convocat în mod regulat, nici o cunoștință dobândită nu poate fi opusă dlui T. care nu a fost consilier regional la data deliberărilor în litigiu În cele din urmă, singura cauză pe care o avea în 1995, pe când era consilier regional, ar fi fost informat cu privire la existența deliberărilor menționate în cadrul dezbaterilor Consiliului Regional, nu i-ar fi permis să cunoască domeniul de aplicare al acestora și nu i s-ar fi putut opune mai mult; că domnul T. este ulterior admisibil, având în vedere termenele de recurs pentru a solicita anularea deliberărilor în litigiu. ; (...) Într-o hotărâre din 27 iulie 2005, Consiliul de Stat a conchis hotărârea Tribunalului Administrativ al Tribunalului de Apel, cu aceste cuvinte: Întrucât publicarea unei decizii administrative într-un alt registru decât jurnalul oficial face să curgă termenul de recurs cu privire la toate terțele părți, dacă obligația de a publica această decizie în acest registru rezultă dintr-un text legislativ sau de reglementare în sine publicat în Jurnalul Oficial al Republicii Franceze În lipsa unei astfel de obligații, acest efect nu este legat de publicare decât în cazul în care, având în vedere amploarea și modalitățile de difuzare a acesteia, se poate considera ușor de consultat de către toate persoanele care ar putea avea un interes care să le dea calitate pentru a contesta decizia. ; că decretul din 5 septembrie 1973 privind componența și funcționarea consiliilor regionale, al cărui articol 25 impunea publicarea deciziilor și avizelor Consiliului Regional într-o colecție de acte administrative, a fost abrogat prin decretul din 10 februarie 1988 menționat anterior; ; (i) În cazul în care deciziile în litigiu au fost publicate în septembrie și decembrie 1989 în registrul actelor administrative ale regiunii Rhône Alpe, acest mod de publicitate n ; că, prin urmare, aceasta este fără a comite o eroare de drept sau de a denatura înscrisurile din dosar pe care instanța administrativă a pronunțat că introducerea deliberărilor în litigiu în posesia actelor administrative ale Regiunii Rhône que nu a constituit, ținând cont de modalitățile de difuzare a acestui dosar, o măsură de publicitate suficientă pentru a face să curgă termenul de recurs cu privire la administrații ; (...) În plus, Consiliul de Stat a considerat că M.T. a fost ales consilier în 1992 și, pe lângă aceasta, Curtea Administrativă de Apel nu a comis nicio eroare de drept, considerând că eventuala cunoaștere a existenței și a conținutului deliberărilor în litigiu de către acesta, după alegerea sa ca consilier regional în 1992, în special în timpul dezbaterilor din octombrie 1995, în cadrul comisiei permanente a Consiliului Regional, nu a fost de natură să facă să se vadă ca târziu respondența pe care a prezentat-o la 13 mai 1998 în fața instanței administrative. În cele din urmă, Consiliul de Stat a considerat că punerea la dispoziție a unei locuințe funcționale, chiar și prin necesitatea absolută de serviciu și însoțită, dacă este cazul, de constrângeri sau de obligații, implică atribuirea unui avantaj în natură, cu excepția cazului în care caracterul acestei locuințe ar impune pe termen lung obligația de a menține în același timp cheltuieli legate de o altă locuință pentru a-și găzdui familia. Acesta concluzionează că instanța administrativă nu a acționat în mod corespunzător, abținându-se să răspundă mijloacelor reținute, în primul rând, de interesul financiar pe care l-ar fi avut regiunea de a finanța o locuință funcțională (mai degrabă decât să suporte cheltuielile de deplasare), apoi de necunoașterea principiului constituțional al liberei administrații a colectivităților teritoriale și de ruperea de egalitate între candidații la președinția unei regiuni în funcție de locul unde se află sau nu. Reclamantul este obligat să ramburseze suma cumulată a chiriei considerate a fi plătite în mod necuvenit de regiunea Rhône-Alpes prin semestrialitate de 000 EUR începând cu 9 martie 2004 și până la 9 septembrie 2008. Cu excepția lucrărilor publice, instanța nu poate fi sesizată decât prin recurs formulat împotriva unei decizii, în termen de două luni de la notificarea sau publicarea deciziei atacate. Publicarea, în format electronic, în Jurnalul Oficial al Republicii Franceze face să curgă termenul de acțiune a terților împotriva deciziilor individuale Relevative pentru recrutarea și situația funcționarilor publici și a agenților publici, a magistraților sau a militarilor în ceea ce privește desemnarea, fie prin alegeri, fie prin numire, a membrilor organismelor consultative menționate la art. 12 din Legea nr. 84-16 din 11 ianuarie 1984 privind dispozițiile statutare referitoare la funcția publică a statului membru Luate de ministrul însărcinat cu economia în domeniul concurenței Emanantul de autorități administrative independente sau de autorități publice independente cu personalitate juridică. GRIEFS Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a principiului certitudinii juridice din cauza faptului că Consiliul a considerat admisibilă o cerere introdusă la mai mult de nouă ani de la adoptarea deciziei contestate. Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul invocă o încălcare a dreptului său la respectarea domiciliului. Invocând art. 8 coroborat cu art. 14 din Convenție, recurentul invocă o încălcare a dreptului său la respectarea vieții sale de familie. În acest fel, reclamantul declară o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, garantat prin art. 6 și ale cărui dispoziții relevante se citesc astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Comitetul susține că acceptarea admisibilității cererii împotriva deliberărilor Consiliului Regional, la mai mult de 9 ani de la adoptarea acestora, este contrară principiului securității rapoartelor juridice și subliniază că deliberările contestate au fost adoptate în condiții perfect regulate și că controlul legal nu a dat naștere niciunei observații. În pofida faptului că, în perioada 1988-1993, Consiliul Regional nu a fost supus niciunei obligații juridice în ceea ce privește publicarea deliberărilor sale (în continuare, abrogarea Decretului 73-854 din 5 septembrie 1973), Consiliul regional a publicat deciziile în litigiu în culegerea actelor administrative ale Consiliului Regional, cu o tragere de 600 exemplare. La aceasta se adaugă faptul că instanțele administrative nu au luat în considerare situația specială a consilierului regional care a inițiat procedura și care a fost ales din 1992 și a avut cunoștință de deliberările contestate în 1995. Curtea amintește că, în cauza Marckx c. Belgia (hotărârea din 13 iunie 1979, seria A n 31, § 58), Comisia declarase că principiul certitudinii juridice, care este în mod necesar inerent dreptului Convenției și dreptului comunitar, impune statului belgian să pună sub semnul întrebării actele sau situațiile juridice anterioare pronunțării hotărârii Curții. În jurisprudența sa ulterioară, Curtea a trebuit, în diverse ocazii, să invoce principiul securității juridice. Acesta a fost cazul în special în cazurile în care conduita autorităților administrative sau judiciare a adus atingere dreptului de acces la o instanță și la corolarul acesteia, dreptul la executare a unei hotărâri judecătorești definitive și executorii. Astfel, Curtea a subliniat că justițiabilul trebuie să se poată aștepta să fie respectat normele privind termenele și formalitățile de introducere a unei căi de atac (Hotărârile De Geouffrede la Pradelle c. Franța din 16 decembrie 1992, seria A n 253-B, § 33, și Miragall Escolano și alții c. Spania din 25 1 ianuarie 2000, CEDO 2000-I, § 33. Comisia a remarcat că termenele de prescripție în cazurile de îndrăznire a integrității fizice a persoanei reprezintă o trăsătură comună a sistemelor juridice ale statelor contractante și au mai multe scopuri importante (Stubbings și alții c. Regatul Unit, Hotărârea din 22 octombrie 1996, Rec., 1996-IV, § 33). 28342/95, EHR 1999 VII, 28 octombrie 1999, §§ 61-62), Curtea a considerat că Curtea Supremă a României, primind acțiunea introdusă de procurorul general al României în temeiul puterii sale de a soluționa o hotărâre definitivă prin acțiunea în anulare, fără a fi ținută de niciun termen, a încălcat principiul securității juridice. Mai precis, prezenta cauză se distinge în mod clar de cauza De Geouffre de la Pradelle, citată anterior. În aceasta din urmă, Curtea a considerat că reclamantul nu a beneficiat de un drept de acces concret și efectiv la un tribunal, din cauza faptului că sistemul de publicitate al anumitor decrete ministeriale și modalitățile de exercitare a acțiunilor împotriva acestora erau de o complexitate atât de mare încât nu i-ar fi permis justițiabilului să știe din ce moment ar fi venit termenul pentru a introduce o acțiune în fața Consiliului de Stat. Deși Curtea a considerat deja că unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, aceasta a subliniat că acest principiu dorește în primul rând ca soluția dată definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai fie pusă în discuție (Brumărescu) § 61. În schimb, în speță, reclamantul nu se plânge că a fost privat de dreptul său de a avea acces la un tribunal, ci de lipsa, în legislația în vigoare la momentul faptelor, a unei limite în termenul în care un act administrativ putea fi atacat în fața instanțelor. Or nici art. 6 și nicio altă dispoziție din convenție, de altfel, n mai mult, obligă statele să stabilească termene de prescripție sau să stabilească punctele de plecare ale acestora. Curtea observă, de asemenea, că a avut posibilitatea de a indica că, în materie civilă, termenele de prescripție variază de la stat la stat (hotărârile Stubbings și altele c. Regatul Unit, citată anterior, § 54). În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind incompatibilă cu dispozițiile Convenției, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din aceasta. Reclamantul invocă o încălcare a art. 8 din Convenție, luată în mod individual sau în combinație cu art. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului și a corespondenței sale. Nu poate interveni o autoritate publică în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, binele public să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea sau să protejeze drepturile și libertățile care decurg din aceasta. Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau în orice altă direcție, originii naționale sau sociale, aparținând unei minorități naționale, averii, nașterii sau oricărei alte situații. Reclamantul susține că, prin condamnarea atât a principiului, cât și a modalităților de utilizare a locuințelor de serviciu, legate de exercitarea mandatului președintelui regiunii, instanța administrativă franceză se opune dreptului de a-și stabili în mod liber domiciliul principal și, în acest caz, dreptului reclamantului de a-și păstra dreptul propriu al Belley în la ain, pe care l-a păstrat întotdeauna. Cu excepția faptului că se poate prezida o regiune fără a fi prezentă în mod regulat la sediul său și a dispune de o locuință în ea, poziția judecătorului este aceea de a dori să oblige reclamantul să facă din Lyon locul său principal și exclusiv de rezidență. În plus, recurentul invocă o încălcare a articolului 8 coroborat cu art. 14 din Convenție. punerea la dispoziție a unei locuințe funcționale, chiar și prin necesitatea absolută de serviciu și însoțită, dacă este cazul, de constrângeri sau de obligații, implică atribuirea unui avantaj în natură, cu excepția cazului în care consistența locuinței menționate anterior ar impune la mai mult decât obligația de a menține în același timp cheltuieli legate de o altă locuință pentru a-și adăposti familia acolo Consiliul critică caracterul familial al uzurii care a putut fi făcută din locuința de serviciu și sugerează că această utilizare familială ar fi singura critică. Astfel, judecătorul administrativ și-a exprimat în mod nejustificat libertatea stilului de viață familial al reclamantului care nu ar fi riscat în mod clar criticile silențioase fiind singur și ocupându-și singur locuința de serviciu la Lyon. Curtea observă că motivul Consiliului de Stat a reprezentat un obiter dictator în cadrul motivelor care au condus la concluzia acestei instanțe că instanța administrativă nu a comis în mod corespunzător o hotărâre prin care să se abțină de la a răspunde mijloacelor inechitabile, în primul rând, de interesul financiar pe care l-ar fi avut regiunea de a finanța o locuință de serviciu (mai degrabă decât de a suporta cheltuielile de deplasare), apoi de necunoașterea principiului constituțional al liberei administrări a colectivităților teritoriale și de ruperea de egalitate între candidații la președinție dintr-o regiune în funcție de locul în care își au reședința sau nu își au reședința în regiunea respectivă. Curtea nu înțelege cum această afirmație poate aduce atingere dreptului la respectarea vieții de familie sau a domiciliului reclamantului. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată în aplicarea art. 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate, declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Bošjan Dl Zupančič Moduler Președinte
de la requête n
o
6051/06
présentée par Charles MILLON
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième
section), siégeant le 30
août
2007 en une chambre composée de
:
MM.
B.M. Zupančič,
président,
J.-P. Costa,
M
me
E. Fura-Sandström,
MM.
David Thór Björgvinsson,
M
me
juges,
et de M. S.
Quesada,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 26 janvier 2006,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Charles Millon, est un ressortissant français résidant à Paris. Il est actuellement ambassadeur, représentant la France auprès de la FAO. Il est représenté devant la Cour par M
e
Philippe Petit, avocat à Lyon.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 10 février 1989 et suite à une délibération, le bureau du Conseil régional de Rhônes-Alpes autorisa, à l’unanimité, la signature du bail d’un logement de fonction pour le requérant, qui était à l’époque Président du Conseil régional en exercice. Par une nouvelle délibération du 24
novembre
1989, le même bureau accorda gratuitement ce logement au requérant par nécessité absolue de service, ainsi qu’à certains cadres supérieurs de la région. Les deux délibérations furent transmises au contrôle de légalité et publiées au Recueil des actes administratifs de la région, afin de permettre aux administrés de prendre connaissance des décisions adoptées par la région et, le cas échéant, de contester leur légalité.
Le requérant avait son domicile légal et principal à Belley dans l’Ain, ville dont il était le maire à l’époque des faits et jusqu’en 2001.
Les 13 mai et 10 août 1998, alors même que l’occupation par le requérant de son logement de fonction avait cessé depuis avril 1998, M.T., conseiller régional élu en 1992, introduisit deux recours devant le tribunal administratif de Lyon contre les deux délibérations des 10
février et 24
novembre 1989 du bureau du Conseil régional. Le conseiller régional aurait pris connaissance du contenu des délibérations précitées lors des débats survenus en octobre 1995 à la commission permanente du Conseil régional.
Par deux jugements du 26 juin 2001, le tribunal administratif annula les deux
délibérations. Il considéra que
:
«
(...) eu égard aux caractéristiques de l’appartement attribué au Président du Conseil régional et à ses modalités d’occupation, l’octroi d’un logement de fonction par nécessité absolue de service doit être regardé comme constituant, au moins en partie, une indemnité accessoire forfaitaire
; qu’en décidant ainsi d’allouer au Président du Conseil régional une indemnité fixe mensuelle distincte de celles prévues par les dispositions susvisées de l’article 38 de la loi du 27 février 1912 modifiée, le bureau du Conseil régional a méconnu lesdites dispositions qui définissent les indemnités et remboursements divers susceptibles d’être versés aux intéressés (...).
»
Le requérant, qui n’était pas partie à la procédure, prit connaissance de ces jugements par un courrier du 11 juillet 2001 que lui adressa la nouvelle Présidente de la Région Rhône-Alpes, M
me
Le 31 août 2001, le requérant saisit le tribunal administratif de deux
recours en tierce opposition demandant de déclarer non avenus les jugements précités.
Le 19 mars 2002, le tribunal administratif rejeta les requêtes du requérant.
En premier lieu, il déclara recevable la tierce opposition, car le requérant n’était ni présent ni représenté à l’instance. Il estima que le requérant, étant le bénéficiaire du logement de fonction, aurait dû, en cette qualité, être appelé à l’instance, alors même qu’il était signataire de mémoires en défense présentés par la région.
En ce qui concerne le bien-fondé de la tierce opposition, le tribunal administratif jugea ainsi
:
«
(...)
Considérant qu’en vertu des dispositions de l’article R421-1 du code de justice administrative, le recours formé contre une décision administrative doit être présenté dans le délai des deux mois à compter de sa notification ou de sa publication
; que la décision attaquée (...) du 24 novembre 1989, qui prévoit que le Président du Conseil régional, le Directeur général des services et le Secrétaire général des assemblées bénéficient d’un logement de fonction par nécessité absolue de service, a été publié au recueil des actes administratifs de la région n
o
1989-11
; qu’il est constant que ladite décision n’a fait l’objet d’aucune autre forme de publicité
; que la seule insertion dans ce recueil, eu égard à ses modalités de diffusion, ne pouvait à elle seule constituer une mesure de publicité suffisante pour faire courir à l’égard des administrés le délai du recours contentieux
; que la circonstance que M. T., en sa qualité ultérieure d’élu au Conseil régional de la Région Rhône-Alpes, aurait eu connaissance de cette décision, intervenue à une date à laquelle il n’avait pas cette qualité, n’a pu davantage faire courir le délai de recours contentieux contre cet acte
;
Considérant qu’ainsi (...), M.T. était recevable à demander l’annulation de la décision du bureau du Conseil régional du 24 novembre 1989 (...).
»
Par ailleurs, le tribunal administratif considéra que l’octroi d’un logement de fonction, eu égard à ses caractéristiques et ses modalités d’occupation, devait être regardé non comme un remboursement par la région de charges engagées pour son compte ou de frais supplémentaires pouvant résulter de l’exercice par le Président du Conseil régional de mandats spéciaux, mais comme constituant, au moins en partie, un avantage en nature équivalent à une indemnité accessoire. Le fait que l’attribution d’un logement de fonction aurait été décidée dans l’intérêt de la région en permettant à celle-ci de faire l’économie du paiement au requérant d’indemnités de déplacement (dont le montant aurait été prétendument supérieur au coût du loyer du logement), le fait qu’il n’y avait aucun enrichissement personnel de la part du requérant étaient sans incidence sur la légalité des décisions attaquées.
Le 16 novembre 2002, le requérant interjeta appel contre ces jugements devant la cour administrative d’appel de Lyon. Le 10 juillet 2003, celle
‑
ci jugea recevable la requête introduite par M. T. par les motifs suivants
:
«
(...) les délibérations litigieuses dont aucun texte législatif ou réglementaire n’organisait alors la publication ont seulement fait l’objet d’une insertion au recueil des actes administratifs de la région
; que ce recueil au tirage restreint n’était diffusé qu’auprès des administrations de l’Etat et des collectivités locales importantes pour l’usage de leurs services sans qu’aucune disposition particulière n’ait été prévue pour l’information du public
; que dans ces conditions, cette publication ne pouvait à elle seule constituer une mesure de publicité suffisante pour faire courir le délai de recours contentieux à l’égard des administrés
; que par ailleurs il est constant que les délibérations litigieuses n’ont fait l’objet d’aucune autre forme de publicité, et notamment d’un affichage
; que, d’autre part, si un membre d’une assemblée délibérante est réputé avoir eu connaissance d’une décision de cette assemblée à la date de la délibération à laquelle il a personnellement pris part ou a été régulièrement convoqué, aucune connaissance acquise ne saurait être opposée à M. T. qui n’était pas conseiller régional à la date des délibérations litigieuses
; qu’enfin, la seule circonstance qu’en 1995, alors qu’il était conseiller régional, il aurait été informé de l’existence desdites délibérations à l’occasion de débats au Conseil régional, ne lui permettait pas d’en connaître l’étendue, et ne saurait davantage lui être opposée
; que M.
; (...)
»
Par un arrêt du 27 juillet 2005, le Conseil d’Etat confirma l’arrêt de la cour administrative d’appel, en ces termes
:
«
Considérant que la publication d’une décision administrative dans un recueil autre que le journal officiel fait courir le délai du recours contentieux à l’égard de tous les tiers si l’obligation de publier cette décision dans ce recueil résulte d’un texte législatif ou réglementaire lui-même publié au Journal officiel de la République française
; qu’en l’absence d’une telle obligation, cet effet n’est attaché à la publication que si le recueil peut, eu égard à l’ampleur et aux modalités de sa diffusion, être regardé comme aisément consultable par toutes les personnes susceptibles d’avoir un intérêt leur donnant qualité pour contester la décision
; que le décret du 5 septembre 1973 relatif à la composition et au fonctionnement des conseils régionaux, dont l’article 25 imposait la publication des décisions et avis du Conseil régional dans un recueil des actes administratifs, a été abrogé par le décret du 10
février
1988 susvisé
; qu’ainsi, lorsque les décisions litigieuses ont été publiées en septembre et décembre 1989 au recueil des actes administratifs de la Région
Rhône
‑
Alpes, ce mode de publicité n’était rendu obligatoire par aucun texte
; que, par suite, c’est sans commettre d’erreur de droit ni dénaturer les pièces du dossier que la cour administrative d’appel a jugé que l’insertion des délibérations litigieuses dans le recueil des actes administratifs de la Région Rhône Alpes n’avait pas constitué, eu égard aux modalités de diffusion de ce recueil, une mesure de publicité suffisante pour faire courir le délai de recours contentieux à l’égard des administrés
; (...)
»
En outre, le Conseil d’Etat releva que M.T. fut élu conseiller en 1992 et, qu’ainsi, la cour administrative d’appel n’avait commis aucune erreur de droit en jugeant que la connaissance éventuellement acquise de l’existence et du contenu des délibérations litigieuses par celui-ci, après son élection comme conseiller régional en 1992, notamment lors des débats survenus en octobre
1995 à la commission permanente du Conseil régional, n’était pas de nature à faire regarder comme tardive la requête qu’il a présentée le 13
mai
1998 devant le tribunal administratif.
Enfin, le Conseil d’Etat considéra que la mise à disposition d’un logement de fonction, même par nécessité absolue de service et assortie, le cas échéant, de contraintes ou servitudes, implique l’attribution d’un avantage en nature, hors le cas où la consistance dudit logement imposerait à l’intéressé l’obligation de maintenir simultanément des dépenses afférentes à une autre habitation pour y loger sa famille. Il conclut que la cour administrative d’appel n’avait pas commis d’irrégularité en s’abstenant de répondre aux moyens inopérants tirés, d’abord, de l’intérêt financier qu’aurait eu la région à financer un logement de fonction (plutôt qu’à supporter les frais de déplacement), ensuite de la méconnaissance du principe constitutionnel de la libre administration des collectivités territoriales et de la rupture d’égalité entre les candidats à la présidence d’une région selon qu’ils résident ou non dans le chef-lieu de la région.
Le requérant est obligé de rembourser le montant cumulé des loyers réputés indûment payés par la Région Rhône-Alpes par semestrialité de
30
000
euros à compter du 9 mars 2004 et jusqu’au 9 septembre 2008.
B.
Le droit interne pertinent
L’article R421-1 du code de justice administrative dispose
:
«
Sauf en matière de travaux publics, la juridiction ne peut être saisie que par voie de recours formé contre une décision, et ce, dans les deux mois à partir de la notification ou de la publication de la décision attaquée.
La publication, sous forme électronique, au Journal officiel de la République française fait courir le délai du recours ouvert aux tiers contre les décisions individuelles
:
1º
Relatives au recrutement et à la situation des fonctionnaires et agents publics, des magistrats ou des militaires
;
2º
Concernant la désignation, soit par voie d’élection, soit par nomination, des membres des organismes consultatifs mentionnés à l’article
12 de la loi nº
84-16 du 11
janvier
1984 portant dispositions statutaires relatives à la fonction publique de l’Etat
;
3º
Prises par le ministre chargé de l’économie dans le domaine de la concurrence
;
4º
Emanant d’autorités administratives indépendantes ou d’autorités publiques indépendantes dotées de la personnalité morale.
»
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint d’une atteinte au principe de la sécurité juridique en raison du fait que le Conseil d’Etat a jugé recevable une requête introduite plus de neuf ans après l’adoption de la décision contestée.
Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant allègue une violation de son droit au respect du domicile.
Invoquant l’article 8 combiné avec l’article 14 de la Convention, le requérant allègue une violation de son droit au respect de sa vie familiale.
1.
Le requérant allègue une violation de son droit à un procès équitable, garanti par l’article 6 et dont les dispositions pertinentes se lisent ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Il soutient que l’admission de la recevabilité de la requête dirigée contre des délibérations du Conseil régional, plus de 9 ans après leur adoption, est contraire au principe de la sécurité des rapports juridiques. Il souligne que les délibérations contestées ont été adoptées dans des conditions parfaitement régulières et que le contrôle de légalité n’a donné lieu à aucune observation. En dépit du fait que pendant la période 1988-1993 le Conseil régional n’était soumis à aucune obligation juridique en ce qui concerne la publication de ses délibérations (suite à l’abrogation du décret
n
o
73-854 du 5
septembre
1973), il a publié les décisions litigieuses dans le recueil des actes administratifs du Conseil régional, avec un tirage à 600
exemplaires. A cela s’ajoute le fait que les juridictions administratives n’ont pas tenu compte de la situation particulière du conseiller régional qui a engagé la procédure, et qui était élu depuis 1992 et avait eu connaissance des délibérations contestées en 1995.
La Cour rappelle que, dans l’affaire
Marckx
c. Belgique
(arrêt du 13
juin
1979, série A n
o
31, § 58), elle avait déclaré que le principe de sécurité juridique, nécessairement inhérent au droit de la Convention comme au droit communautaire, dispensait l’Etat belge de remettre en cause les actes ou situations juridiques antérieures au prononcé de l’arrêt de la Cour. Dans sa jurisprudence ultérieure, la Cour a dû à diverses occasions invoquer le principe de la sécurité juridique. Cela fut notamment le cas dans des affaires où la conduite des autorités administratives ou judiciaires avait porté atteinte au droit d’accès à un tribunal et à son corollaire, le droit à l’exécution d’une décision judiciaire définitive et exécutoire.
Ainsi, la Cour a souligné que le justiciable doit pouvoir s’attendre à ce que soient respectées
les règles relatives aux délais et formalités pour former un recours (arrêts
De Geouffrede la Pradelle c. France
du 16 décembre 1992, série A n
o
253-B, § 33, et
Miragall Escolano et autres c. Espagne
du 25
janvier 2000, CEDH 2000-I, § 33). Elle a noté que des délais de prescription dans les affaires d’atteinte à l’intégrité physique de la personne sont un trait commun aux systèmes juridiques des Etats contractants et ont plusieurs finalités importantes (
Stubbings et autres c. Royaume-Uni
, arrêt du 22 octobre 1996, Recueil 1996-IV, § 33). De plus, dans l’arrêt
Brumărescu
c.
Roumanie
([GC], n
o
1999
‑
octobre 1999, §§ 61-62), la Cour a estimé que la Cour suprême roumaine, en accueillant le recours introduit par le procureur général de la Roumanie en vertu de son pouvoir d’attaquer un jugement définitif par la voie du recours en annulation, sans qu’il soit tenu par aucun délai, avait enfreint le principe de la sécurité juridique.
Plus précisément, la présente affaire se distingue nettement de l’affaire
De Geouffre de la Pradelle,
précitée. Dans cette dernière, la Cour avait estimé que le requérant n’avait pas bénéficié d’un droit d’accès concret et effectif à un tribunal, en raison du fait que le système de publicité de certains arrêtés ministériels et les modalités d’exercice des recours contre eux étaient d’une complexité telle qu’ils ne permettaient pas au justiciable de savoir à partir de quel moment courrait le délai pour introduire un recours devant le Conseil d’Etat. Si la Cour a déjà jugé qu’un des éléments fondamentaux de la prééminence du droit est le principe de la sécurité des rapports juridiques, elle a souligné que ce principe veut surtout que la solution donnée de manière définitive à tout litige par les tribunaux ne soit plus remise en cause (
Brumărescu
précité, § 61). En revanche, en l’espèce, le requérant ne se plaint pas d’avoir été privé de son droit d’accès à un tribunal, mais de l’absence, dans la législation en vigueur à l’époque des faits, d’une limite dans le temps du délai pendant lequel un acte administratif pouvait être attaqué devant les tribunaux. Or ni l’article
6 ni aucune autre disposition de la Convention d’ailleurs n’oblige les Etats à instituer des délais de prescription ou à fixer les points de départ de ceux
‑
ci. La Cour observe également qu’elle a eu l’occasion d’indiquer que, en matière civile, les délais de prescription varient selon les Etats (arrêts
Stubbings et autres c. Royaume-Uni
précité, § 54).
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de celle-ci.
2.
Le requérant allègue une violation de l’article 8 de la Convention, pris isolément ou en combinaison avec l’article 14. Ces articles disposent
:
Article 8
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.
2.
Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien
‑
être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
Article 14
«
La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.
»
Le requérant soutient qu’en condamnant tant le principe que les modalités d’utilisation du logement de fonction, lié à l’exercice du mandat du Président de région, le juge administratif français va à l’encontre du droit de fixer librement son domicile principal et, en l’espèce, du droit du requérant de conserver le sien propre à Belley dans l’Ain, qu’il a d’ailleurs toujours conservé. Sauf à prétendre qu’on puisse présider une région sans être régulièrement présent à son siège et y disposer d’un logement, la position du juge revient à vouloir contraindre le requérant à faire de Lyon son lieu de résidence principale et exclusive.
De plus, le requérant allègue une violation de l’article 8 combiné avec l’article
14 de la Convention. En considérant que «
la mise à disposition d’un logement de fonction, même par nécessité absolue de service et assortie, le cas échéant, de contraintes ou servitudes, implique l’attribution d’un avantage en nature, hors le cas où la consistance dudit logement imposerait à l’intéressé l’obligation de maintenir simultanément des dépenses afférentes à une autre habitation pour y loger sa famille
», le Conseil d’Etat critique le caractère familial de l’usage qui a pu être fait du logement de fonction et insinue que c’est cet usage familial qui serait seul critiquable. Ainsi le juge administratif s’immisce indûment dans la liberté du mode de vie familiale du requérant qui n’aurait manifestement pas risqué de critiques s’il avait été célibataire et occupant seul son logement de fonction à Lyon.
La Cour note que le motif du Conseil d’Etat susmentionné constituait un
obiter dictum
dans le cadre des motifs amenant cette juridiction à conclure que la cour administrative d’appel n’avait pas commis d’irrégularité en s’abstenant de répondre aux moyens inopérants tirés, d’abord, de l’intérêt financier qu’aurait eu la région à financer un logement de fonction (plutôt qu’à supporter les frais de déplacement), ensuite de la méconnaissance du principe constitutionnel de la libre administration des collectivités territoriales et de la rupture d’égalité entre les candidats à la présidence d’une région selon qu’ils résident ou non dans le chef-lieu de la région. La Cour ne s’aperçoit pas comment cette affirmation puisse porter atteinte au droit au respect de la vie familiale ou du domicile du requérant.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée en application de l’article
35
§§
3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Déclare
la requête irrecevable.
Santiago
Quesada
Boštjan
Greffier
Président