ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5679/2022

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2022

Asupra cererii de revizuire;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Curtea de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 1071 din 29 septembrie 2021, a respins recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 127/25.01.2021 pronunțate de Tribunalul Tulcea, în Dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimatul-pârât Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel Constanța a reținut că drepturile salariale ale reclamantului au fost stabilite corespunzător de pârât prin luarea în considerație a vechimii în funcția de specialist astfel cum aceasta a fost dobândită de reclamant ca urmare a aplicării dispozițiilor Legii nr. 199/2000 - art. II alin. (2).

Astfel, a avut în vedere că, deși motivul pentru care pârâtul a procedat la stabilirea drepturilor salariale ale reclamantului nu poate fi primit, soluția adoptată este corectă față de situația particulară a reclamantului, care nu se poate prevala de calitatea menționată în Legea nr. 153/2017(necesară în mod obligatoriu pentru a beneficia de dispozițiile invocate) decât de la data numirii sale în funcția publică de specialist prin Ordinul nr. 3332/06 12 2019.

În cauză, reclamantul a fost detașat în cadrul Ministerului Public în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 74/2013 în anul 2014 potrivit ordinului comun al Agenției Naționale de Administrare Fiscală și al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, modificarea raporturilor de serviciu neavând în vedere ocuparea unor posturi vacante, preexistente în cadrul parchetelor aflate în subordinea și coordonarea Procurorului General, care să facă aplicabile dispozițiile art. 89 alin. (7) din Legea nr. 188/1999.

Prin urmare, inspectorii antifraudă din cadrul Direcției de combatere a fraudelor, după detașarea impusă prin lege, și-au desfășura activitatea în cadrul parchetelor, fără că instituția detașării să poată fi aplicată în conformitate cu dispozițiile legii nr. 188/1999(aplicabile la data intrării în vigoare a prevederilor O.U.G. nr. 74/2013) întrucât nu au fost detașați pe posturile de specialiști existente în cadrul Ministerului Public(conform prevederilor legii nr. 340/2004), iar la nivelul instituțiilor coordonate de acesta nu au fost înființate nici posturi de inspectori antifraudă cu stabilirea drepturilor salariale aferente unei astfel de funcții care să se coreleze cu dispozițiile privind detașarea dispusă prin lege.

Constatând că O.U.G. nr. 74/2013 nu conține prevederi exprese privind salarizarea personalului detașat, care să completeze și să clarifice dispozițiile legale referitoare la detașare, dar nici dispoziții în baza cărora personalul astfel detașat să beneficieze de stabilirea drepturilor salariale prin raportare la alte criterii decât cele menționate în Legea nr. 188/1999 (sau în codul muncii) ori cu privire la asimilarea perioadei de detașare drept vechime în funcția de specialist încadrat în cadrul Parchetului General sau a celorlalte parchete, instanța de recurs a reținut că perioada cât reclamantul a fost detașat în cadrul structurilor Ministerului Public nu constituie vechime în funcția de specialist la care se referă art. 22 din anexa V din Legea nr. 153/2017 care să facă aplicabile cele prevăzute în anexă cap. I lit. B) nr. crt. 4.

Astfel, reclamantul fiind încadrat în structurile Ministerului Public prin Ordinul Procurorului General nr. 3332/06 12 2019 în funcția publică de specialist(funcție corespunzătoare celei prevăzute de art. 116 alin. (5) din Legea nr. 304/2004), ca efect al art. art. II alin. (2) din Legea nr. 199/2019, beneficiază de drepturile prevăzute de art. 22 din anexa V a Legii nr. 153/2017 începând cu data numirii în funcția respectivă, cu luarea în considerație numai a vechimii în funcția de specialist astfel dobândită.

În concliuzie, a reținut că prin Ordinul nr. 57/14 01 2020 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, contestat în cauza de față, reclamantul a fost încadrat, în mod corect, în structurile Ministerului Public, cu stabilirea unor drepturi salariale raportate la mențiunile din anexa V - cap. I lit. B) nr. crt. 4 la nivelul celor cuvenite unui procuror cu grad de parchet de pe lângă judecătorie cu o vechime de până la 3 ani, pentru că exercită funcția de specialist de la data de 11.11 2019, conform Ordinului nr. 3332/06 12 2019, așa încât se încadrează în grupa de vechime de 0-3 ani, iar nu de 3-5 ani cum se susține prin acțiune. Așa cum s-a arătat, în perioada detașării reclamantul nu a dobândit o vechime în calitate de specialist încadrat potrivit prevederilor art. 116 alin. (5) din Legea nr. 304/2004.

Împotriva acestei decizii recurentul-pârât Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a formulat cerere de revizuire, invocând dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, care, la termenul de judecată din 4 mai 2018, a dispus disjungerea cererii de revizuire întemeiate pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și formarea unui nou dosar, nr. x/2018, în cadrul căruia, prin Decizia nr. 2668 din 4 mai 2018, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În motivarea cererii revizuenta a reluat situația de fapt, arătând, în esență, că există două hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de același grad, încălcându-se principiul autorității de lucru judecat.

A arătat că prin hotărârea atacată, instanța de recurs a încălcat dispozițiile art. 430 din C. proc. civ., cu trimitere la autoritatea de lucru judecat a art. 36 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice; Capitolul VIII, Secțiunea 6, art. 22 alin. (1) și Capitolul I lit. B) nr. crt. 4), ambele din Anexa V Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" și Curtea Constituționala la Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice; art. 89 alin. (4) și art. 109 din Legea nr. 188/1999.

Astfel, instanța de recurs a reținut în mod eronat că drepturile sale salariale au fost stabilite corespunzător de pârât prin luarea în considerație a vechimii în funcția de specialist, astfel cum aceasta a fost dobândită ca urmare a aplicării dispozițiilor Legii nr. 199/2000, fără a lua în considerare că vechimea in funcția de specialist a fost recunoscută de altă instanță, prin sentința nr. 1076/2019 din data de 24.09.2019 a Tribunalului Ialomița, definitivă prin Decizia nr. 1732/2020 pronunțată în Dosarul nr. x/2019 al Curții de Apel București, prin care a fost obligat pârâtul sa emită reclamantului Ordinul de încadrare conform grilelor de salarizare pentru specialiștii din cadrul parchetelor, neținând cont nici de Decizia nr. 50/2019 a Înaltei Curți și interpretând eronat prevederile O.U.G. nr. 74/2013, Legii nr. J88/1999, Legii nr. 304/2004, cât și prin omiterea H.G. nr. 39/2014.

În concluzie, a solicitat admiterea cererii de revizuire așa cum a fost formulată.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra revizuirii

Examinând cererea de revizuire prin prisma prevederilor art. 513 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată.

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: (…) există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Cazul de revizuire menționat vizează situația în care există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, iar în temeiul art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Rațiunea reglementării acestui motiv de revizuire constă în necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului puterii de lucru judecat, când instanțele au pronunțat soluții contrare în dosare diferite, având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți. Revizuirea nu poate fi însă admisă atunci când hotărârile a căror contrarietate se invocă nu conțin toate elementele pentru a se reține existența puterii de lucru judecat, întrucât obiectul litigiilor este diferit.

În practica judiciară s-a reținut că instanța învestită cu calea de atac de retractare a revizuirii nu are atribuția să aprecieze care dintre hotărârile potrivnice conține soluția corectă, ci doar să constate dacă prin ultima hotărâre s-a nesocotit puterea de lucru judecat ce rezultă din prima hotărâre.

În examinarea motivului de revizuire care sancționează încălcarea autorității de lucru judecat a primei hotărâri, urmează a se avea în vedere și prevederile legale care dau conținut acestei instituții.

Astfel, dispozițiile art. 431 din C. proc. civ. reglementează efectele lucrului judecat, referindu-se în alin. (1) la efectul negativ al lucrului judecat, iar în alin. (2) la efectul pozitiv al lucrului judecat.

Constatând că instituția autorității de lucru judecat protejează atât efectul negativ (imposibilitatea reluării aceleiași judecăți, pentru a se statua în sens contrar), cât și efectul pozitiv al lucrului judecat (un aspect litigios, odată tranșat jurisdicțional, nu poate fi contrazis de o judecată ulterioară), se reține că motivul invocat pe calea prezentei cereri de revizuire este nefondat.

Înalta Curte apreciază că pentru a fi incident acest motiv de revizuire, este necesar ca anumite considerente care dezleagă una și aceeași chestiune litigioasă să intre în contradicție, cu precizarea că prin contrarietate nu trebuie să se înțeleagă orice diferență de argumentare, ci doar că aceeași problemă litigioasă a primit în cele două cauze rezolvări opuse.

În cauză, revizuentul invocă existența unei contrarietăți, în sensul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., între hotărârile pronunțate în două litigii legate de stabilirea drepturilor sale salariale corespunzătoare, prin luarea în considerare a vechimii acestuia în funcția de specialist.

Potrivit revizuentului, prin hotărârea atacată nu s-a luat în considerare faptul că vechimea sa în funcția de specialist a fost recunoscută de altă instanță, respectiv prin hotărârea potrivnică, prin care a fost obligat pârâtul sa emită reclamantului Ordinul de încadrare conform grilelor de salarizare pentru specialiștii din cadrul parchetelor.

Primul proces, soluționat definitiv prin Decizia nr. 1071 din 29 septembrie 2021 de Curtea de Apel Constanța, a avut ca obiect cererea reclamantului privind anularea/revocarea parțială și modificarea Ordinului nr. 57/14.01.2020 și emiterea unui nou ordin de salarizare, prin care salariul de bază al acestuia să fie, prin aplicarea integrală a prevederilor art. 38 alin. (3) lit. a) și alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare. Cap I, lit. B), nr. Crt. 4, Cap VIII- art. 1 lit. e), art. 3 alin. (1), art. 22 alin. (1), (2) și (4), precum și art. 7 alin. (1) din Anexa nr. V a aceluiași act normativ, raportat la vechimea în funcția de specialist.

Cel de-al doilea litigiu, soluționat definitiv prin Decizia nr. 1732/07.10.2020 pronunțată în Dosarul nr. x/2019 al Curții de Apel București, a avut drept obiect cererea formulată de reclamant privind obligarea pârâtului la emiterea în privința sa a Ordinul de încadrare conform grilelor de salarizare pentru specialiștii din cadrul parchetelor și la plata diferențelor salariale.

Înalta Curte reține că în privința celor două procese nu există identitate de obiect și cauză, în raport cu cadrul procesual al dosarelor respective.

Prin urmare, se constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cele două pricini, deși au aceleași părți, vizează anularea unui act administrativ, în speță a ordinului de salarizare (prima), respectiv obligarea pârâtului la emiterea ordinului de încadrare conform grilelor de salarizare pentru specialiștii din cadrul parchetelor (cea de-a doua), neexistând astfel identitate obiect și cauză, ca elemente ale puterii de lucru judecat.

Or, nu se poate reține o contrarietate de hotărâri, în condițiile în care nu este vorba despre o hotărâre pronunțată în același litigiu, ci în litigii diferite, chiar dacă se solicită stabilirea unor drepturi salariale legate de vechimea părții în funcția de specialist.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 513 din C. proc. civ., va respinge cererea de revizuire, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva Deciziei nr. 1071 din 29 septembrie 2021 a Curții de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal pronunțate în dosarul nr. x/2020, ca neîntemeiată.

Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată astăzi, 24 noiembrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.