ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5596/2022

Ședința publică din data de 22 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată inițial la Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. x/21.12.2018, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Agenția Națională de Integritate, solicitând instanței să dispună anularea Raportului de evaluare nr. x/04.12.2018, emis de autoritatea pârâtă, și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1407/10.04.2019, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel București și a dispus declinarea competenței de soluționare a prezentei cauze în favoarea Curții de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal, raportat la dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și ținând seama că reclamantul persoană fizică are domiciliul în județul Timiș, respectiv în circumscripția Curții de Apel Timișoara.

Prin sentința civilă nr. 36 din 1 februarie 2021, Curtea de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția nulității absolute a Raportului de evaluare nr. x/04.12.2018, emis de Agenția Națională de Integritate; a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, având ca obiect anularea Raportului de evaluare nr. x/04.12.2018, emis de pârâta Agenția Națională de Integritate; a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii și anularea Raportului de evaluare contestat.

Criticile recurentului aduse sentinței instanței de fond privesc, pe de o parte, soluția de respingere a excepției nulității absolute a Raportului de evaluare nr. x/04.12.2018, emis de Agenția Națională de Integritate, iar pe de altă parte, soluția de respingere a acțiunii pe fond.

Încălcarea principiului repartizării aleatorii de către ANI, fapt ce atrage nulitatea raportului de evaluare nr. x/04.12.2018.

Recurentul – reclamant a susținut că sentința nr. 36/1.02.2021 a Curții de Apel Timișoara, este nelegală, întrucât cuprinde motive contradictorii.

Astfel, deși prima instanță constată că în cauză a fost încălcat regimul repartizării aleatorii de către ANI, prin conexarea a două lucrări - repartizate la doi inspectori diferiți și nu cum eronat reține prima instanță, la același inspector, reținând că nu există nicio dispoziție legală care sa permită conexarea sau repartizarea manuală, motivează că nu a justificat crearea vreunui prejudiciu și nu există un temei legal în legea contenciosului administrativ.

Or, temeiul de drept este chiar art. 175 C. proc. civ., care se completează cu Legea contenciosului administrativ, depunând la dosar cel puțin două hotărâri ale ICCJ în materie disciplinară, prin care au fost anulate sancțiuni aplicate de Inspecția Judiciară, ca urmare a încălcării principiului repartizării aleatorii – constatându-se nulitatea absoluta a sancțiunii - vătămarea fiind prezumata, fără alte probe.

Referitor la excepția nulității raportului de evaluare ca urmare a încălcării regulilor repartizării aleatorii, a criticat raportul de evaluare pentru nelegalitate, arătând că lucrarea referitoare la conflictul de interese a fost efectuată cu încălcarea repartizării aleatorii de către inspectorul B., care a conexat în mod fraudulos această lucrarea cu aceea referitoare la cercetarea averii reclamantului, repartizată unui alt inspector de specialitate.

De asemenea, sentința nr. 36/1.02.2021 a Curții de Apel Timișoara a fost dată cu cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Enunțând prevederile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 și reglementările din Ordinul președintelui Agenției Naționale de Integritate nr. 86/2013 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare al Agenției Naționale de Integritate, în vigoare la momentul repartizării lucrării din prezenta speță, recurentul – reclamant a susținut că Agenția Națională de Integritate nu a invocat nicio reglementare care să permită o repartizare manuală, ciclică sau în altă manieră decât cea aleatorie a sesizărilor cu care a fost învestită Agenția Națională de Integritate.

Nici prima instanța nu a identificat vreo reglementare referitoare la conexarea lucrărilor referitoare la aceeași persoană în Legea nr. 176/2010 sau în cuprinsul Regulamentului aprobat prin Ordinul președintelui Agenției Naționale de Integritate nr. 86/2013.

De altfel, Agenția Națională de Integritate era obligată să își prezinte argumentele referitoare la temeiul legal al conexării și al eventualei repartizări manuale a lucrărilor referitoare la aceeași persoană către același inspector de integritate, lucru pe care nu l-a făcut, aspect consemnat și de către instanța de fond

În acest context, prima instanța a reținut - în comparație cu reglementările referitoare la sistemul judiciar, care prevăd excepțiile de la regula repartizării aleatorii –că dispozițiile din Legea nr. 176/2010 și din legislația emisă în aplicarea acestui act normativ nu prevăd excepții de la această regulă - așadar, soluția care se impune a fi dispusă de către instanța de fond era aceea de a constata nulitatea absolută a raportului de evaluare, în temeiul art. 175 C. proc. civ. rap. la art. 8 și 9 din L. 176/2010.

Principiul repartizării aleatorii constituie o garanție a respectării principiilor indicate de art. 8 alin. (3) din lege (între care se regăsesc și legalitatea, imparțialitatea, independența operațională, dreptul la apărare), iar încălcarea regulilor repartizării aleatorii implică în mod obligatoriu consecința încălcării regimului incompatibilităților si al asigurării dreptului la apărare.

Referitor la fondul Raportului de evaluare nr. x/04.12.2018

În contextul enunțării situației de fapt, prezentată și în fața instanței de fond, recurentul – reclamant a susținut că nu există conflict de interese prin semnarea Contractului de închiriere teren nr. 6423/23.04.2018, a Proiectului de hotărâre a Consiliului Local Recaș nr. 88/28.03.2018 și a Referatului nr. x/19.03.2018 la proiectul de hotărâre a Consiliului Local Recaș nr. 88/28.03.2018, întrucât condițiile art. 70 din Legea nr. 161/2003 raportat la art. 76 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 nu sunt îndeplinite.

Astfel, pornind de la definiția conflictului de interese, cuprinsă în art. 70 din Legea nr. 161/2003,1 în cauză nu sunt îndeplinite cele două condiții cumulative de natură a atrage existența conflictului de interese, respectiv interesul personal de natură patrimonială și acest interes personal să influențeze îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor ce-i revin conform Constituției și altor acte normative, cu referire în special la legislația în materia achizițiilor publice.

H.C.L. nr. 88/28.03.2018 a fost luată în conformitate cu dispozițiile art. 36 alin. (5) lit. b) din Legea administrației publice locale nr. 215/2001 care prevede competența exclusivă a Consiliului Local în administrarea domeniului privat al orașului, și astfel, nu a votat și nu a decis cu privire la închirierea suprafeței de 150 m2 de teren către societatea C., o astfel de competentă fiind atribuită de legiuitor exclusiv Consiliului Local, iar semnarea contractului cu societatea C., reprezintă un efect al H.C.L. Recaș nr. 88/28.03.2018, adoptată de consilierii locali în ședința din martie 2018.

Conflictul de interese invocat prin raportul de evaluare nu subzistă întrucât nu are niciun fel de raport de angajament cu societatea C. și nu face parte din organele de conducere sau dintre asociații acestuia.

Consideră că rezultă în mod clar că este exclusă ipoteza conflictului de interese întrucât nu a generat contractul de închiriere, nu a negociat și nici atribuit direct în favoarea societății C. Contractul de închiriere nr. x/23.04.2018, finalitate care ar fi putut naște suspiciuni de integritate prin asimilarea și arogarea unor competențe care practic nu există.

Mai mult decât atât, prezumtivul interes privat sau personal trebuie să fie de natură să influențeze îndeplinirea cu obiectivitate și imparțialitate a atribuțiilor ce revin primarului conform Constituției și actelor normative, situație de asemenea inexistentă, motivat de faptul că procedura de atribuire a contractului a respectat întocmai dispozițiile Legii nr. 215/2001, precum și ale Legii nr. 98/2016.

În raportul de evaluare contestat nu s-a indicat concret care este folosul material generat de semnarea celor trei acte care vizează o persoană juridică ce nu are patrimoniu comun cu soția sa, nefiind, de asemenea, indicată vreo probă care să arate care a fost efectiv folosul material al soției sale, precum și legătura de cauzalitate dintre acesta și aprobările date pentru o persoană juridică.

A învederat instanței faptul că S.C. C. nu are patrimoniu comun cu soția sa, astfel că nu se poate reține existența unui raport cauză-efect între semnarea unor acte de închiriere de către recurent și obținerea unui folos patrimonial de către soția sa, ca urmare a încheierii acestui contract.

Mai mult, intimata - pârâtă ANI nu a ținut cont de natura actelor administrative semnate în calitate de primar, și anume că în prezenta cauză este vorba despre un contract de închiriere, act juridic exclusiv cu titlu oneros, care presupune plata contravalorii folosinței de către persoanele care închiriază.

Prin urmare, de pe urma închirierii, nu societatea comercială și indirect soția sa a avut de câștigat, ci chiar autoritatea publică a obținut un folos patrimonial direct, constând în suma de 3.696 RON anual din 2011 până în 2018 inclusiv (timp de 8 ani de zile).

Din dispozițiile art. 75 lit. a) din Legea nr. 393/2004 rezultă că pentru existența conflictului de interese este imperios necesar să se stabilească participarea alesului local la luarea unei decizii a autorității publice din care face parte, decizie care ar putea prezenta un beneficiu pentru soția acestuia.

Sub acest aspect, este relevantă modalitatea de atribuire contractului de închiriere către societatea C.. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 36 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 215/2001 privind administrația publica locala decizia de atribuire a contractului a fost luată exclusiv de Consiliul Local al Orașului Recaș care avea atribuții exclusive in ceea ce privește vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei, orașului sau municipiului, după caz, în condițiile legii.

Recurentul a arătat că nu a avut vreo contribuție la atribuirea contractului, hotărârea fiind luată de consiliul local fără ca acesta să participe la vot, iar prin semnarea contractul de închiriere, a îndeplinit o obligație legală stipulată de dispozițiile art. 61 alin. (2) din Legea 215/2001.

Cele două acte pe care le-a semnat, respectiv Proiectul de hotărâre a Consiliului Local Recaș nr. 88/28.03.2018 și Referatul nr. x/19.03.2018 la acest proiect, prin ele însele nu produc efecte juridice, nefiind nici măcar încadrate în categoria actelor administrative, fiind acte premergătoare emiterii actului administrativ (în speță HCL nr. 88/28.03.2018), și nici nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ decât împreună cu actul administrativ emis în baza lor.

Astfel, neproducând efecte juridice, ele nici nu sunt vătămătoare sau cauzatoare de prejudicii, iar semnarea lor nu are nicio importantă juridică în lipsa emiterii HCL nr. 88/28.03.2018, hotărâre care este exclusiv voința exprimată de consilierii locali (din care recurentul nu face parte).

Consideră că situația reținută de Curtea de Apel Alba Iulia în cazul d-lui D. este similară cu cea din prezenta speță, decizia de atribuire a contractului fiind luată exclusiv de Consiliul Local al Orașului Recaș.

La fel de important în soluționarea prezentei cauze este și faptul că prin Adresa înregistrata la Primăria Orașului Recaș nr. x/26.11.2018, societatea C. a solicitat rezilierea Contractului de închiriere teren nr. x/23.04.2018 și, pe cale de consecință, acest contract de închiriere nici măcar nu a produs efecte juridice.

Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate, ca fiind temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul și normele legale incidente, dar și de apărările expuse în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Răspunzând punctual motivelor de recurs formulate de recurent, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile subsumate de acesta cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., instanța de control judiciar constatând că motivarea judecătorului de primă instanță răspunde adecvat aspectelor invocate de reclamant în cererea de chemare în judecată, neexistând motive contradictorii.

Astfel, relativ la considerentele pretins contradictorii ale hotărârii primei instanțe, susținerile recurentului nu se confirmă. Argumentele instanței nu pot fi considerate contradictorii, ci, dimpotrivă, reprezintă răspunsul concret la criticile formulate de parte, care, sistematizate de către judecătorul fondului în funcție de legătura lor logică, au determinat concluzia instanței.

În realitate, susținerile recurentului-reclamant referitoare la existența unor considerente contradictorii, reflectă dezacordul în privința argumentelor ce au stat la baza soluției pronunțate de prima instanță, însă, împrejurarea că acesta nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la incidența acestui motiv de nelegalitate.

În aceste condiții, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat.

Nefondate sunt și criticile circumscrise de recurent prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de control judiciar apreciind că judecătorul fondului a realizat o corectă interpretare și aplicare a art. 9 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, a prevederilor Ordinului Președintelui Agenției Naționale de Integritate nr. 86/2013 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare al Agenției Naționale de Integritate, precum și a art. 70 și art. 71 din Legea nr. 161/2003 cu modificările și completările ulterioare, art. 75 și art. 76 din Legea nr. 393/2004 cu modificările și completările ulterioare și a reținerii nerespectării, de către recurent, a normelor incidente regimului juridic al conflictelor de interese.

Referitor la excepția nulității raportului de evaluare, prin încălcarea principiului repartizării aleatorii de către ANI, soluția instanței de fond este legală, reflectând interpretarea și aplicarea corectă a art. 9 alin. (1) și (2) din Legea nr. 176/2010.

Din punct de vedere formal, în vederea desfășurării activității de evaluare cu privire la situația averii existente pe durata exercitării demnităților și funcțiilor publice, a conflictelor de interese și a incompatibilităților persoanelor care fac obiectul Legii nr. 176/2010, cu respectarea principiilor imparțialității și independenței operaționale prevăzute la art. 8 alin. (3) din lege, repartizarea lucrărilor se face în mod aleatoriu, de către conducerea inspectorilor de integritate, prin sistem electronic.

Potrivit art. 9 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 "Redistribuirea lucrărilor repartizate inspectorilor de integritate se poate face numai în următoarele cazuri:

a) imposibilitate de exercitare a atribuțiilor timp de cel puțin 20 de zile;

b) solicitare motivată a inspectorului de integritate căruia i-a fost repartizată lucrarea;

c) suspendare din activitate, în condițiile legii;

d) incompatibilitate;

e) conflict de interese;

f) există diferențe semnificative în sensul prevederilor art. 18 între modificările intervenite în averea inspectorului de integritate pe durata exercitării funcției publice și veniturile obținute în această perioadă;

g) lăsarea în nelucrare, din motive imputabile inspectorului de integritate, pe o durată mai mare de 30 de zile lucrătoare".

De asemenea, potrivit art. 12 alin. (4) din lege repartizarea lucrării se face în mod aleatoriu, potrivit art. 9 alin. (1), indiferent de natura sesizării, la solicitarea oricărei persoane fizice sau juridice, ori a celei din oficiu.

Din cele ce preced, rezultă că înregistrarea unei sesizări de competența Agenției Naționale de Integritate, presupune, în prealabil, repartizarea acesteia unui inspector de integritate, care este obligat a-și exercita circumstanțiat atribuțiile prevăzute la art. 10 din Legea nr. 176/2010.

Principiul repartizării aleatorii constituie o garanție a respectării principiilor indicate de art. 8 alin. (3) din lege (între care se regăsesc și legalitatea, imparțialitatea, independența operațională, dreptul la apărare), însă încălcarea regulilor repartizării aleatorii nu implică în mod obligatoriu consecința încălcării regimului incompatibilităților sau al asigurării dreptului la apărare.

Din înscrisurile aflate la dosar, respectiv copia Raportului de repartizare aleatorie aflată la dosar de fond, copia Raportului de repartizare aleatorie, aflată la fila x, rezultă că ambele lucrări au fost repartizate aleatoriu aceluiași inspector de integritate, care, ulterior primirii prin repartizare aleatorie a celor două lucrări, a propus conexarea lucrării nr. x/7.07.2017 la lucrarea nr. 3400/A/II/27.01.2015, prin Referatul de conexare nr. x/11.07.2017, aflat la dosar de fond.

Prin urmare, Înalta Curte reține că principiul repartizării aleatorii nu a fost încălcat în cauză și, în acord cu opinia judecătorului de primă instanță, măsura conexării nu determină încălcarea acestui principiu.

Mai mult, după cum corect a reținut și instanța de fond, dispozițiile legale antereferite nu prevăd sancțiunea care intervine în cazul în care nu s-a respectat principiul repartizării aleatorii a lucrărilor către inspectorii de integritate.

Potrivit art. 175 C. proc. civ., intitulat "Nulitatea condiționată": "(1) Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia. (2) În cazul nulităților expres prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrară".

Dat fiind faptul că textele de lege a căror încălcare o invocă reclamantul nu prevăd expres sancțiunea nulității, înseamnă că nulitatea raportului de evaluare poate interveni numai dacă prin acesta s-a cauzat reclamantului o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin desființarea lui.

Or, nu s-a făcut dovada unei asemenea vătămări, astfel cum a arătat și instanța de fond, ceea ce conduce la concluzia caracterului nefondat al criticii recurentului referitoare la nulitatea actului administrativ atacat, pentru nerespectarea disp. art. 9 din Legea 176/2010.

Referitor la reținerea nerespectării, de către recurent, a normelor incidente regimului juridic al conflictelor de interese, dispozițiile art. 70 din Legea nr. 161/2003 definesc conflictul de interese, prin prisma existenței posibilității ca interesul personal să influențeze îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor de către cel ce deține o demnitate/funcție publică, arătând că: Prin conflict de interese se înțelege situația în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și altor acte normative.

Instanța de recurs reține că, din interpretarea teleologică a unui astfel de text normativ, rezultă că scopul reglementării a fost acela de prevenire a corupției (în acest sens fiind chiar titlul Legii nr. 161/2003), urmărindu-se ca persoana care deține o demnitate/funcție publică să adopte o conduită preventivă de natură să o împiedice să ajungă într-un conflict de interese, rațiunea fiind aceea de a garanta respectarea principiilor imparțialității, integrității, transparenței decizionale și supremației interesului public în exercitarea demnităților și funcțiilor publice, prin sancționarea situațiilor în care, în exercitarea acestora, interesul privat ar putea prevala asupra interesului public.

Totodată, "interesul personal" prevăzut la art. 75 din Legea nr. 393/2004 se referă, în mod complex, la natura interesului alesului local care ar putea determina lipsa de obiectivitate a acestuia în adoptarea deciziilor de autoritate, circumscriindu-se sferei interesului și posibilitatea anticipării unui beneficiu sau a unui dezavantaj chiar pentru sine sau pentru orice persoană fizică sau juridică cu care are o relație de angajament, indiferent de natura acestuia, sfera conflictului de interese reglementat de această lege fiind mai largă.

În acest sens, art. 75 din Legea nr. 393/2004, privind Statutul aleșilor locali arată că: "Aleșii locali au un interes personal într-o anumită problemă, dacă au posibilitatea să anticipeze că o decizie a autorității publice din care fac parte ar putea prezenta un beneficiu sau un dezavantaj pentru sine sau pentru: (...) f) o asociație sau o fundație din care fac parte".

De asemenea, potrivit art. 76 alin. (1) din Legea nr. 393/2004 "aleșii Primarii și viceprimarii, primarul general și viceprimarii municipiului București sunt obligați să nu emită un act administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu emită o dispoziție, în exercitarea funcției, care produce un folos material pentru sine, pentru soțul său ori rudele sale de gradul I".

În cauză, reclamantul, în calitatea sa de primar al orașului Recaș a semnat Contractul de închiriere teren nr. 6423/23.04.2018, în baza căruia S.C. C., al cărui asociat unic și administrator era soția sa, a închiriat fără licitație publică de la Primăria Orașului Recaș un teren în suprafață de 150 metri pătrați.

Recurentul nu neagă semnarea contractului de închiriere, însă susține nu a avut nicio contribuție la atribuirea contractului, hotărârea fiind luată de consiliul local fără ca reclamantul să fi participat la vot, iar prin semnarea contractul de închiriere, a îndeplinit o obligație legală stipulată de dispozițiile art. 61 alin. (2) din Legea 215/2001.

Contrar susținerilor recurentului – reclamant, semnarea contractului de închiriere menționat mai sus reprezintă o manifestare de voință săvârșită cu intenția de a produce efecte juridice, în sensul că societatea la acre soția recurentului deține funcția de asociat și administrator, a obținut un beneficiu, respectiv, suprafața de teren închiriată, acesta aflându-se în situația în care, din cauza interesului personal, nu și-a îndeplinit atribuțiile ce îi revin în calitate de ales local, în conformitate cu principiile care stau la baza exercitării funcției sale publice.

Relevant este faptul că recurentul este inițiatorul Referatului nr. x/19.03.2018 la proiectul de hotărâre a Consiliului Local Recaș nr. 88/28.03.2018 și Proiectului de hotărâre a Consiliului Local Recaș nr. 88/28.03.2018, privind aprobarea închirierii, fără licitație publică, de către S.C. C. a terenului în suprafață de 150 mp, acte care au stat la baza adoptării de către Consiliul Local Recaș a Hotărârii nr. 88/28.03.2018, aspect ce reprezintă o încălcarea flagrantă a prevederilor art. 75 lit. a) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali.

Or, prin inițierea acestor acte, recurentul nu numai că a anticipat decizia autorității publice, dar a și creat condițiile pentru ca autoritatea publică să emită o decizie care să prezinte un beneficiu pentru membrii familiei sale.

Înalta Curte mai reține că, în exercitarea atribuțiilor ce-i revin, primarul prin natura juridică a funcției pe care o ocupă, emite acte de natură juridică. O trăsătură a unui act administrativ sau a unui act de natura juridică, în accepțiunea Legii nr. 161/2003 și a Legii nr. 393/2004, este aceea că emană de la o autoritate a statului. Efectele juridice produse de un act emis din funcția de autoritate publică sunt conforme cu scopul pentru care a fost emis.

În acest caz, actele semnate de către recurent, în exercitarea funcției de autoritate publică, respectiv Referatul și Proiectul de hotărâre, produc efecte juridice pentru că acestea au stat la baza Hotărârii Consiliului local,

Astfel, prin participarea sa la elaborarea proiectului de hotărâre privind închirierea fără licitație publică de către S.C. C. a terenului în suprafață de 150 metri pătrați situat în fața sediului acestei societăți, recurentul-reclamant a participat la procesul administrativ finalizat prin adoptarea Hotărârii nr. 88/28.03.2018.

Înalta Curte constată că evaluarea conflictului de interese, în sensul prevederilor Legii nr. 161/2003 și a Legii nr. 393/2004, presupune analizarea cu obiectivitate a acțiunilor desfășurate de alesul local în exercitarea funcției publice, precum și a posibilității subiectului de a anticipa că actul este de natură să producă un avantaj patrimonial pentru sine sau familia sa.

Adoptarea unei Hotărâri de către Consiliul local este o procedură complexă ce presupune parcurgerea mai multor etape în cadrul cărora se emit acte administrative și se efectuează operațiuni tehnico-materiale, fiind declanșată tocmai de inițierea și motivarea proiectului de către primar.

Ca urmare, procedura de sesizare a Consiliului local este imposibilă fără adoptarea acestui act, astfel încât, recurentul, prin inițierea proiectului de hotărâre în speță, nu numai că a anticipat decizia autorității publice, dar a și creat condițiile pentru ca această autoritate publică să emită o hotărâre care să genereze un beneficiu pentru membrii familiei sale.

Prin urmare, dat fiind circumstanțele prezentate și calitatea deținută de recurent în raport cu beneficiarul contractului de închiriere, este probată existența conflictului de interese, întrucât acesta a fost direct interesat în luarea deciziei de închiriere în favoarea entității economice la care soția acestuia deținea funcții/calități.

Soluția pronunțată de instanța de fond este în concordanță și cu definiția pe care Recomandarea 10/2000 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei o dă, la art. 13 conflictului de interese, respectiv: "Conflictul de interese apare atunci când funcționarul public are un interes personal care influențează sau pare că influențează/îndeplinirea atribuțiilor sale oficiale cu imparțialitate și obiectivitate. Interesele private ale funcționarului public pot include un beneficiu pentru sine sau pentru familia sa, pentru rudele sale apropiate, pentru prieteni, pentru persoane sau apropiații cu care funcționarul public a avut relații politice sau de afaceri. Interesul personal se poate referi și la orice datorii pe care funcționarul public le are față de persoanele enumerate mai sus."

Deși textul face referire la "funcționarul public" această definiție trebuie privită în coroborare cu considerentele Deciziei nr. 81/27.02.2013, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 136/14.03.2013, prin care Curtea Constituțională a soluționat obiecția de neconstituționalitate a unor dispoziții din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, prin care Curtea a reținut că, în vederea asigurării integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice, toate persoanele menționate la art. 1 alin. (1) din Legea 176/2010 se află în aceeași situație juridică.

Înalta Curte reține că din interpretarea acestei decizii rezultă faptul că definiția conflictului de interese se aplică și aleșilor locali, în speță, recurentului, conflictul de interese în care s-a aflat acesta fiind evident.

Înalta Curte nu poate valida aspectele evocate de recurent, privind necesitatea indicării, în concret, a folosului material generat, întrucât interpretarea dată în jurisprudența instanței supreme sintagmei "interes personal", din dispozițiile art. 75 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, este în sensul că determinant pentru atragerea sancțiunii conflictului de interese este simplul fapt al posibilității anticipării unui potențial beneficiu, al prefigurării acestuia, nepunându-se în discuție existența propriu-zisă, materializată, a beneficiului ori a unui folos, rațiunea instituirii conflictului de interese care intră sub incidența Legii nr. 161/2003 fiind aceea de a asigura eliminarea subiectivismului și interesului particular ori de grup în cadrul forurilor decizionale ale autorităților publice.

Astfel de aspecte rezultă în mod neechivoc din conținutul normativ al sus indicatului text, în care legiuitorul utilizează sintagmele "să anticipeze" și "ar putea prezenta un beneficiu sau un dezavantaj".

În ceea ce privește deciziile invocate de către recurent cu titlu de jurisprudență, acestea nu sunt de natură să conducă la o altă concluzie. Este de reținut că în sistemul de drept românesc jurisprudența nu constituie izvor de drept, efectele acelor hotărâri neputând fi extinse la alte cauze, întrucât acestea au fost pronunțate ca urmare a aplicării normelor de drept material situației de fapt din cauzele respective.

Prin urmare, toate criticile formulate de recurentul - reclamant A. sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță fiind pronunțată urmare a unei corecte aplicări și interpretări a prevederilor legale incidente cauzei, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, nefiind identificate, în limitele art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din același cod, motive de reformare a sentinței civile nr. 36 din 1 februarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 36 din 1 februarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 22 noiembrie 2022.