ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5573/2021

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 19.11.2018 sub nr. de mai sus reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, solicitând instanței ca, în contradictoriu cu acesta să dispună anularea Deciziei nr. 17494/29.10.2018, prin care cererea sa de despăgubire a fost respinsă ca tardivă și, pe cale de consecință, să dispună obligarea pârâtului la analizarea pe fond a cererii de plată nr. x/28.06.2018.

Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1247 din 01 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale, dispunând sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 14 alin 1 al Legii nr. 213/2015.

Deopotrivă, a respins acțiunea în anulare formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile anterior menționate, a declarat recurs reclamanta A. și, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a hotărârii recurate și, în rejudecare rejudecând litigiul în fond, să se dispună admiterea contestației, cu consecința anulării Deciziei nr. 17494/29.10.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților și, pe cale de consecință, să fie obligat intimatul la analizarea pe fond a cererii de plată nr. x/28.06.2018.

Recurenta consideră că la data de 28.07.2016, dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Satu Mare, în care s-au efectuat cercetări sub aspectul săvârșirii acțiunii de vatămare corporală din culpă de către numitul B. (persoana vinovată de producerea evenimentului rutier de la data de 01.07.2015) nu era încă soluționat și, pe cale de consecință, dreptul său de creanță nu era unul cert, născut, exigibil și actual.

Prin urmare, apreciază că aceste afirmații care au stat la baza emiterii deciziei contestate nu pot fi avute în vedere de către instanța de judecată, dreptul său de creanță nefiind unul născut, cert, actual și exigibil la finalizarea acelui termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului societății de C. S.A..

Nu este de acord cu susținerile instanței de fond, conform cărora, în speța supusă analizei nu își găsesc aplicarea dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora: "Dreptul la acțiune contra Fondului pentru plata indemnizațiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculați de la data nașterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment".

Apreciază că instanța de judecată sesizată cu cererea în anulare face două confuzii care nu pot fi primite, cu privire la momentul nașterii dreptului de creanță al recurentei, având în vedere dispozițiile a art. 13 alin. (6) și art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. Mai precis, realizează o interpretare și o aplicare eronată a acestor norme de drept material.

Se reține în esență faptul că textul art. 14 face referire la pretinderea unui drept de creanță împotriva asigurătorului în faliment, astfel că o condiție esențială pentru formularea cererii de plată este identificarea asigurătorului în raport de care se poate solicita plata. Ori, cum în mod corect statuează prima instanță, identificarea asigurătorului este intim legată de identificarea persoanei vinovate de producerea accidentului, în temeiul Legii nr. 136/1995.

In aceeași ordine de idei, admite faptul că nu avea, într-adevăr deschis un drept de a formula cerere de plată către FGA anterior stabilirii vinovăției conducătorului auto asigurat al S.C. C. S.A., dat fiind că intimatul FGA putea fi sesizat cu o astfel de cerere doar în ipoteza deschiderii procedurii falimentului asigurătorului RCA, în caz contrar cererea de plată urmând a fi adresată direct asigurătorului.

Cu toate acestea, pornind de la argumentele expuse mai sus, instanța de judecată interpretează și aplică în mod eronat dispozițiile art. 14 și pe cele ale art. 13 din Legea nr. 213/2015. Mai exact, se reține în mod eronat faptul că identificarea persoanei vinovate de producerea accidentului și implicit a societății de asigurare ținută la plata despăgubirilor s-a produs cel mai devreme la momentul emiterii Ordonanței de clasare din data de 02.08.2017. Practic, prima instanță de judecată apreciază data de 02.08.2017 ca moment de debut pentru calculul celor 90 de zile de formulare a cererii de plată, în condițiile în care, recurentei i-a fost comunicată acea Ordonanță de clasare abia la data de 06.09.2017.

Prin urmare abia la această din urmă data a luat la cunoștință efectiv de conținutul acesteia.

Mai mult decât atât, nu poate achiesa concluziilor instanței de fond referitoare la inaplicabilitatea art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 în speța supusă analizei, text care prevede că: "Dreptul la acțiune contra Fondului pentru plata indemnizațiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculați de la data nașterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment."

Ori, prin hotărârea civila atacată se reține că termenul de 5 ani este unul de prescripție aplicabil doar cererilor de chemare în judecată și este unul distinct de termenul de 90 de zile, termen de decădere stabilit pentru procedura prealabilă obligatorie, în condițiile în care textul art. 14 din Legea nr. 213/2015 statuează că " În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate (deci, nu este obligată) formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului..."

Pe cale de consecință, coroborând cele două texte legale, recurenta apreciază că, în cauză, instanța de fond trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 13 alin. (6) din Legea 213/2015, atâta vreme cât textul art. 14 este lăsat la latitudinea persoanei care pretinde un drept de creanță ("poate").

Pentru toate aceste considerente, recurenta solicităm admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Apărările formulate în cauză

Deși cererea de recurs i-a fost comunicat în termenul legal, intimatul – pârât Fondul de Garantare a Asiguraților nu a formulat întâmpinare.

Procedura de soluționare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului din data de 03.09.2019 s-a stabilit primul termen pentru judecata recursului la data de 16.11.2021, în ședință publică, cu citarea părților, când, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reținând dosarul spre soluționare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecății.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, de obiectul și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamanta A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Prin demersul judiciar ce face obiectul prezentei cauze, reclamanta A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 17494/29.10.2018, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA"), prin care a fost respinsă cererea sa de plată nr. x/28.06.2018, prin reținerea tardivității.

Legalitatea actului administrativ emis de pârât a fost confirmată de prima instanță, prin respingerea acțiunii reclamantei, ca nefondată, iar o astfel de soluție este una legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, motivat de faptul că reflectă o interpretare și aplicare corectă a prevederilor legale incidente materiei, nefiind, astfel, fondate criticile subsumate de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În speță, recurenta-reclamantă nu a făcut apărări cu privire la excepția tardivității formulării cererii de plată și nu a solicitat repunerea sa în termen în considerarea vreunui motiv temeinic justificat.

Înalta Curte nu poate reține criticile recurentei, prin care a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale privind data nașterii dreptului de creanță și natura juridică a termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 sin Legea nr. 215/2015. Principalul considerent al reclamantei îl reprezintă inaplicabilitatea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 și aplicarea art. 13 din același act normativ, în condițiile în care textul art. 14 este lăsat la latitudinea persoanei care pretinde un drept de creanță (" poate).

A susținut faptul că termenul de formulare a cererii ar fi unul de prescripție, de 5 ani de la data " comunicării Ordonanței de clasare", și nu de decădere de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, susținând astfel, că prin raportare la dispozițiile art. 13 alin. (1) și alin. (6) din aceeași lege, a formulat cererea către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților în termen legal.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte amintește că în literatura de specialitate decăderea este definită ca fiind acea sancțiune procedurală ce constă în pierderea dreptului de a îndeplini un act de procedură, dacă nu a fost respectat termenul imperativ prevăzut de lege sau stabilit de instanță. Prin urmare, aceasta sancționează neglijența de care a dat dovadă partea care nu și-a exercitat dreptul procesual înăuntrul termenului peremptoriu, fiind destinată să asigure celeritatea procesului civil.

Potrivit dispozițiilor art. 185 din C. proc. civ., "(1) Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Prin derogare de la aplicarea sancțiunii decăderii, art. 186 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate".

Înalta Curte constată că între intimatul - pârât FGA și recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant. Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare și nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului și creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

Astfel, reține instanța de control judiciar că, potrivit dispozițiilor art. 11 din Legea 213/2015: "Fondul asigură efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de prezenta lege", iar art. 13 alin. (3) prevede că. "în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale."

De asemenea, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015: În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi" iar alin. (2) prevede că: "Cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potențialul creditor și se depune direct la sediul Fondului sau prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poșta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate."

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stipulează că: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări....."

Deopotrivă, instanța de control judiciar reține că dispozițiile art. 13 alin. (1) – (3) și (6) din Legea nr. 213/2015, dispun următoarele: "(1) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului pronunțată împotriva unui asigurător, conform prevederilor art. 266 din Legea nr. 85/2014, Fondul este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispozițiilor legale. (2) Fondul va publica pe site-ul propriu informații referitoare la demersurile necesare pentru obținerea de la Fond a despăgubirilor/indemnizațiilor. (3) În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență. (6) "(6) Dreptul la acțiune contra Fondului pentru plata indemnizațiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculați de la data nașterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment", iar potrivit art. 266 alin. (2) din Legea nr. 85/2014: (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Astfel, se constată că legiuitorul a stabilit în mod clar și previzibil momentul la care se naște raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu cele ale art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, reglementând, în mod precis, conduita pe care orice creditor de asigurare trebuie să o adopte, fiind inserate condițiile și termenele în care un astfel de creditor își poate exercita dreptul de a obține despăgubirile la care se consideră îndreptățit.

Așadar, pentru a se putea naște pentru pârâtul FGA obligația de plată a unei creanțe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanțe de asigurare are obligația formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuție.

Termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor în vederea exercitării unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripție.

Deși textul de lege nu o dispune expres, acest termen de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea nr. 213/2015 este un termen de decădere, fiind un termen procedural, înăuntrul căruia se depune cererea de plată care declanșează procedura administrativă necontencioasă și prealabilă valorificării drepturilor pretinse de persoana îndreptățită. Nerespectarea acestui termen are atât ca efect, cât și ca sancțiune, pierderea dreptului ca urmare a neexercitării sale termenul legal.

Natura acestui termen de termen de decădere este constant reținută în jurisprudența Înaltei Curți (a se vedea cu titlu de exemplu deciziile nr. 2685/2021, nr. 5825/2021, nr. 1895/2021, nr. 5291/2021) și, totodată, a fost confirmată de legiuitor prin modificarea adusă art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, conform Legii nr. 102/2021, în sensul menționării exprese a sancțiunii decăderii de drept pentru nerespectarea termenului de 90 de zile. Este de subliniat că această modificare legislativă nu introduce un element de noutate, ci reprezintă doar o confirmare a jurisprudenței și doctrinei în domeniu.

Mai reține instanța de control judiciar, din analiza dispozițiilor anterior enunțate, că acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Așadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanță fiind născut anterior), fie data nașterii dreptului de creanță, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Astfel, legiuitorul a stabilit în mod clar și previzibil momentul la care se naște raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu cele ale art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, reglementând, în mod precis, conduita pe care orice creditor de asigurare trebuie să o adopte, fiind inserate condițiile și termenele în care un astfel de creditor își poate exercita dreptul de a obține despăgubirile la care se consideră îndreptățit.

Înalta Curte constată ca fiind corectă reținerea instanței de fond în sensul că, o condiție esențială pentru formularea cererii de plată este idenficarea asiguratorului în raport de care se poate solicita plata iar această identificare a asiguratorului este strict legată de identificarea persoanei vinovate de producerea evenimentului cauzator de prejudicii, potrivit Legii nr. 136/1995, iar, în cazul de față, reclamanta nu avea deschis un drept de a formula cererea de plată către FGA anterior stabilirii vinovăției conducătorului auto asigurat de S.C. C. S.A., dat fiind că pârâtul FGA putea fi sesizat cu cerere în temeiul Legii nr. 213/2015 doar în ipoteza deschiderii procedurii falimentului asiguratorului RCA, în caz contrar cererea de plată urmând a fi adresată direct asiguratorului.

Așadar, în acord cu instanța de fond și instanța de control judiciar reține că identificarea persoanei vinovate de producerea accidentului și, implicit, a societății de asigurare ținută la plata despăgubirilor, s-a produs cel mai devreme la data emiterii Ordonanței de clasare din 02.08.2017 a Parchetului de pe lângă judecătoria Satu Mare, acesta fiind, prin urmare, momentul de la care a început să curgă pentru recurenta-reclamantă termenul legal de decădere de 90 de zile pentru introducerea cererii de plată.

Ori, raportat la această dată, 02.08.2017, astfel cum și judecătorul fondului a constatat, cele 90 de zile s-au împlinit la data de 01.11.2017, aceasta fiind data limită până la care recurenta – reclamantă, ca și creditor de asigurări, putea învesti Fondul de Garantare a Asigurărilor cu cererea de acordare despăgubiri.

Faptul că Ordonanța de clasare a fost comunicată recurentei-reclamante ulterior, respectiv la data de 06.09.2017 nu are nicio relevanță, având în vedere că și raportat la această dată cele 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 s-au împlinit înainte de data la care partea a formulat cererea de plată la Fondul de Garantare, adică la data de 06.12.2017, în timp ce cererea de plată a fost depusă cu mult mai târziu, adică în data de 18.06.2018 (cererea fiind înregistrată la Fond la data de 28.06.2018), termenul fiind, de asemenea, depășit.

Așa fiind, constată intanța de recurs că prin formularea cererii de plată cu depășirea termenului prevăzut de lege, recurenta-reclamantă nu au fost suficient de diligentă pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de aceasta în memoriul de recurs nu poate fi reținută, termenele pentru exercițiul drepturilor subiective ale părților având ca scop stimularea activității procesuale a acestora prin sancțiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este și cazul de față.

Deși este real că dispozițiile art. 13 alin. (1) și alin. (6) din Legea nr. 213/2015, invocate de recurenta-reclamantă, reglementează obligația Fondului de a achita creditorilor de asigurări sumele cuvenite acestora, din disponibilitățile sale, după rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului, și că dreptul la acțiune al creditorului se prescrie în termen de 5 ani calculați de la data nașterii dreptului, dar nu înainte de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de retragere a autorizației de funcționare și constatare a existenței indiciilor stării de insolvență a asigurătorului, acestea nu se interpretează în sensul indicat de parte, întrucât la alin. (1) se menționează foarte clar că plata sumelor cuvenite creditorilor de asigurări se face cu respectarea dispozițiilor legale, după parcurgerea de către creditorul de asigurări, a procedurii administrative de plată reglementate de lege, adică aceea prevăzută la art. 14 alin. (1), în urma căreia Fondul se pronunță prin emiterea unui act administrativ.

Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de fond că dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 au în vedere un termen legal de prescripție pentru introducerea cererilor de chemare în judecată, distinct de termenul legal de decădere de 90 de zile, care este un termen procedural și este prevăzut pentru depunerea cererilor de plată în procedura administrativă prealabilă obligatorie, nerespectarea acestuia atrăgând stingerea a însuși dreptului subiectiv.

Cum recurenta-reclamantă a formulat cererea de plată la data de 18.06.2018, fiind înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților la 28.06.2018, cu mult după data limită din 01.11.2017, soluția dată de instanța de fond, de respingere a acțiunii reclamantei și, implicit de păstrare a deciziei emisă de intimatul – pârât, prin care s-a respins cererea de plată, ca tardivă, este legală, prin raportare la dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, fiind pronunțată, așadar, cu interpretarea corectă a acestora, motiv pentru care va fi menținută de instanța de control judiciar, cu consecința respingerii recursului promovat de recurenta – reclamantă, ca nefondat.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1247 din 1 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-Veche, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 16 noiembrie 2021.