ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5236/2022

Ședința publică din data de 8 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 1.10.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție (prin entitățile ce au acționat solidar: completul competent să judece recursul în interesul legii (RIL) = Autoritatea publică emitentă ce a emis Decizia nr. 9/11.03.2019 în dosarul nr. x/2018), a solicitat:

- obligarea părții pârâte de a răspunde punctul la susținerile sale precizate prin demersurile trimise ÎCCJ la datele de 07.07.2019 și 10.08.2019 intitulate "PROCEDURĂ PREALABILĂ", respectiv "REVENIRE/PROCEDURĂ PREALABILĂ" (anexele nr. 2 și 3) pendinte de dosarul nr. x/2018 vizavi de modul nelegal/neprofesional/discriminatoriu/premeditat/împotriva unei întregi categorii profesionale de oameni, cetățeni ai acestei țări de emitere a Deciziei nr. 9/11.03.2019;

- obligarea părții pârâte de a înregistra administrativ ca și cale de atac împotriva acestei Decizii nr. 9/11.03.2019 emise în dosarul nr. x/2018 a primului demers precizat (anexa nr. 2) precum și, subsecvent, al celui de al doilea demers (anexa nr. 3) în temeiul prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 actualizată/art. 5 alin. (2) din C. proc. civ.. Această cale de atac să se judece conform prevederilor art. 5 alin. (3) din C. proc. civ. raportat la prevederile art. 2 alin. (2) din C. proc. civ. de către judecători neimplicați în RIL;

- obligarea părții pârâte de a face publică lista magistraților masoni ce activează în cadrul ÎCCJ, aspect ce este în strânsă legătură cu modul de acțiune ÎCCJ observate de el "pe viu" în ultimii doi ani de când a fost nevoit să se adreseze instanței supreme;

- obligarea părții pârâte să acționeze administrativ, etc. astfel încât să neutralizeze efectele aplicării acestui RIL în practică.

Prin răspunsul la întâmpinare/cerere modificatoare depus la data de 9 decembrie 2019 reclamantul a solicitat, în temeiul prevederilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ. raportat la dispozițiile art. 2 alin. (2) C. proc. civ.:

- introducerea în cauză a entității B., pentru a face precizări (prin reprezentant, la modul cum au făcut precizări similare față de apartenența la masonerie a magistratului C., actualmente inspector șef al Inspecției Judiciare) vizavi de legăturile existente între membrii săi și magistrații aflați în componența ÎCCJ, respectiv pentru a depune la dosar o listă privind magistrații masoni din cadrul acestei entități judecătorești - odată ce, conform H.G. nr. 561/15.04.2004, B. a fost "legitimată" ca fiind de utilitate publică; iar, conform Legii nr. 544/2001 este obligată să scoată la lumină informațiile de utilitate publică, precum în cazul magistratului C., etc;

- introducerea în cauză a Consiliului Superior al Magistraturii pentru a da informații (prin reprezentant) în sensul celor precizate (citate mai sus, extrase din anexa nr. 2) în adresa nr. x/25.11.2019 de către ÎCCJ, Biroul de informare și relații publice, etc.

Prin încheierea din 11.12.2019 instanța a luat act de modificarea cererii de chemare în judecată, prin lărgirea cadrului procesual sub aspect subiectiv, prin introducerea în cauză în calitate de părți pârâte, alături de Înalta Curte de Casației și Justiție, a celor două entități indicate de reclamant prin răspunsul la întâmpinare respectiv B. și Consiliul Superior al Magistraturii.

Prin sentința nr. 19 din 10 februarie 2020, Curtea de Apel Suceava – secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția decăderii invocată de reclamant ca neîntemeiată; a respins excepția de tardivitate și pe cea de nulitate a cererii modificatoare ca neîntemeiate, excepții invocate de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii prin întâmpinare; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a B. ca neîntemeiată, excepție invocată de pârâta B.; a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată în contencios administrativ având ca obiect "obligația de a face" formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Înalta Curte de Casație și Justiție, B. (B.) și Consiliul Superior al Magistraturii.

Împotriva acestei hotărâri judecătorești a formulat recurs reclamantul A., criticând sentința atacată în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Se susține faptul că ori de câte ori recurentul a formulat o cerere înaintată la diverse instanțe și care "deranjează" prin conținut, "se face tot posibilul să se treacă pe culoarul inadmisibilității respectiva solicitare", ceea ce în opinia recurentului reprezintă un abuz.

În prezenta cauză, instanța de fond a respins acțiunea ca inadmisibilă. Procedând în această manieră, instanța a ignorat prevederile art. 22 alin. (2) din Noul C. proc. civ. și prevederile art. 5 alin. (3) din Noul C. proc. civ.

În raport de aceste susțineri se invocă faptul că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei, fiind incidente în această situație prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Intimații - pârâți au depus la dosar întâmpinări, iar recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a invocat excepția de nelegalitate a H.G. nr. 561/2004 și a Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii nr. 886/20.08.2013, pct. 3.

Intimata-pârâtă B. a depus note scrise, prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat în raport cu soluțiile pronunțate în alte dosare de către Înalta Curte, excepție ce a fost calificată de instanță ca fiind o apărare de fond.

Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a invocat excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, de obiectul și normele legale incidente, dar și de apărările expuse în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente.

Preliminar, Înalta Curte va respinge excepția de nelegalitate a H.G. nr. 561/2004 și a pct. 3 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 886/20.08.2013, ca inadmisibilă.

Potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare,

"(1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate.

(2) Instanța învestită cu fondul litigiului și în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluționarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunțe asupra excepției, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză. în situația în care instanța se pronunță asupra excepției de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul.

(3) În cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanța în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate va soluționa cauza, fără a ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.

(4) Actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepției de nelegalitate. Controlul judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ se exercită de către instanța de contencios administrativ în cadrul acțiunii în anulare, în condițiile prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, reiese că obiectul unei excepții de nelegalitate nu poate fi decât un act administrativ cu caracter individual, definit potrivit legii.

Ori, raportat la dispozițiile legale menționate anterior, Înalta Curte reține că excepția de nelegalitate invocată în cauză nu poate face obiectul controlului exercitat de instanța judecătorească pe această cale, având în vedere că obiect al acestei excepții îl reprezintă o Hotărâre de Guvern și o Hotărâre de principiu a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, acte administrative cu caracter normativ, exceptate de la controlul de legalitate pe calea excepției de nelegalitate față de prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.

Răspunzând punctual motivelor de recurs formulate de recurent, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile subsumate de acesta cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., instanța de control judiciar constatând că motivarea judecătorului de primă instanță nu cuprinde motive străine de natura cauzei.

În realitate, susținerile recurentului-reclamant referitoare la existența unor considerente străine de natura cauzei, reflectă dezacordul în privința soluției pronunțate de prima instanță, însă această împrejurare nu poate conduce la incidența acestui motiv de nelegalitate.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

În cauză, instanța de control judiciar apreciază că sentința civilă recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.

Instanța de fond a reținut că, în esență, reclamantul contestă refuzul pârâtei ÎCCJ de a înregistra o cale de atac împotriva Deciziei nr. 9/11.03.2019 pronunțată în Recurs în interesul legii, criticând totodată modalitatea prin care ÎCCJ i-a răspuns la cererile adresate în acest scop la 07.07.2019 și 10.08.2019. De asemenea, a solicitat pârâtului CSM, în virtutea rolului său constituțional, să analizeze și să exprime un punct de vedere a împrejurărilor care au condus la pronunțarea deciziei nr. 9/11.03.2019, iar pârâta B. să comunice numele judecătorilor ÎCCJ membri ai organizației.

Potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004, se poate adresa instanței de contencios administrativ o persoană vătămată intr-un drept sau interes legitim de către o autoritate publică printr-un act administrativ.

Noțiunea de act administrativ este definită de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, respectiv: actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Totodată, legiuitorul, definind noțiunea de contencios administrativ la art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 a prevăzut că aceasta este "activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim".

Potrivit art. 2 din lege, "Art. 2 Semnificația unor termeni (1) În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații: i) refuz nejustificat de a soluționa o cerere – exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane;".

Un refuz de rezolvare a unei cereri, supus cenzurii instanței de contencios administrativ, presupune ca între petiționar și autoritatea căreia i se adresează cererea să existe un raport de drept administrativ, iar cererea să se refere la drepturi și obligații care să facă parte din obiectul unui astfel de raport juridic. Prin urmare, interpretând art. 2 alin. (1) lit. i), în corelație cu prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ce reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța, se ajunge la concluzia că pe calea contenciosului administrativ poate fi supus controlului de legalitate refuzul rezolvării cererilor de emitere a unui act administrativ, de eliberare a unui certificat, adeverință sau alt înscris, de efectuare a unei operațiuni administrative sau de executare a unei obligații stabilite printr-un act administrativ favorabil reclamantului.

În practica instanțelor de contencios administrativ s-a conturat concluzia că în analizarea "refuzului nejustificat" trebuie clarificată natura dreptului recunoscut de lege la care se referă cererea, în sensul că se încadrează în această prevedere legală acțiunile care decurg din refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind un drept ce intră în conținutul unui raport de drept public, administrativ.

În cauză, reclamantul a contestat refuzul pârâtei ÎCCJ de a înregistra o cale de atac împotriva Deciziei nr. 9/11.03.2019 pronunțată în recurs în interesul legii.

Ori, refuzul, considerat nejustificat, de a înregistra o cale de atac împotriva unei decizii pronunțată în recurs în interesul legii nu intră în sfera de reglementare a Legii contenciosului administrativ.

De altfel, deciziile pronunțate de ICCJ în recurs în interesul legii au ca scop asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii, fără a avea efecte asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din procese, nefiind susceptibile de exercitarea vreunei căi de atac.

Astfel, în raport cu dispozițiile legale anterior menționate și prin prisma actelor dosarului, reținând totodată și faptul că nici formularea de pretenții în contradictoriu cu CSM în scopul arătat nu se grefează pe un raport juridic administrativ, prima instanță în mod corect și legal a constatat că demersul juridic inițiat de reclamant are caracter inadmisibil,

Dreptul cetățeanului la un proces echitabil și dreptul la justiție sunt garantate de Constituția României, însă aceste drepturi trebuie exercitate în limitele dispozițiilor legale, căci există și o obligație corelativă a acestor drepturi impusă cetățeanului, respectiv obligația de respectare a legilor și de exercitare a drepturilor conferite de lege în limitele impuse de dispozițiile legale în discuție.

Referitor la solicitarea de informare cu privire la apartenența la B. a magistraților aflați în componența ÎCCJ, în mod corect a reținut instanța de fond că acesta nu s-a adresat acestei pârâte cu o solicitare de informații (eventual în baza Legii nr. 544/2001), astfel încât, nefiind îndeplinită condiția efectuării procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2001, cererea este, de asemenea, inadmisibilă.

În ceea ce privește cererea de suspendare a judecății cauzei formulată de recurentul – reclamant până la soluționarea dosarului nr. x/2018 aflat pe rolul Curții Constituționale, ce are ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, dispoziții cu privire la care recurentul a invocat și în prezenta cauza excepția de neconstituționalitate, cererea de sesizare fiind soluționată în cadrul dosarului nr. x/2019) și admisă, Înalta Curte o apreciază ca neîntemeiată, motiv pentru care o va respinge.

Dispozițiile legale ce fac obiectul excepției de neconstituționalitate reglementează instanța competentă să judece recursurile în materia contenciosului administrativ, reglementată prin Legea nr. 554/2004.

În prezenta cauză, în principal, recurentul contestă refuzul pârâtei ÎCCJ de a înregistra o cale de atac împotriva Deciziei nr. 9/11.03.2019 pronunțată în Recurs în interesul legii.

Potrivit dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., instanța poate suspenda judecata "când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți".

Prin urmare, ipoteza textului procedural se referă la chestiuni prealabile, care pot avea o influență asupra modului de soluționare a dreptului dedus în justiție. Totodată, textul legal suscitat consacră un caz de suspendare legală facultativă, din moment ce instanța "poate suspenda judecata".

Pentru a suspenda judecata cauzei pentru acest motiv, instanța are în vedere nu numai legătura dintre cauze, ci și oportunitatea suspendării, iar simplul fapt că între două cauze există o anumită legătură, nu justifică măsura suspendării, esențial fiind ca soluția în procesul al cărui judecată se dorește a fi suspendată, să fie influențată, să depindă, în tot sau în parte de soluția pronunțată în cauza până la a cărei soluționare se solicită suspendarea.

Înalta Curte constată că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., pentru a se dispune suspendarea judecății cauzei, apreciind că soluția ce urmează a se pronunța asupra prezentei cauze nu depinde de dezlegarea dată pricinii ce formează obiectul dosarului nr. x/2018

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecății recursului, ca nefondată.

Respinge ca inadmisibilă excepția de nelegalitate a H.G. nr. 561/2004 și a pct. 3 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 886/20.08.2013, invocată de recurentul – reclamant A..

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 19 din 10 februarie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Suceava – secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 8 noiembrie 2022.