Decizia nr. 5154/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 50/2018 a Curții de Apel Bacău

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Neamț la data de 2.05.2017, reclamantul A. a solicitat anularea raportului de evaluare nr. x/10.04.2017 întocmit de pârâta Agenția Națională de Integritate și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 50 din data de 19 aprilie 2018 Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, ca neîntemeiată.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și admiterea acesteia astfel cum a fost formulată. În motivarea recursului s-a arătat că raportul de evaluare emis de A.N.I. conține o eroare de apreciere a situației reale de fapt, dar și una de interpretare a dispozițiilor art. 87 din Legea nr. 161/2003. Astfel, recurentul a subliniat faptul că legiutorul a prevăzut doar interdicția de a exercita activități remunerate, iar după alegerea în funcția de viceprimar nu a exercitat nici un fel de activitate remunerată în cadrul PFA-ului. În ceea ce privește calitatea de administrator al S.C. B. S.R.L., recurentul a precizat că este asociat în cadrul acestei societăți comerciale, dar nu a exercitat nici un fel de activitate remunerată/aducătoare de venituri în calitate de administrator. De asemenea, pârâta a menționat o serie de documente, dar din niciunul dintre acestea nu rezultă faptul că recurentul ar fi primit vreo sumă de bani de la societatea comercială, astfel încât să poată fi reținute dispozițiile art. 87 din Legea nr. 161/2003. Dat fiind conținutul expunerii de motive pentru adoptarea Legii nr. 161/2003, recurentul a solicitat a se observa că situația sa nu este una potențial generatoare a unui conflict de interese, întrucât nu a exercitat, în concret, nicio activitate remunerată și nu a existat niciun risc pentru crearea unei situații de conflict de interese între funcția de viceprimar și cea de persoană fizică autorizată sau administrator de iure al unei societăți. În acest context, este eronată afirmația pârâtei conform căreia din interpretarea textului de lege reiese că starea de incompatibilitate este atrasă ca urmare a simplei dețineri a celor două funcții/calități/activități prevăzute, independent de îndeplinirea altor condiții sau de existența altor elemente circumstanțiale. Un element esențial al oricărei funcții publice sau private este remunerarea acesteia, iar acest criteriu (al remunerării) se verifică în cazul tuturor funcțiilor indicate expres de art. 87 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, pentru fiecare dintre acestea titularul respectivului post având dreptul la o remunerație. Cum recurentul nu a fost niciodată remunerat pentru activitățile realizate în calitate de administrator și nici nu a realizat venituri de pe urma acestor activități, nu se poate aprecia că există identitate între acesta și cele două entități juridice menționate în raportul de evaluare. Invocând și considerentele deciziei CCR nr. 357/2015, recurentul a arătat că interpretarea dată de instanță trebuie să corespundă scopului, spiritului legii, iar nu doar literei de lege, astfel încât instanța trebuia să constate că în speță nu a existat pericolul de afectare a imparțialității sale în exercitarea atribuțiilor funcției publice de viceprimar al comunei Săvinești și nici posibilitatea creării unei situații de conflict de interese în concret, neexistând niciun fel de activitate cu care să intre în conflict. Referitor la afirmația pârâtei conform căreia recurentul nu a ieșit din starea de incompatibilitate în termenul de 15 zile prevăzut de lege, s-a solicitat a se avea în vedere în primul rând faptul că recurentul nu s-a aflat întrr-o stare de incompatibilitate, iar în al doilea rând, faptul că acesta nu a avut cunoștință despre existența acestei presupuse stări de incompatibilitate, câtă vreme nu a exercitat nici un fel de activitate remunerată, astfel cum rezultă și din jurisprudența relevantă (sentința nr. 1318/25.04.2014 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2013). Recurentul a criticat și motivarea primei instanței, prin prisma dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., apreciind că aceasta conține doar afirmații generice, fără legătură concretă cu speța dedusă judecății și fără a menționa în concret modalitatea în care actele de comerț ar fi putut să aibă potențial vătămător asupra integrității sau transparenței în exercitarea atribuțiilor . De asemenea, instanța nu a indicat nici motivul neanalizării tuturor argumentelor invocate de reclamant și nepronunțării asupra acestora. Prin notele de ședință depuse la data de 13.11.2020 recurentul a solicitat instanței de recurs să aibă în vedere atât dispozițiile art. 25 din Legea nr. 176/2010 astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 54/2019, în sensul de a dispune anularea raportului de evaluare ca urmare a intervenirii prescripției reglementate de alin. (5) introdus prin actul normativ precizat, cât și considerentele deciziei CCR nr. 647/16.10.2018, referitoare la dispozițiile legii pentru modificarea Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali. La termenul din data de 14.10.2021 recurentul a depus un alt set de note de ședință, în cuprinsul cărora a invocat excepția de nelegalitate a sesizării nr. 3143 din 15 februarie 2016 emisă de Instituția Prefectului - Județul Neamț, precum și excepția de nelegalitate a raportului din data de 11 martie 2016 privind repartizarea aleatorie realizată la nivelul Agenției Naționale de Integritate. În motivarea excepției de nelegalitate a sesizării nr. 3143 din 15 februarie 2016 emisă de Instituția Prefectului - Județul Neamț, recurentul a arătat că acest act administrativ a fost emis nu depășirea competențelor Instituției Prefectului, reglementate în cuprinsul art. 19-25 din Legea nr. 340/2004. Astfel, prefectul nu avea competența legală de demara o anchetă administrativă (a solicitat relații de la Primăria Săvinești și de O.R.C. de pe lângă Tribunalul Neamț) și de a formula o sesizare către A.N.I. Nelegalitatea sesizării afectează întreaga procedură derulată ulterior de către A.N.I., inclusiv raportul de evaluare contestat în cauză. În privința raportului din data de 11 martie 2016 privind repartizarea aleatorie realizată la nivelul Agenției Naționale de Integritate, recurentul a arătat că acesta nu respectă dispozițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, câtă veme nu reliefează repartizarea lucrării de către conducerea inspectorilor de integritate și conține doar mențiunea inspectorului C. că a primit lucrarea spre soluționare. De asemenea, în acest raport de repartizare se indică numele inspectorului de integritate C., însă toate înscrisurile din dosar, inclusiv raportul de evaluare au fost efectuate de inspectorul de integritate C..

Apărările formulate de intimată Intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe. Intimata a formulat și punct de vedere referitor la excepțiile de nelegalitate invocate de recurentul-reclamant solicitând, în esență, respingerea acestora ca inadmisibile.

Considerentele Înaltei Curți asupra excepțiilor de nelegalitate invocate și asupra recursului Examinând excepțiile de nelegalitate invocate, vizând sesizarea nr. 3143 din 15 februarie 2016 emisă de Instituția Prefectului - Județul Neamț și raportul din data de 11 martie 2016 privind repartizarea aleatorie realizată la nivelul Agenției Naționale de Integritate, Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, "(1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu ori la cererea părții interesate. (2) Instanța învestită cu fondul litigiului și în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluționarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunțe asupra excepției, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză. În situația în care instanța se pronunță asupra excepției de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul. (3) În cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanța în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate va soluționa cauza, fără a ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată." Excepția de nelegalitate astfel reglementată reprezintă un mijloc procesual de apărare, ce poate fi invocat în cadrul unui proces deja început, indiferent de obiectul acestuia, fiind o formă indirectă de control judecătoresc al legalității actului administrativ diferită de acțiunea directă în contencios administrativ, prin care se tinde la anularea actului emis de o autoritate publică. Prima operațiune pe care o are de îndeplinit instanța este aceea de verificare a admisibilității excepției de nelegalitate, prin prisma următoarelor condiții: - să vizeze un act administrativ individual, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 554/2004; - actul administrativ individual în discuție să nu fie exceptat de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, potrivit art. 126 alin. (6) din Constituția României și art. 5 din Legea nr. 554/2004; - soluția ce urmează a fi pronunțată asupra litigiului să depindă de actul administrativ cu caracter individual. Condiția relevanței excepției de nelegalitate presupune afirmarea și demonstrarea interesului procesual pe care îl prezintă rezolvarea prealabilă a excepției, în raport cu obiectul și circumstanțelor cauzei. În prezenta cauză, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 176/2010, Agenția Națională de Integritate "îndeplinește activitatea de evaluare prevăzută la art. 8 din oficiu sau la sesizarea oricărei persoane fizice sau juridice, cu respectarea prevederilor O.G. nr. 27/2002, privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor." În acest context, sesizarea nr. 3143 din 15 februarie 2016 emisă de Instituția Prefectului - Județul Neamț este o simplă petiție adresată Agenției Naționale de Integritate, iar nu un act administrativ în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, emis în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care să dea naștere, să modifice sau să stingă raporturi juridice. În mod similar și în cazul raportului din data de 11 martie 2016 privind repartizarea aleatorie realizată la nivelul Agenției Naționale de Integritate, Înalta Curte reține că acesta nu este un act administrativ. Sesizarea nr. 3143 din 15 februarie 2016 a fost înregistrată în sistemul informatic SIMIDAI sub nr. x/11.03.2016 și distribuită în mod aleatoriu, prin intermediul aceluiași sistem, de către conducerea inspectorilor de integritate, inspectorului C.. Rapoartele de repartizare aleatorie nu sunt întocmite de inspectorii de integritate, ci sunt generate în mod automat de către sistemul electronic și semnate de inspectorii desemnați, pentru ca aceștia să ia cunoștință de lucrările repartizate. Cum cele două înscrisuri, privite individual, nu produc efecte juridice, se reține că ele nu au caracterul unui act administrativ în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 și, prin urmare, excepția de nelegalitate invocată în privința acestora va fi respinsă ca inadmisibilă. Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Reclamantul A. a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ raportul de evaluare nr. x/10.04.2017 prin care pârâta Agenția Națională de Integritate a constatat încălcarea regimului juridic al incompatibilităților, întrucât în perioada 25.06.2012 (data validării mandatului de viceprimar) - 7.04.2016 (data radierii A.), respectiv în perioada 25.06.2012 -7.07.2014 (data radierii S.C. B. SRL) reclamantul a deținut simultan atât funcția de viceprimar la comunei Săvinești, jud. Neamț, cât și calitatea de persoană fizică autorizată (A.) și calitatea de administrator al S.C. B. S.R.L.. Împotriva soluției de respingere a acțiunii formulate reclamantul a declarat recurs, calea de atac promovată fiind întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Primul motiv de recurs invocat - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Deși aparent am fi în prezența unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii. Analizând hotărârea pronunțată de prima instanță, Înalta Curte constată că soluția adoptată a fost motivată și nu există o contradicție între considerente sau între considerente și dispozitiv, iar prima instanță a prezentat motivele reținute în fundamentarea soluției pronunțate asupra actului administrativ dedus judecății, acestea fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reținut. Se reține de asemenea și faptul că instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea. Astfel, cum s-a statuat în prg. 20 al deciziei pronunțate în Cauza D. împotriva României: "În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)." Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. Potrivit celui de al doilea motiv de casare invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În prezenta cauză, constatarea stării de incompatibilitate a reclamantului s-a întemeiat pe dispozițiile art. 87 alin. (1) lit. d) și g) din Legea nr. 161/2003, potrivit cărora funcția de viceprimar este incompatibilă cu "d) funcția de președinte, vicepreședinte, director general, director, manager, administrator, membru al consiliului de administrație ori cenzor sau orice funcție de conducere ori de execuție la societățile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, inclusiv băncile sau alte instituții de credit, societățile de asigurare și cele financiare, la regiile autonome de interes național sau local, la companiile și societățile naționale, precum și la instituțiile publice;…g) calitatea de comerciant persoană fizică." Soluția pronunțată de către judecătorul fondului, de validare a constatărilor inspectorului A.N.I., nu este împărtășită de către instanța de control judiciar, întrucât reflectă interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente în cauză. Înalta Curte, în dezacord cu opinia judecătorului fondului, apreciază că, în speța dedusă judecății, simpla deținere, pur formală, a două funcții incompatibile, nu conduce la stabilirea stării de incompatibilitate. Această concluzie se întemeiază pe interpretarea ansamblului normelor de drept ce au incidență în cauză, întrucât în procesul de aplicare a dreptului, judecătorul, dar și alte autorități administrative, trebuie să clarifice cu precizie compatibilitatea normei juridice în raport cu o anumită situație de fapt. Din perspectiva acestui scop, interpretul legii trebuie să elucideze sensul exact al normei de drept, pentru a se defini, cu toată precizia, voința legiuitorului. În realizarea interpretării dreptului se utilizează mai multe metode, prin intermediul cărora urmează să se stabilească sensul exact al normei, efectele și scopul legii din care face parte textul normativ supus interpretării. Un act normativ are caracter complex, fapt ce impune ca interpretarea să scoată în relief condiționarea social-istorică a actului normativ, finalitățile pe care le urmărește, valorile ocrotite, construcția sa logică. În cazul de față, se impunea ca prima instanță să efectueze o interpretare sistematică, subiectam materiae, adică în conformitate cu ansamblul legislativ din care face parte norma interpretată. Normele interpretate în prezenta cauză, respectiv art. 87 alin. (1) lit. d) și lit. g) sunt prevăzute în Legea nr. 161/2003 care a reglementat măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției. Din titulatura Legii nr. 161/2003 și ansamblul normelor legale conținute de aceasta rezultă scopul, finalitatea pe care a urmărit-o legiuitorul atunci când a adoptat acest act normativ. Rațiunea instituirii regimului incompatibilităților este aceea de a preveni apariția unor situații în care exercitarea simultană a două sau mai multe funcții de demnitate publică și în domeniul privat, ar putea influența decizia pe care un oficial o adoptă în exercitarea competențelor sale legale. Înalta Curte arată că numai exercitarea simultană a unei demnități publice și a funcției de administrator într-o societate comercială, respectiv persoană fizică autorizată conduce la starea de incompatibilitate, aceasta fiind interpretarea care corespunde scopului legii, acela de înlăturare a cauzelor și condițiilor care determină corupția. De plano, textele legale interpretate fundamentează ideea că exercitarea simultană a celor două funcții determină starea de incompatibilitate. Această interpretare a fost confirmată și de modificarea legislativă intervenită prin adoptarea Legii nr. 87/2017 pentru modificarea Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, care la art. 4 prevede că "La articolul 87 alin. (1), partea introductivă se modifică și va avea următorul cuprins: "Art. 87 - (1) Funcția de primar și viceprimar, primar general și viceprimar al municipiului București, președinte și vicepreședinte al consiliului județean este incompatibilă cu exercitarea următoarelor funcții sau calități: (…)". În consecință, stabilirea în concret a stării de incompatibilitate trebuie să se facă pe baza situației de fapt dovedite în cauză. Astfel, din coroborarea tuturor înscrisurilor de la dosar nu rezultă că în perioada 25.06.2012 -7.07.2014 S.C. B. S.R.L. ar fi desfășurat practic activități comerciale, că ar fi intrat în relații comerciale ori de altă natură cu vreo instituție publică, astfel mandatul administratorului s-a limitat la semnarea și depunerea situațiilor și declarațiilor prevăzute de lege, fără ca recurentul-reclamant să săvârșească vreo faptă efectivă de administrare și de încasare venituri, pentru a-i fi conferită calitatea de administrator în sensul avut în vedere de către legiuitor. Așa cum s-a menționat anterior, incompatibilitățile reglementate prin Legea nr. 161/2003 instituie o garanție pentru exercitarea funcției publice, în condiții de imparțialitate și transparență, cu scopul protejării interesului public. Or, în situația în care cele două funcții nu au fost exercitate simultan, este greșit a se reține incidența cazului de incompatibilitate. În raport de circumstanțele factuale ale cauzei, se apreciază că soluția adoptată de Agenția Națională de Integritate în privința cazului de incompatibilitate prevăzut de dispozițiile art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 și confirmată de instanța de fond este excesiv de formalistă și contrară scopului Legii nr. 161/2003. Alături de argumentele expuse mai sus se impune a se arăta că în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene s-au consolidat ca izvor de drept, principiul proporționalității și cel al prevalenței substanței asupra formei. Prin prisma principiului proporționalității, natura și severitatea măsurii administrative privind starea de incompatibilitate sunt disproporționate față de scopul legii, fiind astfel încălcat echilibrul rezonabil între situația de fapt și sancțiunile ce urmează a fi suportate. În cauza prezentă a fost nesocotit și principiul prevalenței substanței asupra formei pentru că autoritatea publică a dispus măsuri de natură a aduce restrângeri drepturilor individuale pe considerente pur formale, care nu sunt dublate de considerente ce țin de substanța raporturilor sociale ocrotite prin ansamblul normelor de drept din Legea nr. 161/2003. În sinteză, prin Legea nr. 161/2003 a fost reglementată interdicția de a exercita concomitent o funcție publică și una în domeniul privat, în vederea asigurării transparenței funcțiilor publice și în mediul de afaceri, cu scopul prevenirii și sancționării corupției. Or, faptul că societatea unde reclamantul figura ca administrator nu s-a comportat ca o societate viabilă în perioada cât acesta a îndeplinit funcția de primar, demonstrează că recurentul-reclamant nu a exercitat în fapt și funcția de administrator al societății S.C. B. S.R.L., cu precizarea că nici măcar Agenția Națională de Integritate nu a susținut că societatea ar fi făcut acte sau fapte de comerț. În schimb, verificând cea de a doua situație de incompatibilitate reținută în sarcina recurentului-reclamant, respectiv cea prevăzută de art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, Înalta Curte reține că, într-adevăr, în perioada 25.06.2012 - 7.04.2016 recurentul-reclamant a deținut calitatea de comerciant persoană fizică (A.) și a exercitat efectiv activitatea specifică. Acestă concluzie nu a fost contestată de recurentul-reclamant și este susținută și de conținutul deciziei de finanțare nr. x/17.08.2011, acordată pentru derularea proiectului "Ferma de semi-subzistență a A., com. Săvinești, jud. Neamț". Prin urmare, sunt lipsite de relevanță argumentele recurentului conform cărora ulterior ocupării funcției de viceprimar, de activitatea persoanei fizice autorizate s-a ocupat, în fapt, o altă persoană sau că nu exista o modalitate legală prin care să poată radia persoana fizică autorizată dar să nu piardă fondurile europene accesate, câtă vreme recurentul nu a respectat dispozițiile art. 91 alin. (3) din Legea nr. 161/2003 și nu a renunțat în termen de 15 zile de la numirea în funcția de viceprimar la funcția care atrage starea de incompatibilitate. De asemenea, Înalta Curte nu poate primi nici susținerile recurentului vizând incidența în cauză a dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 176/2010, modificate prin Legea nr. 54/2019, în sensul intervenirii prescripției reglementate de alin. (5) introdus prin actul normativ precizat. Acest set de critici de nelegalitate nu poate face obiectul cercetării în recurs, al cărui obiect îl reprezintă, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., verificarea legalității sentinței recurate și în cadrul căruia nu pot fi formulate pretenții noi, respectiv invocate motive suplimentare de nelegalitate a actului administrativ contestat. Pentru considerentele expuse, reținând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentința recurată și, în rejudecare, va admite în parte acțiunea reclamantului A., va anula în parte raportul de evaluare nr. x/10.04.2017 emis de pârâta Agenția Națională de Integritate, cu privire la starea de incompatibilitate reținută în temeiul dispozițiilor art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, menținând restul dispozițiilor sentinței, respectiv cele vizând legalitatea constatării situației de incompatibilitate prevăzute de art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003.