ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5146/2022

Ședința publică din data de 3 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Timișoara sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, anularea parțială a H.G. nr. 762 din 2010, respectiv art. 2 și art. 9 lit. q) din H.G. nr. 762 din 2010 privind condițiile de acordare, în mod gratuit, a asistenței medicale, medicamentelor și protezelor pentru unele categorii de personal din sistemul justiției.

Prin sentința civilă nr. 498 din 29 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal a fost respinsă excepția lipsei de interes.

A fost respinsă, ca nefondată, acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României.

A fost admisă cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Justiției, în interesul pârâtului Guvernul României.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamantul, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și, după rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, respingerea cererii de intervenție accesorie.

În motivarea recursului, a arătat că sentința primei instanțe cuprinde motive contradictorii și a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, a susținut recurentul, curtea a reținut în mod corect că toate cererile de decontare a unor servicii medicale de care a beneficiat soția reclamantului au fost respinse în baza avizului negativ al ministerului care a invocat art. 9 lit. q) din H.G. nr. 762/2020.

Cu toate acestea, la pagina 13 din hotărâre, paragraful 5, instanța de fond a reținut că judecătorul, precum și soția acestuia au un beneficiu în plus acordat magistraților, în considerarea statutului acestora.

A solicitat recurentul să se constate că premisa și concluzia sunt contradictorii, întrucât toate cererile de decont au fost respinse. În opinia sa, este fără logică un argument care pleacă de la premisa respingerii tuturor cererilor în baza unui text legal, ca ulterior să se ajungă la concluzia că același text legal conferă drepturi suplimentare.

A menționat recurentul că instanța de fond a mai reținut un alt argument contradictoriu, arătând că dreptul conferit de H.G. nr. 762/2010 completează pachetul de servicii medicale de bază cuvenit în condițiile Legii nr. 95/2006, în condițiile în care soția reclamantului a achitat în integralitate serviciile medicale. În mod logic, completarea ar însemna în plus, iar nu în minus.

A mai arătat recurentul că prevederile H.G. nr. 762/2010 sunt foarte clare și nu lasă loc de interpretare. Aceasta instituie o dublă limitare a dreptului de a beneficia de servicii medicale, pentru magistrați. Prima limitare este cea prevăzută de Legea nr. 95/2006, la care face trimitere H.G. nr. 762/2010, iar a doua limitare este prevăzută în condițiile speciale reglementate de H.G. nr. 762/2010.

A mai susținut că prima instanță a folosit doar afirmații care neagă ceea ce a susținut reclamantul, fără argumente, iar aceste afirmații neargumentate au dus la aplicarea greșită a principiului ierarhiei actelor normative, a principiului proporționalității, precum și a normelor de drept material privind tehnica legislativă.

A mai arătat recurentul că, referitor la principiul ierarhiei actelor normative, instanța de fond a aplicat în mod greșit normele de drept material, întrucât reclamantul nu a contestat niciodată competența guvernului de a stabili condițiile în care sunt decontate medicamentele. Reclamantul a arătat modul în care aceste condiții reglementate de organul competent duc la o îngrădire nejustificată a dreptului la gratuitatea serviciilor medicale prevăzut de statutul magistraților, iar guvernul nu poate emite o reglementare care să genereze un caracter derizoriu al unei prevederi legale.

În continuare, recurentul a reluat susținerile din cererea de chemare în judecată și a concluzionat că art. 2 și art. 9 lit. q) din H.G. nr. 762/2010 stabilesc niște norme disproporționate care nu numai că blochează exercitarea dreptului, dar și creează confuzie în sarcina beneficiarului care, în loc să meargă pe procedura reglementată de CNAS ca și cum nu ar avea niciun drept suplimentar, își exercită dreptul reglementat de art. 79 din Legea nr. 303/2004 și în final le pierde pe amândouă.

Intimatul-intervenient Ministerul Justiției a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, anularea parțială a H.G. nr. 762 din 2010, respectiv art. 2 și art. 9 lit. q) din H.G. nr. 762 din 2010 privind condițiile de acordare, în mod gratuit, a asistenței medicale, medicamentelor și protezelor pentru unele categorii de personal din sistemul justiției.

Soluționând cauza, curtea de apel a respins excepția lipsei de interes, a respins acțiunea ca nefondată și a admis cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Justiției, în interesul pârâtului Guvernul României.

Recurentul a criticat sentința instanței de fond din perspectiva motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Preliminar, cu privire la paragrafele reluate în mod fidel din cererea de chemare în judecată, Înalta Curte reține că nu se impune examinarea acestor susțineri, întrucât ele au fost deja analizate de instanța de fond, iar exercitarea căii de atac a recursului împotriva unei hotărâri judecătorești presupune formularea unor critici concrete de nelegalitate cu privire la hotărâre, iar nu preluarea susținerilor din cererea de chemare în judecată, care au format obiectul analizei primei instanțe.

Înalta Curte subliniază că recursul este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia se poate solicita instanței de control judiciar, în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, reformarea hotărârii pronunțate de instanța de fond sau de instanța de apel în anumite cazuri prevăzute de lege.

Conform prevederilor legale în vigoare, recursul nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalității hotărârii atacate. Astfel, motivele de recurs vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, iar potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, în soluționarea căii de atac a recursului, instanța nu poate proceda la o reanalizare a susținerilor din cererea de chemare în judecată, ci numai la examinarea motivelor de nelegalitate ce trebuie menționate în cererea de recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ. care stabilesc că cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că recurentul-reclamant a invocat contradicția între aspectele reținute de prima instanță în considerentele hotărârii atacate, precum și faptul că aceasta a folosit afirmații neargumentate.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a apreciat că acțiunea este nefondată; Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 din C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus raționamentul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de aceasta. De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale se invocă în esență o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar lipsa motivelor pe care se întemeiază sau existența motivelor contradictorii nu poate fi reținută raportat la sentința atacată.

Ca urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este nefondat.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că susținerile recurentului sunt neîntemeiate.

Instanța de fond a reținut în mod corect că dreptul judecătorilor și procurorilor în activitate sau pensionari, precum și a soțului sau soției și copiilor aflați în întreținerea acestora, de acordare gratuită de asistență medicală, medicamente și proteze, reprezintă un beneficiu în plus acordat magistraților, în considerarea statutului acestora.

Astfel, în această materie există, pe de o parte, Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății care reglementează dreptul asiguraților la un pachet de servicii de bază în condițiile acestei legi în temeiul contractului-cadru, iar pe de altă parte Legea nr. 303/2004 care a instituit un drept al magistraților, și anume acordarea gratuită de asistență medicală, medicamente și proteze, cu titlul de beneficiu pentru această categorie, în considerarea statutului acestora.

Gratuitatea de care beneficiază magistrații constă în suportarea de la bugetul ordonatorilor de credite din sistemul justiției a contravalorii contribuției personale pentru anumite servicii medicale, astfel cum stabilește art. 4 din H.G. nr. 762/2010.

În acest context, sunt neîntemeiate criticile recurentului în sensul că H.G. nr. 762/2010 instituie o dublă limitare a dreptului de a beneficia de servicii medicale, pentru magistrați, prima limitare fiind, în opinia acestuia, cea prevăzută de Legea nr. 95/2006, la care face trimitere H.G. nr. 762/2010, iar a doua limitare fiind prevăzută în condițiile speciale reglementate de H.G. nr. 762/2010.

Potrivit art. 2 din H.G. nr. 762 din 2010 privind condițiile de acordare, în mod gratuit, a asistenței medicale, medicamentelor și protezelor pentru unele categorii de personal din sistemul justiției:

"(1) Categoriile de persoane prevăzute la art. 1 beneficiază în mod gratuit de asistență medicală, medicamente și proteze, în condițiile prezentei hotărâri, ale Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare, ale contractului-cadru anual privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate și ale normelor de aplicare a acestuia.

(2) Aplicarea prevederilor alin. (1) se face în condițiile respectării dispozițiilor legale privind plata contribuției de asigurări sociale de sănătate.".

Totodată, potrivit art. 9 lit. q) din H.G. 762 din 2010 "Serviciile care nu pot fi decontate din bugetul ordonatorilor de credite din sistemul justiției sunt:

q) serviciile medicale, medicamentele, materialele sanitare și dispozitivele medicale la care persoanele prevăzute la art. 1 au dreptul, în mod gratuit, în calitatea lor de asigurați în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate din România.".

Potrivit dispozițiilor art. 79 alin. (8) din Legea 303/2003: "(8) Judecătorii și procurorii în activitate sau pensionari, precum și soțul sau soția și copiii aflați în întreținerea acestora beneficiază în mod gratuit de asistență medicală, medicamente și proteze, în condițiile respectării dispozițiilor legale privind plata contribuției Ia asigurările sociale.

(9) Condițiile de acordare în mod gratuit a asistenței medicale, a medicamentelor și protezelor sunt stabilite prin hotărâre a Guvernului. Aceste drepturi nu au caracter salarial și nu se impozitează.".

Astfel, prin H.G. nr. 762/2010 nu a avut loc o încălcare a principiului ierarhiei actelor normative, de vreme ce chiar legiuitorul a acordat Guvernului posibilitatea de a reglementa și alte condiții pe lângă cea privind plata contribuției la asigurările sociale.

A mai susținut recurentul că nu a contestat niciodată competența guvernului de a stabili condițiile în care sunt decontate medicamentele, ci a arătat modul în care aceste condiții reglementate de organul competent duc la o îngrădire nejustificată a dreptului la gratuitatea serviciilor medicale prevăzut de statutul magistraților, iar guvernul nu poate emite o reglementare care să genereze un caracter derizoriu al unei prevederi legale.

Cum s-a arătat anterior, sistemul asigurărilor sociale de sănătate reglementat de Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății permite oricărui cetățean asigurat, inclusiv magistraților, accesul la un pachet de servicii medicale (de bază), în temeiul contribuției achitate la Fondul unic de asigurări sociale de sănătate. Dreptul conferit de art. 79 alin. (8) din Legea 303/2003, privind gratuitatea asistenței medicale, a medicamentelor și a protezelor – în anumite condiții, reprezintă o favoare acordată în plus, care completează pachetul de servicii medicale de bază cuvenit în condițiile Legii nr. 95/2006, nefiind vorba de drepturi care se exclud reciproc.

Concluzionând, instanța de control judiciar apreciază că nu este fondat nici motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și că instanța de fond a realizat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 498 din 29 septembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 498 din 29 septembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 3 noiembrie 2022.