ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5131/2021

Circumstanțele cauzei Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 2.10.2017, reclamanții A., B., C., D., E., F. au solicitat, în temeiul art. 8 și următoarele din Legea nr. 554/2004, anularea articolului 6 din Normele Metodologice nr. 1 din 17 ianuarie 1996 privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, aprobate prin H.G. nr. 20/17.01.1996 publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 16/23.01.1996 și obligarea pârâtului Guvernul României la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea litigiului.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 4355 din 29 octombrie 2018 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererile de intervenție accesorie formulate de către intervenienții Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice în interesul pârâtului Guvernul României și a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanții A., B., C., D., E., F. împotriva pârâtului Guvernul României.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței au declarat recurs reclamanții A., B., C., D., E. și F., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și admiterea acesteia astfel cum a fost formulată. În motivarea recursului s-a arătat că prima instanță a apreciat, în mod greșit, că art. 6 din Normele metodologice nu vine în contradicție cu dispozițiile legii nr. 11/1995 și nici nu încalcă principiul egalității în fața legii sau al aplicării în timp a legii. Astfel, art. 6 din Normele metodolofice încalcă principiul ierarhiei actelor normative, întrucât în perioada cuprinsă între 17.01.1996, data intrării în vigoare a primei variante a normelor metodologice și 18.02.1997, momentul intrării în vigoare a variantei modificate, în sarcina chiriașilor care optau pentru cumpărarea apartamentelor nu a fost instituită și condiția ocupării spațiului la momentul intrării în vigoare a legii, pe când ulterior acestei perioade, respectiv sub incidența normelor metodologice modificate, chiriașii care optează pentru cumpărare trebuie să îndeplinească și condiția ocupării spațiului, condiție suplimentară celor reglementate de lege. Având în vedere dispozițiile art. 4 și 58 din Legea nr. 24/2000, recurenții au arătat că dispozițiile unei legi ordinare, cum este în speță Legea nr. 112/1995, pot fi modificate, completate, abrogate, republicate, suspendate sau altele asemenea, doar prin acte ulterioare de același nivel sau de nivel superior și, nicideum, prin hotărâri de guvern, acte normative inferioare. De asemenea, contrar celor reținute de prima instanță, la o simplă lectură a notei de fundamentare și a avizului Consiliului Legislativ depuse la dosarul cauzei, se observă că acestea nu vizează articolul a cărui nulitate se solicită prin cererea introductivă de face obiectul prezentului dosar. În opinia recurenților, art. 6 din Normele metodologice încalcă și principiul egalității în fața legii, întrucât se creează regimuri juridice diferite aplicabile chiriașilor care optează pentru valorificarea dreptului de cumpărare a apartamentelor închiriate, în funcție de perioadă - la momentul intrării în vigoare a legii, respectiv după adoptarea H.G. nr. 11/1997. Or, o asemenea diferențiere de tratament este, în mod cert, discriminatorie, întrucât două persoane aflate în situații identice sunt supuse unor conduite diferite, situație care este, în mod neîndoielnic, contrară principiului egalității în fața legii și a autorităților publice, instituit în cuprinsul art. 16 din Constituția României. Pe de altă parte, aceleași dispoziții ale art. 6 din Normele metodologice încalcă și principiul aplicării în timp a legii civile, ca a urmare a faptului că acestea au survenit la o distanță de aproape un an și o lună de la data publicării variantei inițiale, o distanță de timp superioară celei indicate în varianta de la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995. Recurenții au apreciat că Normele metodologice modificate nu pot atribui efecte juridice pe care Legea nr. 112/1995 nu le putea produce, întrucât, în caz contrar se ajunge la situația în care contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea condițiilor perfect valabile prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii contractului, ajung să fie lovite de nulitate absolută ca urmare a intrării în vigoare a dispozițiilor contestate, pentru neîndeplinirea condiției prevăzute de un act normativ intrat în vigoare ulterior încheierii actului.

Apărările formulate de intimați Intimatul-pârât Guvernul României și intimații-interveniențiâ Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice au depus întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea recursului și menținerea ca legală a hotărârii instanței de fond.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Reclamanții A., B., C., D., E., F. au învestit instanța de contencios administrativ cu solicitarea de verificare a legalității dispozițiilor art. 6 din Normele Metodologice nr. 1 din 17 ianuarie 1996, privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, aprobate prin H.G. nr. 20/17.01.1996 publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 16/23.01.1996. Împotriva soluției de respingere a acțiunii formulate, reclamanții au declarat recurs, apreciind că aceasta este rezultatul unei interpretări eronate a dispozițiilor Legii nr. 24/2000 sau ale Constituției României referitoare la principiile ierarhiei actelor normative, egalității în fața legii și al aplicării în timp a legii civile. Analizând punctual susținerilor recurenților, Înalta Curte constată că Legea nr. 112/1995 a fost adoptată pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, inclusiv a reparației cuvenite foștilor proprietari ai imobilelor preluate de stat în perioada 1945-1989. În egală măsură, legiuitorul a avut în vedere și protecția chiriașilor și anume protecția chiriașilor care dețineau imobilele respective cu contract de închiriere și care beneficiau de prelungirea de drept a contractului de închiriere, de prevederile legale în vigoare referitoare la construirea unei locuințe proprii prin sprijinul statului sau de prioritate în atribuirea unei locuințe din fondul locativ administrat de autoritățile publice locale ori de un drept de opțiune pentru cumpărarea apartamentelor cu plata integrală sau în rate a prețului ș.a. Potrivit dispozițiilor art. 9 din Lege nr. 112/1995, "Chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrată sau în rate a prețului. (...) De prevederile alineatului precedent beneficiază și chiriașii care ocupă spații locative realizate prin extinderea spațiului inițial construit. (...) Chiriașii care nu dispun de posibilități materiale pentru a cumpăra apartamentul în care locuiesc pot să rămână în continuare în spațiul locativ respectiv, plătind chiria stabilită prin lege." Ulterior, prin art. 6 din normele metodologice adoptate prin H.G. nr. 20/1996, cu modificările aduse prin H.G. nr. 11/1997, s-a dispus că "Dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc, potrivit art. 9 din lege, îl au numai chiriașii care, având un contract de închiriere valabil încheiat, ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a legii." În acord cu cele reținute de prima instanță, Înalta Curte observă că Legea nr. 112/1995 a fost adoptată în contextul nevoii de protecție a drepturilor sociale ale chiriașilor care locuiau în acele apartamente la momentul intrării în vigoare a legii, fiind evident faptul că de beneficiile acestei legi nu puteau profita decât categoriile sociale care intră sub incidența domeniului de aplicare a legii și care au legătură cu situațiile sociale vizate de legiuitor la momentul adoptării sale și cu contextul juridic al reglementării problemei proprietății existent la acea dată. Condiția esențială a Legii nr. 112/1995 era, așadar, ca persoana respectivă să dețină calitatea de chiriaș, dovada făcându-se, evident, cu un contract de închiriere valabil încheiat la momentul intrării in vigoare a legii, condiția ocupării spațiului fiind prevăzută de la momentul apariției legii. De asemenea, necesitatea modificării/completării normelor metodologice realizată prin H.G. nr. 11/1997 a intervenit pentru precizarea cu mai multă claritate a unor situații apărute în aplicarea Legii nr. 112/1995. În acest context, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate susținerile recurenților referitoare la încălcarea principiului ierarhiei actelor normative. H.G. nr. 20/1996 apare ca fiind dată în baza legii, iar prin H.G. nr. 11/1997 se modifică și se completează Normele aprobate prin H.G. nr. 20/1996, iar nu Legea nr. 112/1995. Condiția ocupării spațiului a fost avută în vedere încă de la momentul elaborării legii, astfel că precizarea făcută prin H.G. nr. 11/1997 nu a adăugat la lege. Dispozițiile art. 6 din Norme nu sunt contrare legii în a cărei aplicare au fost date și nu încalcă principiul ierarhiei actelor normative. Ele explicitează o prevedere referitoare la sfera chiriașilor avuți în vedere de Legea nr. 112/1995, iar sintagma "ocuparea spațiului nu reprezintă o condiție suplimentară impusă prin mormele metodologice, ci o clarificare unei stări de fapt/a unei condiții specifice contractului de închiriere - folosința/ocuparea spațiului. Condiția esențială a Legii nr. 112/1995 era ca persoana respectivă să dețină calitatea de chiriaș, dovada făcându-se evident, printr-un contract valabil de închiriere a acelui apartament, astfel că nu se poate susține că la momentul apariției legii nu a fost instituită condiția ocupării spațiului. Înalta Curte nu poate primi nici argumentele recurenților referitoare la nerespectarea principiului egalității în fața legii și constată că sfera persoanelor care au dreptul să dobândească proprietatea asupra locuințelor deținute cu chirie și condițiile pe care trebuie să le îndeplinească acestea sunt reglementate de Legea nr. 112/1995, iar nu de Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 20/1996, astfel încât pretinsa inechitate/discriminare față de categoria persoanelor care nu aveau calitatea de chiriași ai imobilelor la momentul apariției legii ar putea fi, cel mult, rezultată din cuprinsul Legii nr. 112/1995 și nu al normelor metodologice în discuție. Nu în ultimul rând, contrar susținerilor recurenților, Înalta Curte observă că instanța de fond a reținut, în mod corect, că nu se poate vorbi despre o încălcarea a principiului aplicării în timp a legii civile, câtă vreme dispozițiile contestate din normele metodologice nu modifică și nu completează legea, ci doar explicitează prevederi ale acesteia.