ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6030/2021

Ședința publică din data de 2 decembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B. și C.,în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, au formulat plângere împotriva Rezolutiei nr. C 19-1956 din 24 iunie 2019 a Inspectorului sef și a rezolutiei de clasare nr. 644 din 22 martie 2019, solicitând, conform art. 45

1

alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, admiterea plangerii, desființarea celor două rezolutii și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor cu privire la sesizarea înregistrată sub nr. x/30.01.2019.

Prin sentința civilă nr. 860 din 27 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară.

Împotriva sentinței civile nr. 860 din 27 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C. împotriva au declarat recurs.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenții-reclamanți au considerat că această soluție, confuz motivată, este greșită pentru că instanta de fond, contrar prevederilor imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nu a analizat deloc problema de drept pusă în discuție, criticile concrete sau decizia nr. 2/2012 a Curții Constituționale și nici nu a indicat argumentele în baza cărora a confirmat cele două rezoluții ale pârâtei.

Totodată, au susținut că este greșită soluția primei instante și pentru că, prin sesizarea legal formulată, reclamanții nu au solicitat desfiintarea unei hotărâri judecătorești definitive, ci doar cercetarea și sancționarea disciplinară a judecătorilor care au pronunțat-o pentru exercitarea functiei cu rea credință sau gravă neglijență, respectiv încălcarea unor norme de drept procesual imperative, iar potrivit art. 65 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, coroborat cu art. 44 alin. (3) și (6) din același act normativ, pârâta are calitatea de structură cu personalitate juridică în cadrul CSM (nu "suprainstanță"), fiind unica entitate competentă să efectueze o asemenea cercetare administrativă și, dacă este cazul, să exercite acțiunea disciplinară.

În fine, au arătat că, în opinia lor, soluția instanței de fond (care, oricum, incalcă flagrant decizia nr: 2/2012 a Curții Constituționale), lipsește complet de eficientă prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 și art. 509 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., această soluție ridicând serioase suspiciuni cu privire la obiectivitatea judecătorilor implicați în activitatea de cercetare a abaterilor disciplinare, afectând așadar credibilitatea justiției, si poate determina sesizarea organelor de urmărire penală în vederea cercetării celor doi judecători pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz/neglijență in serviciu.

În concluzie, au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate, desființarea celor două rezoluții contestate și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor cu privire la sesizarea înregisrată sub nr. x/30.01.2019.

Intimata Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, pe motiv că argumentele invocate, în opinia sa, nu se încadrează în prevederile art. 488 C. proc. civ.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentii au precizat că cererea de recurs este întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând respingerea apărărilor formulate de intimată, reiterând, în esență argumentele prezentate prin cererea de recurs.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentții au solicitat ca instanța să aprecieze dacă în speță sunt îndeplinite condițiile prev.de art. 519 C. proc. civ., privind pronunțarea unei hotărâri prin care să se dea o dezlegare de principiu chestiunii de drept referitoare la "posibilitatea Inspecției Judiciare de a analiza, în cadrul verificărilor prealabile, rationamentul logico-juridic al judecătorului acuzat de săvârșirea abaterii disciplinare de exercitare a funcției cu rea-credință sau gravă neglijentă".

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 4 august 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 2 decembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1.1 În ceea ce privește cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța de recurs reține că potrivit dispozițiilor art. 519 din C. proc. civ.:

"Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Astfel cum rezultă din conținutul normei citate, legiuitorul a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ.

Înalta Curte reține că pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din C. proc. civ. să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare și utilizat pentru tranșarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanței de trimitere, instanța supremă a arătat constant că în sesizare, alături de celelalte cerințe, trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul soluționării în principiu a chestiunii de drept.

Or, în cauză, recurentii au solicitat ca instanța să aprecieze dacă în speță sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 C. proc. civ., privind pronunțarea unei hotărâri prin care să se dea o dezlegare de principiu chestiunii de drept referitoare la "posibilitatea Inspecției Judiciare de a analiza, în cadrul verificărilor prealabile, rationamentul logico-juridic al judecătorului acuzat de săvârșirea abaterii disciplinare de exercitare a funcției cu rea-credință sau gravă neglijentă".

În aceste condiții, Înalta Curte reține faptul că adresarea de către recurentii-reclamanti a unei simple întrebări, astfel cum rezultă din răspunsul la întâmpinare și cum au susținut și în ședința publică, cu ocazia dezbaterilor, fără o minimă argumentare a opiniei acestora cu privire la îndeplinirea cumulativă a cerințelor antereferite impuse de textul legal, nu reprezintă o veritabilă cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni, nefiind îndeplinite, așadar, condițiile prevăzute de art. 519 din C. proc. civ.

1.2 Înalta Curte constată caracterul nefondat al excepției nulității recursului invocată de intimatul-pârât, apreciind că argumentele de ordin critic formulate de recurentii-reclamanti, care privesc nemotivarea hotărârii, precum și greșita interpretare și aplicare a legii, respectiv a prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 și art. 509 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin sesizarea formulată de A., B., C. aceștia au solicitat Inspecției Judiciare cercetarea și sancționarea judecătorilor D. și E., ambii de la Tribunalul Giurgiu - sectia Civilă, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevazută de art. 99 alin. (2) lit. t) din Legea nr. 303/2004, constand în exercitarea functiei cu rea credinta sau gravă neglijență, imputând, în concret, celor doi judecători, încălcarea prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ. (invocarea din oficiu a interpretării date de ÎCCJ articolului 906 alin. (4) C. proc. civ., fără punerea în discuția părților a acestui aspect), art. 713 alin. (1) C. proc. civ. (inadmisibilitatea invocării pe calea contestației la executare a unor motive de drept care puteau fi opuse în cadrul judecății), art. 906 alin. (5) C. proc. civ. (reducerea penalității stabilite conform art. 906 alin. (1) C. proc. civ. fără îndeplinirea cerințelor impuse de lege) și art. 430-431 C. proc. civ., coroborate cu art. 906 alin. (4)-(5) C. proc. civ. (inadmisibilitatea corectării pe calea contestației la executare a erorii cuprinse într-o hotărâre judecătorească definitivă, respectiv încheierea din 22 mai 2017, pronunțată de Judecătoria Bolintin Vale conform art. 906 alin. (4) C. proc. civ.).

Nemulțumirea reclamanților în prezenta cauză este generată de faptul că prin cele două rezoluții nu au fost analizate efectiv criticile lor, ci pârâtul s-a mulțumit să arate că nu sunt întrunite elementele abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea 304/2004 și că modalitatea concreta de solutionare a cauzei și temeinicia solutiei adoptate prin prisma temeiului de drept reținut este atributul exclusiv al instantei, a carei soluție poate fi cenzurată doar în căile de atac și nu poate face obiectul acțiunii disciplinare.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită de reclamanții A., B., C., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, cu o cerere prin care au solicitat anularea Rezoluției de clasare nr. C-19-1956 din data de 24 iunie 2019, precum și a Rezoluției de clasare din 22.03.2019.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă, reclamanții formulând critici prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Înalta Curte nu poate reține criticile formulate de recurenți cu privire la nemotivarea/motivarea confuză a hotărârii, care se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Instanța de control judiciar amintește că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată.

În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentilor neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că sunt nefondate și susținerile recurenților-reclamanți întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 97 din Legea 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac".

Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate, așadar, doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată.

Prin urmare, în raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural.

Totodată, potrivit prevederilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Noțiunile de rea credință și gravă neglijență sunt definite în art. 99

1

alin. (1) și (2) din aceeași lege, după cum urmează:

"(1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Așadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzută la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezența exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerințe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Astfel, pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, voit (cu știință) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămarea unei persoane sau acceptând acest lucru.

De asemenea, pentru existența gravei neglijențe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că pârâta Inspecția Judiciară trebuia să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorilor în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea care a produs nemultumirea titularilor sesizării.

În cauza de față, astfel cum în mod corect a reținut judecătorul fondului, Inspecția Judiciară în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluția în litigiu, a reținut inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de către magistrații verificați a abaterii sesizate.

Prin urmare, astfel cum s-a reținut anterior, modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauzele deduse judecații excedează competențelor Inspecției judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță.

Or, prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare, recurenții-reclamanți au solicitat sancționarea celor doi judecători pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevazută de art. 99 alin. (2) lit. t) din Legea nr. 303/2004, constand în exercitarea functiei cu rea-credinta sau gravă neglijență, concretizată în următoarele aspecte: încălcarea prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ. (invocarea din oficiu a interpretării date de ÎCCJ articolului 906 alin. (4) C. proc. civ., fără punerea în discuția părților a acestui aspect), art. 713 alin. (1) C. proc. civ. (inadmisibilitatea invocării pe calea contestației la executare a unor motive de drept care puteau fi opuse în cadrul judecății), art. 906 alin. (5) C. proc. civ. (reducerea penalității stabilite conform art. 906 alin. (1) C. proc. civ. fără îndeplinirea cerințelor impuse de lege) și art. 430-431 C. proc. civ., coroborate cu art. 906 alin. (4)-(5) C. proc. civ. (inadmisibilitatea corectării pe calea contestației la executare a erorii cuprinse într-o hotărâre judecătorească definitivă, respectiv încheierea din 22 mai 2017, pronunțată de Judecătoria Bolintin Vale conform art. 906 alin. (4) C. proc. civ.).

Înalta Curte apreciază că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

În cauză, recurentii-reclamanti nu au făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând în concret operațiunile de stabilire a situației de fapt, interpretare a normelor juridice și apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activității de judecată.

Aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege, astfel că nu poate fi primită critica recurenților privind lipsirea de eficiență a dispozițiilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, întrucât interpretarea dată de aceștia atât în fața pârâtei, cât și în fața primei instanțe nu a fost validată de acestea.

În fine, instanța de control judiciar observă că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță, considerentele hotărârii reprezentând în esență garanția imparțialității judecătorului, a calității actului de justiție, garanție care a fost asigurată din această perspectivă, susținerea reclamanților din memoriul de recurs, în sensul că nu au solicitat desfiintarea unei hotărâri judecătorești definitive, ci cercetarea și sancționarea disciplinară a judecătorilor care au pronunțat-o hotărâre pentru exercitarea functiei cu rea credință sau gravă neglijență, respectiv încălcarea unor norme de drept procesual imperative, fiind lipsită de suport.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept formulată de recurenții-reclamanți, va respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă și va respinge recursul formulat de reclamanți ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept formulată de recurenții-reclamanți.

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă.

Respinge recursul formulat de reclamanții A., B., C. împotriva sentinței civile nr. 860 din 27 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 2 decembrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.