ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4751/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată la data de 26.03.2020 pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, obligarea pârâtului la a-i comunica, în termen de 30 de zile, în copie conformă cu originalul, Planul de așezare în teren primit de Casa Pădurilor la 11.03.1926. De asemenea, reclamantul a solicitat ca, în cazul în care în arhiva pârâtului nu se află în păstrare un atare plan, să fie obligat pârâtul la a comunica locul de păstrare al planului precum și, în copie conformă cu originalul, Registrul General al intrărilor-ieșirilor creat de instituție, cu termen de păstrare permanent, pentru perioada 11.03.1926-30.04.1926 și perioada 01.12.1937 - 31.12.1937, copie din Registrul General de Arhivă a intrărilor-ieșirilor creat de instituție, cu termen de păstrare permanent, pentru perioada 11.03.1926 - 30.04.1926 și perioada 01.12.1937 - 31.12.1937. Nu în ultimul rând, reclamantul a solicitat ca, în ipoteza în care în arhiva pârâtului nu se află păstrate registrele antereferite, să fie obligat pârâtul la a indica locul unde acestea se află în păstrare.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 116 din data de 24 septembrie 2020, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile menționate în punctul I.2 de mai sus, a declarat recurs reclamantul A., prin care, invocând incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului și casarea sentinței recurate, iar, în rejudecare, admiterea acțiunii în contencios administrativ, așa cum a fost formulată. În susținerea căii de atac promovate, recurentul a învederat, în esență, că hotărârea atacată a fost dată de prima instanță urmare unei aplicări greșite a normelor de drept incidente materiei identificării acelor tipuri de răspunsuri ce intră în sfera noțiunii de refuz nejustificat. În opinia recurentului, prin răspunsul comunicat, intimatul a refuzat, cu exces de putere, să îi comunice înscrisurile solicitate sau date relevante care să îi permită identificarea acestora, caracterul nejustificat al unui astfel de refuz fiind determinat de faptul că, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, rezultă că planul de așezare în teren a fost predat către reprezentatul Casei Pădurilor la 11 martie 1926, care a primit la 18 decembrie 1937 și sentința nr. 589/C/1923 a Tribunalului Maramureș, privind proporționarea averii Composesoratului Nobil Vișeu de Sus, urmare emiterii deciziei civile nr. 2722/927 din 18 noiembrie 1927, pronunțată în dosarul nr. x al Înaltei Curți de Casație și Justiție și a deciziei civile nr. 171 din 13.05.1931 a Curții de Apel Oradea, pronunțată în dosarul nr. x/1931, dar și a deciziei nr. 451/933 din 16 mai 1933 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul nr. x/932. Recurentul a opinat că simpla afirmație a intimatului, în sensul că nu deține documentele solicitate, nu poate fi primită, câtă vreme s-a făcut dovada că intimatul a primit aceste documente, existând suficiente elemente care să releve faptul că intimatul deține sau că trebuie să dețină fie actul solicitat, fie informații cu privire la instituția care are în păstrare actul solicitat. Cât privește solicitarea de comunicare a registrelor generale de intrări – ieșiri ale fostei Case a Pădurilor, recurentul a argumentat în sensul că, în fapt, caracterul nejustificat al refuzului de a furniza copii de pe astfel de registre derivă din faptul că acestea au termen de păstrare nelimitat, existând fie în păstrarea intimatului, fie în cea a altor instituții, către care acestea au fost predate, intimatul fiind obligat la a furniza date relevante privind locația actuală a unor astfel de registre.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei, intimatul-pârât Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a formulat, pe de o parte, apărări prin care a invocat aspectul neîncadrării criticilor expuse în memoriul de recurs în ipotezele reglementate de prevederile art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esență, apărările formulate în fața instanței de fond, în considerarea cărora a apreciat că se impune menținerea soluției pronunțate de prima instanță, drept temeinică și legală, în sensul că aceasta a fost dată cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor ce reglementează materia refuzului nejustificat.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 5 februarie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 19 octombrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Cu titlu preliminar, Înalta Curte urmează să respingă excepția nulității recursului, invocată de intimatul – pârât Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, ca neîntemeiată, constatând că argumentele de ordin critic formulate în memoriul de recurs, privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor Legii nr. 554/2004 ce reglementează noțiunea de refuz nejustificat, prezintă structura necesară spre a fi calificate drept critici prin care recurentul tinde la evocarea cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 2. Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a învestit instanțele cu o acțiune în contencios administrativ prin care a solicitat constatarea refuzului nejustificat al pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor de a soluționa cererea sa înregistrată sub nr. x/2020 în sensul solicitat de reclamant, mai precis în sensul comunicării fie a unei copii conforme cu originalul a Planului de așezare în teren, comunicat Casei Pădurilor la nivelul anului 1923, drept parte litigantă, în cadrul dosarului Tribunalului Maramureș, în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 589/C/1923, privind proporționarea averii Composesoratului Nobil Vișeu de Sus, fie a unor copii ale Registrului General al intrărilor-ieșirilor Casei Pădurilor și Registrului General de Arhivă al Casei Pădurilor pentru perioada 11.03.1926-30.04.1926 și perioada 01.12.1937 - 31.12.1937, or a informațiilor din care să rezulte instituția în păstrarea căreia s-ar afla, în prezent, fie planul, fie registrele antereferite. Prin hotărârea recurată, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a apreciat că, în cauză, nu se poate reține existența unui refuz nejustificat de soluționare și nici nesoluționarea cererii în termenul legal, întrucât, prin adresele nr. x/14.02.2020 și nr. y/12.03.2020, pârâtul a răspuns solicitării reclamantului, în sensul că nu are în arhivă planul de așezare în teren menționat în sentința civilă nr. 589/C/1923 a Tribunalului Maramureș și nu deține alte documente sau informații privind locul de arhivare a acestor documente, și nici al restului documentelor solicitate de reclamant pentru perioada 1926 -1937. O astfel de soluție a fost apreciată de recurent ca fiind dată cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor legale ce definesc noțiunea de "refuz nejustificat de soluționare", sau pe cea de "nesoluționare în termenul legal", din cuprinsul Legii nr. 554/2004, însă Înalta Curte apreciază nefondate criticile subsumate de recurentul A. prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., împărtășind soluția instanței de fond, câtă vreme antereferitele răspunsuri furnizate de intimat nu pot fi apreciate ca intrând în sfera de reglementare a noțiunii de "refuz nejustificat de soluționare" definită de Legea nr. 554/2004. Observă Înalta Curte că, potrivit dispozițiilor sus indicatului act normativ (dreptul comun în materia contenciosului administrativ), refuzul nejustificat de a soluționa o cerere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, reprezintă exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane, iar nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, în sensul art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, reprezintă faptul de a nu răspunde solicitantului, în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen. Or, în cauză, se observă că prin înscrisurile aflate la fila x (adresa nr. x/14.02.2020 emisă de intimat) și fila x (adresa nr. x/12.03.2020 emisă de intimat) din dosarul primei instanțe, intimatul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a răspuns cererii cu nr. 860/2020 formulate de recurent și revenirii recurentului la aceasta (înregistrată sub nr. x/2020), motiv pentru care nu poate fi reținută incidența prevederilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004. Cât privește conținutul unor astfel de răspunsuri, din cuprinsul acestora nu rezultă un refuz concret de a soluționa cererile reclamantului, ci o justificare furnizată de intimat în privința imposibilității de eliberare a documentelor și datelor solicitate de reclamant. În realitate, prin aceste răspunsuri, intimatul a învederat că documentele solicitate (atât Planul de așezare în teren, cât și documentele aferente perioadei 1926 -1937 – mențiune ce reprezintă, în fapt, o trimitere la copiile Registrului General al intrărilor-ieșirilor Casei Pădurilor și Registrului General de Arhiva al Casei Pădurilor pentru perioadele 11.03.1926-30.04.1926 și 01.12.1937 - 31.12.1937) nu se află, la data formulării cererii reclamantului (ianuarie – martie 2020), în arhiva instituției pârâte și că, la o atare dată, pârâtul nu deține informații privind locul de arhivare al acestora. Faptul că Planul de așezare în teren ar fi fost comunicat la nivelul anului 1927, sau în perioadele 11.03.1926-30.04.1926 și 01.12.1937 - 31.12.1937 către Casa Pădurilor, drept parte în litigiile evocate de recurent (în care au fost pronunțate sentința nr. 589/C/1923 a Tribunalului Maramureș, privind proporționarea averii Composesoratului Nobil Vișeu de Sus, decizia civilă nr. 2722/927 din 18 noiembrie 1927, pronunțată în dosarul nr. x al Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizia civilă nr. 171 din 13.05.1931 a Curți de Apel Oradea, pronunțată în dosarul nr. x/1931, decizia nr. 451/933 din 16 mai 1933 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul nr. x/932), precum și faptul că registrele ar avea termen de păstrare nelimitat, nu generează caracter nejustificat unor răspunsuri furnizate de intimat la nivelul anului 2020. Răspunsurile furnizate de intimat privesc o verificare a arhivelor sale la data emiterii acestor răspunsuri (ianuarie – martie 2020) și reprezintă o comunicare a unei situații de fapt incidentă la un atare moment. Caracterul justificat al unui astfel de răspuns sau veridicitatea informațiilor furnizate de intimat nu pot fi răsturnate de simplul fapt al unei intrări a documentelor solicitate în păstrarea Casei Păsurilor la un moment plasat pe axa temporală la o distanță de aproximativ 100 de ani față de momentul formulării solicitărilor reclamantului. Totodată, faptul că registrele ar avea un termen de păstrare nelimitat, nu probează că, la nivelul lunilor ianuarie – martie 2020, acestea erau păstrate de instituția pârâtă. Mai mult, lipsa din evidențele intimatului – pârât a informațiilor care să permită identificarea traseabilității demersului de arhivare a documentelor solicitate până la locul arhivării actuale a acestora, reprezintă o situație de fapt (cu efecte asupra posibilității de furnizare a datelor solicitate), iar nu o exprimare explicită, cu exces de putere, a voinței instituției intimate de a nu rezolva cererea recurentului. În raport de astfel de aspecte, necomunicarea planului de așezare or a copiilor de pe registrele arătate în paragrafele anterioare sau a informațiilor privind instituția în păstrarea căreia toate aceste documente s-ar putea afla, nu are un caracter nejustificat, fiind generată de o situație de fapt explicată de intimat, prima instanță reținând corect că nu sunt întruniți parametrii reglementați de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, spre a se reține un refuz nejustificat. În concluzie, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., soluția pronunțată fiind legală. În raport de considerentele arătate, nefiind identificate motive de casare a sentinței recurate din perspectiva criticilor formulate, Înalta Curte, în baza art. 496 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 116 din data de 24 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.