ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4594/2022

Ședința publică din data de 13 octombrie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C. și D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 10058/19.10.2017 emise de pârât, admiterea cererii de despăgubire formulate și obligarea pârâtului: la plata către reclamantul A. a sumei de 446.947 RON cu titlu de daune morale, și a sumei de 3.053 RON cu titlu de daune materiale; la plata către reclamantul B. a sumei de 450.000 RON, cu titlu de daune morale; la plata către reclamanta C. a sumei de 450.000 RON cu titlu de daune morale; la plata către reclamanta D. a sumei de 450.000 RON cu titlu de daune morale.

Prin Decizia nr. 4459 din 17 septembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ atacat a admis recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 2958 din 21 iunie 2018 a Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, care va ține seama cu titlu orientativ de Ghidul întocmit de FPVS, raportându-se, totodată, la jurisprudența instanțelor așa cum rezultă din analiza făcută pentru anul 2011-2012 de E. S.A., și de faptul că reclamanții erau persoane adulte la data decesului părintelui lor, prejudiciul moral fiind influențat, în mod hotărâtor, de acest aspect.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017*.

Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 132 din 7 aprilie 2021, pronunțată în fond după casare, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți, a anulat în parte Decizia nr. 10058/19.10.2017 emisă de pârât, respectiv în partea ce privește cuantumul daunelor morale acordate și, în consecință:

A admis cererea de plată formulată de petenții A., B., C. și D., pentru suma totală de 290.000 RON cu titlu de daune morale (din care suma de 70.000 RON pentru petentul A., suma de 70.000 RON pentru petentul B., suma de 80.000 RON pentru petenta C. și suma de 70.000 RON pentru petenta D.), obligând pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 114.484 RON cu titlu de diferențe daune morale, respingând în rest cererea, ca neîntemeiată.

Totodată, a obligat pârâtul la plata sumei de 199,96 RON, către reclamanți, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții A., B., C. și D. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

3.1. În motivarea căii de atac, reclamanții A., B., C. și D. au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În esență, au reluat situația de fapt și au arătat că hotărârea atacată este nelegală, soluția pronunțată fiind greșită.

Astfel, au susținut că, fără o argumentație clară și concretă asupra fundamentului prejudiciului, raportată și la normele legale incidente, prima instanță dispune majorarea daunelor morale acordate de către pârâtă într-un cuantum care nu reprezintă o compensație justă și echitabilă și nici nu este în acord cu practica națională, iar motivarea acesteia nu își găsește un fundament legal sau chiar jurisprudențial în ceea ce privește sumele acordate cu titlu de daune morale.

În opinia recurenților, s-au ignorat prevederile ari 26 și 49 din Normele cuprinse în Ordinul CSA nr. 14/2011, precum și dispozițiile art. 1391 din C. civ., aplicabile în cauză.

Or, judecătorul fondului reține că pârâtul s-a bazat în mod corect în acordarea daunelor morale pe procedura sa internă - care are la bază practica judiciară din cuprinsul Ghidului FVPS ce face referire la anii 2009-2010 - însă nu analizează practica judiciară recentă depusă de reclamanți, din anii 2011-2017, deși conform art. 49 din Norme trebuia să aibă în vedere jurisprudența actuală atât cu privire la cuantumul daunelor morale, cât și cu privire la interpretarea Ghidului elaborat de către FPVS.

Prin urmare, au apreciat că raportarea la respectivul Ghid pentru stabilirea cuantumului daunelor morale este nelegală, întrucât nu reprezintă o evaluare corectă, având o valoare foarte mică față de prejudiciul moral clamat de aceștia.

În continuare, recurenții au apreciat că nici Fondul și nici prima instanță nu au avut în vedere criterii precum consecințele accidentului, relațiile de afectivitate dintre victimă și copiii săi și nici traumele prin care aceștia au trecut ca urmare a decesului tatălui lor, suferința acestora fiind minimalizată.

În opinia acestora, faptul că judecătorul fondului a îmbrățișat același raționament folosit de către pârât pentru stabilirea cuantumului daunelor morale reprezintă o încălcare a drepturilor reclamanților, de a le fi evaluate daunele morale în mod corect și echitabil și, totodată, o încălcare a dispozițiilor legale care reglementează materia daunelor morale, principiile de drept naționale și convenționale.

Or, așa cum s-a statuat de către doctrina și practica europeană, în termenii Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, criteriul echității se traduce prin necesitatea ca partea lezată să primească o satisfacție rezonabilă pentru prejudiciul moral suferit, dreptul la viață și dreptul la familie fiind unele dintre drepturile fundamentale ale omului, dreptul la viață fiind de fapt cel mai important dintre ele.

În cauză, cuantumul daunelor morale este apreciat de către recurenți ca fiind disproporționat față de durerea pe care o resimt față de pierderea tatălui lor în circumstanțe atât de tragice, traumele psihice suferite fiind accentuate.

Potrivit recurenților, prima instanță a avut în vedere doar procedura internă a autorității pârâte (care nu reprezintă nici legislație națională și nici practică judiciară), fără a analiza jurisprudența în materie, încălcându-se astfel prevederile de drept material, mai exact art. 49 pct. 2 lit. d) din Normele cuprinse în Ordinul CSA nr. 14/2011.

În concluzie, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, pe fond, admiterea acțiunii, cu consecința obligării autorității pârâte la plata sumelor solicitate prin cererea de despăgubire, cu titlu de daune morale.

3.2. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

În esență, a făcut trimitere la prevederile Legii nr. 213/2015 și a Normei nr. 16/2015, modificată prin Norma nr. 24/2019, arătând că prin adoptarea acestora intenția legiuitorului a fost de a institui un mecanism de protecție, și nu un continuator/succesor în drepturi și obligații al asigurătorului în faliment, astfel, așa cum este reglementat și în cazul altor mecanisme de garantare din alte domenii, și în cazul Fondului cuantumul despăgubirii ce poate fi acordat este plafonat, conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 plafonul maxim de garantare este de 450.000 RON, respectiv de 5.000.000 RON conform O.U.G. nr. 102/2021.

Totodată, a susținut că la stabilirea cuantumului daunelor morale Fondul a ținut cont de Ghidul de Protecție a Victimelor Străzii (Ghidul FPVS), un document de referință în acordarea sumelor cuvenite pentru cazurile de daune morale a unor vătămări corporale sau decesului, utilizând Procedura de soluționare pe cate amiabilă a pretențiilor pecuniare (morale și materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, procedură elaborată de autoritate în temeiul dispozițiilor art. 30, coroborate cu cele ale art. 11-16 din Legea nr. 213/2015.

Ghidul constituie un studiu privind practica națională și europeană în materie, sinteză și recomandări pentru soluționarea daunelor morale suferite ca urmare a vătămării sănătății și a integrității corporale ori a decesului persoanelor, produse prin accidente de vehicule.

În cauză, față de condițiile de asigurare reglementate prin Norma ASF nr. 14/2011, Fondul a stabilit cuantumul despăgubirilor materiale și al daunelor morale acordate petenților ținând cont de prevederile Normei RCA în discuție, și având în vedere Procedura de soluționare a pretențiilor pecuniare (morale si materiale) izvorând din vătămări corporale sau decese adoptată în cadrul Fondului, raportat la jurisprudența în materie și practica societății de asigurări, precum și la Ghidul FPVS, iar determinarea daunelor morale nu se poate face decât în echitate.

Or, tocmai pentru a asigura o analiză și o soluționare în echitate a acestei categorii de cereri, Fondul a adoptat o procedură internă, susținând astfel că nu a stabilit arbitrar cuantumul daunelor morale, ci prin raportare la această procedură, care este validată de asigurătorul E. S.A. și folosită și de lichidatorul judiciar în analiza cererilor de creanță formulate de creditori pentru înscrierea la masa credală, așa cum rezultă din decizia FGA nr. 258/16.11.2016 pentru amendarea Deciziei FGA nr. 142/26.05.2016.

Așa fiind, a apreciat că prima instanță a interpretat și aplicat greșit normele de drept material, întrucât, deși a făcut referire la aceleași criterii avute în vedere și de Fond la soluționarea în echitate a cererilor privind daunelor morale, a apreciat în mod neîntemeiat drept nejustificate sumele acordate de Fond.

Prin urmare, a apreciat că în mod temeinic, în lipsa unor criterii și limite legale, în stabilirea cuantumului daunelor morale, Fondul a apreciat întinderea prejudiciului prin raportare la procedura internă și Ghidul FPVS, cât și la conținutul Normei ASF nr. 14/2011, respectiv la art. 26 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 49 din aceasta normă, dispoziții menținute in cuprinsul Normei ASF nr. 23/2014.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului și casarea în parte a sentinței atacate, în sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

1.1. Cu privire la recursul formulat de reclamanții A., B., C. și D.

Recurenții-reclamanți au învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei nr. 10058/19.10.2017, emise de pârât, și obligarea pârâtului: la plata către reclamantul A. a sumei de 446.947 RON cu titlu de daune morale, și a sumei de 3.053 RON cu titlu de daune materiale; la plata către reclamantul B. a sumei de 450.000 RON, cu titlu de daune morale; la plata către reclamanta C. a sumei de 450.000 RON cu titlu de daune morale; la plata către reclamanta D. a sumei de 450.000 RON cu titlu de daune morale .

Prin Decizia nr. 10058/19.10.2017, autoritatea publică pârâtă a admis în parte cererea de plată formulată de reclamanți, pentru suma totală de 177.927 RON, din care suma de 46.290 RON (43.879 RON daune morale și 2.411 RON daune materiale) a fost acordată reclamantului A., suma de 43.879 RON (daune morale) a fost acordată reclamantului B., suma de 43.879 RON (daune morale) a fost acordată reclamantei C., iar suma de 43.879 RON (daune morale) a fost acordată reclamantei D., fiind respinsă cererea de plată cu privire la diferența pretinsă de reclamanți.

Curtea de Apel București a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți, a anulat în parte decizia atacată, respectiv în ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate, și a admis în parte cererea de plată formulată pentru suma totală de 290.000 RON cu titlu de daune morale (din care suma de 70.000 RON pentru petentul A., suma de 70.000 RON pentru petentul B., suma de 80.000 RON pentru petenta C. și suma de 70.000 RON pentru petenta D.), obligând pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 114.484 RON cu titlu de diferențe daune morale, respingând în rest cererea, ca neîntemeiată.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

Instanța de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurenților-reclamanți care, în esență, sunt centrate pe faptul că judecătorul fondului a validat Procedura internă stabilită de autoritatea publică pârâtă pentru aprecierea cuantumului daunelor morale (care nu reprezintă nici legislație națională și nici practică judiciară), fără a analiza jurisprudența în materie, încălcându-se astfel normele de drept material incidente.

Din această perspectivă sunt relevante prevederile art. 49 pct. 2 lit. d) din Norma A.S.F. nr. 14/2011, în forma în vigoare la data emiterii poliței RCA, potrivit cărora la stabilirea despăgubirilor decesului unor persoane se au în vedere daunele morale în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Totodată, potrivit art. 1391 alin. (2) din C. civ., reclamanții, în calitate de descendenți ai victimei, sunt îndreptățiți să primească despăgubiri pentru durerea încercată prin moartea tatălui acestora, iar conform art. 1385 alin. (1) din Cod stabilirea cuantumului despăgubirilor trebuie făcută cu respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului suferit.

Din punct de vedere jurisprudențial, atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluționat cauze similare, au procedat la o judecată mai degrabă în echitate.

Contrar susținerilor recurenților, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a procedat la propria evaluare a întinderii prejudiciului moral suferit de reclamanți, ținând cont de particularitățile speței (vârsta la care a intervenit decesul tatălui – 73 de ani, vârsta reclamanților la data decesului – cuprinsă între 38-45 de ani), de prevederile legale incidente și de probatoriul administrat în cauză, inclusiv declarația martorului aflată la dosar, din care rezultă că reclamanții A., B. și D. țineau o legătură strânsă cu tatăl lor, iar reclamanta C. chiar locuia împreună cu acesta, concluzionând că suma acordată de Fond cu titlu de daune morale nu este aptă a acoperi prejudiciul încercat de reclamanți, sens în care a dispus majorarea respectivei sume.

Referitor la critica recurenților legată de jurisprudența în materie, care în opinia acestora nu a fost analizată, de asemenea nu poate fi primită.

Este evident că fiecare cauză comportă particularitățile sale din perspectiva gradului de severitate al atingerilor aduse drepturilor nepatrimoniale protejate de lege și de aceea nu poate fi stabilit un cuantum fix, general valabil pentru orice situație în care sunt vătămate drepturile cu conținut nepatrimonial, prevăzute de art. 250 din C. civ.

Întinderea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale nu poate fi cuantificat potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât, în funcție de împrejurările concrete ale cauzei, instanța acordă despăgubiri apte să constituie o indemnizație pentru satisfacție echitabilă. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport cu natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate material.

Așa fiind, hotărârile de speță, la care fac referire recurenții - reclamanți, prin care s-au stabilit cu titlu de prejudiciu moral sume diferite de bani, pot furniza judecătorului doar criterii orientative de estimare a despăgubirilor, evidențiind limitele de apreciere a cuantumului acestora, analiza lor reflectând faptul că instanțele care le-au pronunțat au examinat cauzele cu care au fost învestite din perspectiva acelorași repere care au fost avute în vedere și de prima instanță, cu prilejul pronunțării sentinței criticate în prezenta cale de atac.

De asemenea, este nefondată și critica recurenților potrivit căreia prima instanță a validat Procedura de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare a pretențiilor pecuniare (materiale și morale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, ținând cont de Ghidul Fondului de Protecție al Victimelor Străzii.

Or, contrar susținerilor recurenților, ceea ce a reținut judecătorul fondului a fost în sensul că Procedura internă și Ghidul Fondului de Protecție al Victimelor Străzii, chiar dacă nu sunt acte normative, pot avea o valoare orientativă pentru reclamanți și instanță, în stabilirea cuantumului daunelor morale.

În concluzie, se constată că prima instanță a respectat decizia de casare, care a stabilit coordonatele în care să se realizeze judecata cauzei.

1.2. Cu privire la recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților

Instanța de control judiciar constată că nu pot fi primite criticile pârâtului, în sensul că prima instanță a interpretat și aplicat greșit normele de drept material.

Contrar celor susținute, se observă că judecătorul fondului a reținut în mod corect faptul că se impune majorarea cuantumului daunelor morale acordate prin decizia contestată, ținând cont de principiul reparării integrale a prejudiciului și de particularitățile cauzei, întrucât autoritatea pârâtă nu s-a raportat, în lipsa unor criterii și limite legale, la un criteriu obiectiv și rezonabil, ci a stabilit arbitrar cuantumul respectivelor daune, raportându-se în mod automat doar la despăgubirile medii, conform Studiului FPVS 2011, așa cum rezultă din Procedura de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare a pretențiilor pecuniare.

Astfel, prima instanță a apreciat, din probatoriul administrat în cauză, inclusiv depoziția martorului audiat, că situația familială a reclamanților a suferit o afectare evidentă, justificându-se parțial majorarea sumei acordate de Fond cu titlu de daune morale.

Instanța de control judiciar reține că, într-adevăr, Fondul de Garantare a Asiguraților nu este un succesor în drepturi și obligații al asigurătorilor, ci garantează în condițiile și limitele prevăzute de Legea nr. 213/2015 plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, însă o atare concluzie nu înlătură aplicabilitatea prevederilor C. civ. cu privire la modalitatea de determinare a existenței și întinderii prejudiciilor cauzate persoanelor îndreptățite să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit, ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Așadar, normele interne reprezentate de Procedura de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare (morale și materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, adoptate de către intimatul-pârât, și Ghidul pentru soluționarea daunelor morale în România pe cale amiabilă, elaborat de Fondul de Protecție a Victimelor Străzii nu prevalează dispozițiilor art. 1391 din C. civ.

Astfel de reglementări nu pot avea întâietate în raport cu o normă legală cu forță juridică indiscutabil superioară, astfel, acestea reprezintă cel mult repere orientative, nicidecum obligatorii, de natură a evita orice analiză de proporționalitate a sumelor precizate în Anexe cu titlu de daune morale și situațiile concrete deduse analizei Fondului și subsecvent instanțelor de judecată.

Atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit, despăgubirile reprezentând daune morale trebuind să fie rezonabile, aprecierea și cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei și suferite de aceasta, în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

Așadar, principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport cu circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte.

Conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Or, prin stabilirea despăgubirilor acordate reclamanților într-un cuantum inferior acestui nivel la care a făcut referire în cuprinsul actului administrativ atacat, pârâtul și-a exercitat dreptul de apreciere într-o modalitate care încalcă dreptul părții la despăgubiri.

Prin urmare, se constată că toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, va respinge recursurile ca nefondate, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanții A., B., C. și D. și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 132 din 7 aprilie 2021 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 13 octombrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.