ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4557/2021

Ședința publică din data de 8 octombrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - Veche la data de 09.07.2018, reclamanta A. a formulat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților contestație împotriva Deciziei nr. 15203/12.06.2018, întrucât acesta nu i-a acordat o despăgubire echitabilă reprezentând daunele morale proporțională cu suferința produsă și îndurată.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1180 din 26 martie 2019, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 1180 din 26 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, reclamanta a formulat cerere de recurs. în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Recurenta-reclamantă a învederat, că prima instanță a încălcat dispozițiile art. 50 pct. l lit. f) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Norma ASF nr. 23/2014, art. 1387 alin. (1), art. 1.388, 1.389, art. 1391 alin. (1) din C. civ., apreciind în mod nelegal că pârâtul a stabilit în mod corect cuantumul daunelor morale, raportându-se în lipsa unor criterii și limite legale, la un criteriu obiectiv și rezonabil, respectiv zilele de îngrijiri medicale, validând astfel o procedură lipsită de temei legal stabilită de FGA.

A arătat, în esență, că raportarea în mod exclusiv la indicatorul medico-legal încalcă principiul reparației integrale a prejudiciului prevăzut de art. 1385 aIin.(l) din C. civ., acesta nefiind unicul criteriu care trebuie să fie avut în vedere la soluționarea unei cereri de despăgubiri pentru prejudicii morale.

Acest indicator, în sine, nu reflectă întreaga dimensiune a modului în care viața victimei a fost afectată de evenimentul rutier suportat, doctrina și jurisprudența în materie conturând un cumul al mai multor criterii, cum ar fi: indicatorii medico-legali ai gravității vătămării corporale; durata menținerii consecințelor vătămării (consecințele traumatice ale evenimentului, atât la nivel fizic, cât și la nivel psihic, sub forma sechelelor posttraumatice); existența unei forme particulare de prejudiciu (estetic, de agrement, juvenil etc); impactul traumatismului suferit asupra tuturor sferelor vieții victimei (personale sociale, profesionale etc), consecințele în plan fizic și psihic ale urmărilor leziunilor suferite (cu luarea în considerare a formelor sub care se prezintă această categorie de prejudiciu: pretium doloris, prejudiciu de agrement, prejudiciu estetic).

Din această perspectivă, criteriile de apreciere ale prejudiciului moral enunțate de către intimatul-pârât contravin cadrului legal care reglementează materia asigurărilor de răspundere civilă auto obligatorie și se caracterizează prin rigiditate și grad scăzut de adaptare a soluțiilor la diferitele cazuri din practică.

Cuantificarea daunelor morale cu ajutorul unor praguri valorice create printr-o procedură internă nu se raportează la contextul legal incident și nici nu reflectă dispozițiile par. 20 al expunerii de motive al Directivei 2009/103/CE.

Deși instanța de fond reține că procedura internă standardizată nu contravine unei prevederi legale, nu argumentează temeiul de drept al acestei proceduri, făcând doar aprecieri cu caracter de generalitate asupra necesității ca autoritatea administrativă să se raporteze la aceste praguri valorice.

Selecția de practică intitulată "Ghidul F.P.V.S. (Fondul de Protecție a Victimelor Străzii) pentru soluționarea daunelor morale", a fost emis pro causa de către o persoană juridică (asociație) ce are rolul de organism de plată a despăgubirilor (inclusiv a daunelor morale) în cazul accidentelor auto, în condițiile stabilite prin Ordinul CSA nr. 1/2008.

În raport de modalitatea de constituire, potrivit art. 251 din Legea nr. 32/2000, Fondul de Protecție a Victimelor Străzii nu poate reprezenta un terț imparțial în materia asigurătorilor, acesta având interese comune cu societățile de asigurare existente pe piață.

Prin urmare, emiterea Ghidului depășește sfera de activitate reglementată printr-o lege specială, reprezentând în realitate o încălcare a capacității speciale de folosință a Fondului, astfel încât instanța de fond trebuia să aprecieze în concret, raportat la circumstanțele cauzei și la jurisprudența relevantă, fără sa ia în considerare Ghidul respectiv.

În egală măsură, nu se fundamentează obținerea informațiilor furnizate de Ghid, neavând deci forță probatorie, putând exista suspiciuni rezonabile că hotărârile enunțate în cuprinsul materialului au fost alese în funcție de interesele asigurătorilor.

Invocă recurenta-reclamantă faptul că jurisprudența conținută de Ghid este în mod evident afectată de subiectivism; raportul de cercetare nu a publicat publică modalitatea de selecția a bazei de date, fiind posibil să fi fost luate în calcul doar soluțiile pronunțate prin care au acordat despăgubirile cele mai mici. Nu în ultimul rând, lucrarea este depășită, având în vedere că privește soluții de la nivelul anilor 2006-2010, ori accidentul în speță a avut loc în 2016.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, ca nemotivat, iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefundat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, reținând următoarele considerente:

Potrivit motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Astfel, prin cererea de plată nr. x/25.04.2017, înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților, petenta a solicitat sa fie despăgubită din disponibilitățile F.G.A. cu suma de 2.242,73 RON, reprezentând daune materiale și 45.226 RON reprezentând daune morale, pentru repararea prejudiciului suferit în urma evenimentului rutier din data de 11.09.2016.

Prin Decizia nr. 15203/12.06.2018, Fondul de Garantare a Asiguraților a admis în parte cererea de plată și a acordat reclamantei suma de 6.742,73 RON, din care 2.242,73 RON daune materiale și 4.500 RON daune morale, respectiv câte 180 RON pentru fiecare din cele 25 de zile de îngrijiri medicale, fiind respinsă cererea de plată pentru diferența solicitată de reclamantă.

În considerentele deciziei, în ceea ce privește daunele morale, a fost avut în vedere faptul că vătămarea corporală i-a provocat reclamantei drept consecințe policontuzii, traumatism facial, luxație articulație interfalangiană proximală deget IV și V dreapta, necesitând pentru vindecare un număr de circa 25 zile de îngrijiri medicale, astfel că Fondul de Garantare a Asiguraților a stabilit acordarea unei sume de 180 RON/zi de îngrijire medicală, rezultând suma de 4.500 RON daune morale.

Decizia emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a fost contestată în fața instanței de contencios administrativ, iar prin sentința recurată a fost respinsă ca neîntemeiată contestația formulată de reclamantă împotriva Deciziei nr. 15203/12.06.2018, emisă de pârât.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că instanța a încălcat dispozițiile art. 50 pct. l lit. f) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Norma ASF nr. 23/2014, art. 1387 alin. (1), art. 1.388, 1.389, art. 1391 alin. (1) din C. civ., precum și principiile de drept referitoare la evaluarea prejudiciului moral, critici pe care Înalta Curte la apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Referitor la daunele morale, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că stabilirea cuantumului daunelor morale nu poate fi realizată prin raportare la parametri exacți, astfel că determinarea acestui cuantum implică o marjă de apreciere a autorității învestite cu cererea petentului, ce poate fi analizată în concret prin prisma consecințelor negative suferite de cel vătămat în plan fizic și/sau psihic, precum și de importanța valorilor sociale lezate, măsura în care au fost lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării. Așadar, în lipsa unor criterii și limite legale, intimatul-pârât a stabilit corect cuantumul daunelor morale, raportându-se, la un criteriu obiectiv și rezonabil, respectiv zilele de îngrijiri medicale.

Cât privește cuantumul daunelor morale acordate, considerate insuficiente de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte reține că, spre deosebire de prejudiciul material, a cărui întindere nu poate fi stabilită decât pe baza unui suport probator, în privința daunelor morale nu pot fi produse probe materiale în vederea cuantificării pierderii suferite. De aceea, judecătorul are dreptul să aprecieze, în raport cu toate circumstanțele cauzei, asupra unei sume globale, care să constituie o reparație echitabilă în raport cu efectele faptei generatoare de prejudicii. Daunele morale corespund atingerii aduse cinstei, onoarei, imaginii publice ori prestigiului profesional al persoanei, scopul lor fiind unul compensatoriu, fără să constituie însă o penalitate excesivă pentru cel care a produs dauna.

În mod evident, nu se poate pretinde că acordarea de despăgubiri morale, oricare ar fi cuantumul acestora, este în măsură să conducă la înlăturarea suferinței produse recurentei-reclamante urmare a producerii evenimentului rutier, o asemenea suferință suportată ca o consecință a recuperării fizice îndelungate, neputând fi cuantificată în bani. Ceea ce se intenționează prin acordarea daunelor morale este în primul rând recunoașterea caracterului vătămător al faptei, precum și recunoașterea faptului că aceasta a fost de natură a produce persoanelor vătămate, suferințe psihice/emoționale imposibil de cuantificat.

Așadar, scopul acordării daunelor morale este acela de a oferi o compensație persoanelor vătămate pentru pierderea suferită, fără a avea pretenția însă ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii, acesta fiind motivul pentru care regulile de evaluare a cuantumului acestora sunt diferite de modalitatea de stabilire a daunelor materiale.

De asemenea, contrar susținerilor recurentei-reclamante, se constată că "Procedura de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare (morale și materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese" reprezintă o procedură internă la care s-a raportat autoritatea pârâtă, fiind validată și de asigurător și folosită în prezent de lichidatorii judiciari în analiza cererilor de creanță formulate de creditori pentru înscrierea la masa credală, dat fiind că nu există dispoziții legale exprese cu privire la modalitatea în care trebuie evaluat cuantumul despăgubirilor morale, iar aceste proceduri utilizate de intimatul-pârât F.G.A. în evaluarea daunelor morale reprezintă un criteriu obiectiv de evaluare a prejudiciului, în condițiile în care acestea au fost elaborate inclusiv prin raportare la evoluția practicii judiciare în materie.

Înalta Curte are în vedere în acest sens și susținerile intimatului-pârât F.G.A., potrivit cărora acesta nu este chemat să repare prejudiciul suferit de reclamantă în locul asiguratorului care a intrat în insolvență, ci este chemat în nume propriu, în scop de garantare a persoanelor prejudiciate de intrarea în insolvență a asiguratorului asupra faptului că acestea vor fi despăgubite.

Pe cale de consecință, Înalta Curte va reține că nu are loc o substituire a debitorului obligației de plată a despăgubirii cu un nou debitor, ca urmare a intrării primului în faliment, ci la momentul deschiderii procedurii iau naștere în patrimoniul reclamanților și al pârâtului, în temeiul Legii nr. 215/2015, dreptul și obligația corelativă de garantare a despăgubirii, care însă poate fi plafonată de legiuitor și a cărei executare este supusă, din punct de vedere procedural, unor norme speciale, derogatorii.

În acest sens, prezintă relevanță dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora: "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5".

Rezultă așadar, din textul legii, că în aplicarea dispozițiilor legale, intimatul-pârât F.G.A. are dreptul de a stabili proceduri interne privind modul de cuantificare a daunelor morale și, dat fiind că aceste proceduri reprezintă rezultatul cercetării jurisprudenței în materie, Înalta Curte apreciază că "Procedura de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare (morale și materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese", care reprezintă o procedură internă validată de asigurător și folosită în prezent de lichidatorii judiciari în analiza cererilor de creanță formulate de creditori pentru înscrierea la masa credală, reprezintă un criteriu obiectiv în stabilirea cuantumului daunelor morale.

Înalta Curte reține că, potrivit Anexei 3, valoarea medie a despăgubirilor morale, urmare vătămării corporale ce a necesitat îngrijiri medicale de maxim 30 de zile, dacă nu se încadrează în situațiile expuse la pragurile 2 și 3, este stabilită între 125 și 200 RON/zi de îngrijire medicală, iar intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, ținând cont și de particularitățile speței, a acordat o valoare de 180 de RON pentru fiecare zi de îngrijire medicală, rezultând suma de 4.500 RON.

Așadar, nu pot fi avute în vedere criticile recurentei-reclamante potrivit cărora despăgubirile acordate cu titlu de daune morale au fost stabilite de către intimatul-pârât Fondul de Garantare al Asiguraților făcându-se abstracție de jurisprudența și practica în materie, iar considerentele sentinței recurate, sub acest aspect, ar fi nesusținute de dovezile administrate în cauză și de practica judiciară în domeniu, cu atât mai mult cu cât modul de stabilire a acestora nu a fost exercitat discreționar, ci în baza unor reguli concrete, cu aplicabilitate generală, ce asigură respectarea unui tratament egal și nediscriminatoriu față de orice creditor de asigurare.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte nu decelează o eventuală încălcare de către prima instanță a principiului reparării integrale a prejudiciului, consacrat de prevederile art. 1385 și art. 1391 din C. civ. în condițiile în care, contrar susținerilor recurentei-reclamante, în aprecierea cuantumului daunelor morale, instanța de fond nu s-a raportat doar la criteriul privind numărul de zile de îngrijiri medicale necesitate pentru vindecare, ci a procedat la propria evaluare a prejudiciului moral, inclusiv prin raportare la criteriile invocate prin acțiunea introductivă, concluzia fiind că pârâtul a acordat o sumă corespunzătoare din perspectiva reparării prejudiciului moral invocat de reclamantă, cu atât mai mult cu cât nu a fost probat că aceasta desfășura anterior producerii evenimentului rutier o activitate profesională cu caracter de continuitate și regularitate care îi este inaccesibilă în momentul de față sau care în prezent ar presupune eforturi suplimentare pentru realizare.

În orice caz, Înalta Curte amintește că în literatura de specialitate, dar și în practica judecătorească, s-a arătat că, în absența unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecințele negative suferite de victima accidentului, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite ori măsura în care a fost afectată situația familială, socială și profesională.

Atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuind să fie rezonabile, aprecierea și cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei și suferite de aceasta, în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

Din această perspectivă, nu se poate stabili, în prezenta cauză, vreun motiv de nelegalitate a sentinței recurate, instanța de control judiciar reținând că instanța de fond a soluționat cauza inclusiv în acord cu jurisprudența națională și practica CEDO în materie.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1), va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta – reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1180 din 26 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - Veche, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 octombrie 2021.