ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 352/2023

Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat anularea deciziei nr. 23472/30.04.2020 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat în urma vătămării sale în accidentul din data de 30.03.2015.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1274/2020 din 4 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondată.

Cererea de recurs Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamantul, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea acestuia și casarea hotărârii. În motivarea recursului, recurentul a arătat că sentința atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. Susținerile din cererea de chemare în judecată au fost preluate într-o singură frază, iar capătul de cerere privind obligarea la plata daunelor morale nu a fost analizat de instanță, fiind respins ca o consecință a respingerii cererii privind anularea actului administrativ, fără alte argumente reținute de instanță. A susținut recurentul că instanța de fond nu a luat în considerare și nu a analizat data nașterii dreptului de creanță propusă de reclamant și a avut în vedere doar argumentele pârâtului. Momentul nașterii dreptului de creanță argumentat de reclamant ca fiind data la care dreptul de creanță este cert, lichid, exigibil a fost ignorat de instanță. În consecință, motivarea instanței de fond este arbitrară, întrucât nu pot fi identificate motivele pentru care au fost înlăturate argumentele reclamantului. În concluzie, a apreciat recurentul că hotărârea instanței de fond nu reflectă o aplicare a principiului contradictorialității. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a arătat recurentul că data de la care curge termenul de 90 de zile nu poate fi considerată data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, întrucât la acel moment era formulată plângerea penală, considerându-se că latura civilă va fi soluționată în cadrul procesului penal. În măsura în care în cauza penală s-a dispus clasarea și acțiunea civilă a rămas nesoluționată, a apreciat recurentul că formularea cererii de plată se realiza în termenul în care ar fi pretins plata unei eventuale creanțe, dacă acțiunea civilă ar fi fost soluționată. Dreptul de creanță trebuie să se nască în deplinătatea sa, având toate caracterele, adică să se cunoască întinderea prejudiciului cauzat. Astfel, termenul de 90 de zile nici nu a început să curgă, având în vedere că nu se cunoaște întinderea prejudiciului ce urma să fie stabilit prin procesul penal care s-a soluționat cu clasare. A mai arătat recurentul că sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale, astfel că se impune stabilirea unei despăgubiri în raport de prejudiciul stabilit.

Apărările intimatului Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității, solicitând în subsidiar respingerea recursului ca nefondat. II. Soluția instanței de recurs Examinând cu prioritate, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată și urmează să o respingă, având în vedere că motivele de nelegalitate invocate de recurent pot fi circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante. Reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea deciziei nr. 23472/30.04.2020 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat în urma vătămării sale în accidentul din data de 30.03.2015. Prin decizia menționată s-a stabilit respingerea cererii de plată formulate de reclamant ca tardivă, întrucât petentul a înțeles sa formuleze si sa depună cererea de plata după expirarea termenului legal de depunere a cererilor de plata la F.G.A. pentru asigurătorul B. S.A în faliment. Prin sentința recurată s-a respins acțiunea formulată de reclamant prin care a solicitat anularea deciziei sus-menționate, reținându-se legalitatea acesteia, reclamantul înțelegând să exercite calea de atac a recursului. Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurent prin memoriul de recurs. În ceea ce privește susținerile recurentului în sensul că prima instanță a preluat apărările intimatului cu privire la data nașterii de creanță, constată instanța de recurs că, din lecturarea considerentelor sentinței atacate, rezultă că prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia de respingere a cererii de chemare în judecată, instanța nefiind obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentului neputând conduce la concluzia că nu au fost analizate argumentele expuse de acesta. Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. Deși s-ar putea invoca ca argument împrejurarea că motivarea oferită de prima instanță pentru respingerea acțiunii ar fi succintă, Înalta Curte constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil. Ca urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu poate fi reținut. Referitor la critica privind interpretarea/aplicarea greșită a dispozițiilor legale de judecătorul fondului, relativ la data nașterii creanței recurentului-reclamant, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi". Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stipulează că: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr.

Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări. Cererea de plată se adresează Fondului și se depune la sediul acestuia, direct sau prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poșta electronică ori prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Cererea de plată se poate depune și la mandatarii desemnați de către Fond în acest scop. La cererea de plată se anexează, în copie legalizată, actele/înscrisurile doveditoare ale sumelor pretinse cu titlu de creanțe de asigurări". Așadar, pentru a se putea naște pentru pârâtul FGA obligația de plată a unei creanțe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanțe de asigurare are obligația formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte, nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuție (art. 2545 alin. (2) din C. civ.). Așadar, termenul în discuție nu este un termen de prescripție, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) din C. civ.. Nefiind un termen de prescripție, termenului de 90 de zile nu îi sunt aplicabile regulile acestor termene nici în privința datei de la care începe să curgă, nici în privința suspendării sau întreruperii, afară dacă legea prevede expres altfel (art. 2548 din C. civ.). Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Așadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanță fiind născut anterior), fie data nașterii dreptului de creanță, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Înalta Curte constată că deschiderea procedurii de faliment împotriva B. S.A., s-a făcut prin Hotărârea intermediară nr. 132 pronunțată la data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu, secția a II-a Civila, devenind definitivă la data de 17.03.2017. Astfel, în raport de prevederile legale menționate anterior, instanța de control judiciar reține, în acord cu opinia judecătorului fondului, că în speță este aplicabilă prima teză a textului de lege precitat, calculând termenul de 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță, respectiv 17.03.2017, în condițiile în care dreptul de creanță al reclamantului s-a născut anterior intrării în faliment a societății de asigurare B. S.A.. În aceste condiții cererea de plată adresată de reclamant Fondului la data de 12.07.2019 este formulată cu depășirea termenului de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților. Instanța de control judiciar constată că nu poate fi reținută alegația recurentului privind data nașterii dreptului său de creanță, respectiv faptul că termenul de 90 de zile nici nu a început să curgă, având în vedere că nu se cunoaște întinderea prejudiciului ce urma să fie stabilit prin procesul penal care s-a soluționat cu clasare. Astfel, în cauză este incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015, iar câtă vreme normele Legii nr. 213/2015 nu sunt abrogate sau declarate neconstituționale, acestea guvernează deplin relațiile sociale și se impun ca atare instanței de judecată în soluționarea cauzei de față, reclamantul neputând invoca faptul că nu a cunoscut legea, care trebuie să fie cunoscută de toate persoanele, potrivit principiului de drept nemo censetur ignorare legem. Legea nr. 213/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 550 din 24 iulie 2015, iar Norma ASF nr. 16/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015, ambele acte normative fiind accesibile oricărei persoane interesate și previzibile prin prisma clarității textelor menționate anterior. Totodată, intrarea în faliment a asiguratorului nu este o împrejurare care a schimbat condițiile contractuale, fiind o împrejurare imprevizibilă, dar care a fost adusă la cunoștința publicului. Având în vedere art. 13 alin. (2) din Legea 213/2015 coroborat cu art. 17 alin. (2) și (3) din Norma ASF nr. 16/2015, este necontestat că Fondul a publicat pe site-ul său informații referitoare la demersurile necesare pentru obținerea de la Fond, de către creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizațiilor, informații ce cuprind date referitoare la Fond, cadrul legal aplicabil, condițiile și modalitățile de efectuare a plăților, date referitoare la documentele, condițiile și formalitățile ce trebuie îndeplinite pentru încasarea despăgubirii/indemnizației. Mai mult decât atât, astfel cum în mod corect a reținut prima instanță, exista posibilitatea pentru reclamant să depună în termen cererea de plată, individualizând prin trimitere la eveniment/dosar de daună, textul legal permițându-i ca în cuprinsul cererii de plată să precizeze chiar motivul imposibilității depunerii înscrisurilor justificative. Așa fiind, constată Înalta Curte că prin formularea și înregistrarea la instituția pârâtă a cererii de plată cu depășirea termenului prevăzut de lege, recurentul-reclamant nu a fost suficient de diligent pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de aceasta în memoriul de recurs nu pot fi reținute, termenele pentru exercițiul drepturilor subiective ale părților având ca scop stimularea activității procesuale a acestora prin sancțiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este și cazul de față. Prin urmare, reținând că Decizia nr. 23472/30.04.2020 a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 și ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care s-a respins contestația formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. 2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 1274/2020 din 4 decembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.