ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 955/2023

Ședința publică din data de 25 mai 2023

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 26 august 2019, reclamanta A. a solicitat să se dispună obligarea pârâtului Orașul Potcoava în principal, să-i lase în deplina proprietate și liniștită posesie suprafața de 26,68 ha teren situat în Orașul Potcoava, jud. Olt, iar, în subsidiar, să-i plătească despăgubiri egale cu valoarea de circulație a terenului, stabilită conform standardelor internaționale de evaluare la data plății, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 757 din 29 decembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Olt, s-au respins excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârât.

S-a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Orașul Potcoava, prin primar, ca neîntemeiată.

S-a respins cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 192 din 14 iulie 2021, Curtea de Apel Craiova – secția I civilă a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate a prevederilor art. 563 C. civ. și art. 330 C. proc. civ. .

A respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 757/29.12.2020 pronunțată de Tribunalul Olt, a încheierilor de ședință din data de 18.08.2020, 09.06.2020, 10.12.2020 și 02.12.2020, pronunțate de Tribunalul Olt, în dosarul nr. x/2019.

A respins, ca nefondat, apelul incident declarat de pârâtul Orașul Potcoava prin Primar împotriva sentinței civile nr. 757/29.12.2020 pronunțată de Tribunalul Olt.

Împotriva deciziei civile nr. 192 din 14 iulie 2021, a încheierii de ședință nr. 75 din 05 iulie 2021 și a încheierii de ședință din data de 01 iulie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Craiova – secția I civilă a declarat recurs reclamanta A..

Prin primul memoriu de recurs, reclamanta a solicitat casarea deciziei în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Prin cel de-al doilea memoriu de recurs, formulat la aceeași dată, reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și încheierilor atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel.

În ceea ce privește nelegalitatea încheierii nr. 75 din 05 iulie 2021, încadrând critica în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamanta a susținut că instanța de apel a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 1 pct. 13 din C. proc. civ.

În argumentarea acestui motiv de recurs, reclamanta a arătat că, în prezenta cauză, numai în situația existenței unei prejudecăți asupra soluției date apelului, completul de judecată ar fi raportat lipsa de utilitate a probelor solicitate la susținerile primei instanțe cu care, în mod evident este de acord, aspect pe care însă l-a susținut anterior rămânerii în pronunțare asupra apelului.

În opinia reclamantei, un judecător imparțial ar fi soluționat cererea de probe în raport de fondul cauzei, urmând ca la momentul deliberării să aibă sau nu în vedere probele administrate, în funcție de soluția ce urma să fie pronunțată.

Astfel, a susținut că lipsa de imparțialitate a completului, respectiv antepronunțarea asupra soluției ce urma a fi dată apelului formulat de reclamantă este conturată de trei aspecte: 1. doar o soluție de respingere a apelului și de menținere a sentinței primei instanțe ar fi putut susține lipsa de utilitate a probelor solicitate; 2. completul a indicat expres ca inutilitatea probelor este în legătură cu susținerile primei instanțe, în mod evident soluția ce urma a fi pronunțată asupra apelului fiind de menținere a susținerilor primei instanțe și 3). respingerea probelor ca nefiind utile cauzei în raport de susținerile primei instanțe a prefigurat și soluția ce urma a fi pronunțată asupra apelului formulat împotriva încheierilor prin care au fost respinse cererile de recuzare.

În aceste condiții, prin respingerea cererii de recuzare a completului de judecată investit cu soluționarea apelului, instanța a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13 din C. proc. civ., întrucât nu a analizat motivele de recuzare privind respingerea cererii de probatorii prin raportare la soluția primei instanțe ca fiind motive privind imparțialitatea judecătorilor, ci a considerat că aceste motive pot fi analizate și valorificate, eventual, în căile de atac.

Totodată, a arătat că magistrații recuzați au făcut aprecieri indirecte asupra soluției ce urma a fi pronunțată, dar nu au făcut afirmații exprese cu privire la soluția asupra apelului formulat de reclamantă, ceea ce nu exclude incidența motivului de recuzare prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 42 alin. (1) pct. 13 din C. proc. civ. a arătat că acestea trebuie raportate la existența unei imparțialități definită ca fiind absența oricărei prejudecăți sau a oricărei idei preconcepute privitoare la soluția ce urmează a fi pronunțată.

În ceea ce privește nelegalitatea încheierii de ședință din data de 01 iulie 2021, prin încălcarea regulilor de procedură prevăzute de art. 255 alin. (1) din C. proc. civ., reclamata a invocat incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În motivarea acestui motiv de recurs, reclamanta a învederat că la termenul de judecată din data de 01.07.2021, instanța de apel a dat cuvântul asupra probelor, iar reclamanta, prin reprezentant convențional, a solicitat motivat administrarea probelor indicate prin cererea de apel, respectiv proba testimonială și proba cu expertiză pentru identificarea și evaluarea terenului, instanța de apel respingând aceste probe ca nefiind utile cauzei, în raport de susținerile primei instanței, respectiv că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate.

Astfel, reclamanta a arătat că instanța de apel a raportat utilitatea probelor solicitate la susținerile primei instanțe din cuprinsul hotărârii apelate, susțineri cu care a fost de acord, acesta fiind și motivul pentru care a respins cererea de probe.

Or, raportat la obiectul cauzei și motivele de apel formulate de reclamantă, aceasta a considerat că instanța nu ar putea soluționa pe fond o acțiune în revendicare a unui bun imobil și/sau o acțiune în despăgubiri pentru valoarea imobilului, fără să aibă la dosar proba cu expertiză în specialitatea topografie și/sau evaluatorie.

În ceea ce privește presupusa nelegalitate a deciziei civile nr. 192 din 14 iulie 2021, printr-un prim motiv de recurs, reclamanta a susținut că instanța de apel a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 255 alin. (1) și 330 alin. (1) C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamanta a susținut că în vederea soluționării procesului pendinte, având ca obiect acțiune în revendicare, se impunea administrarea probei cu expertiză atât pentru identificarea terenului, cât și pentru stabilirea valorii de circulație, în ipoteza admiterii capătului subsidiar de cerere, însă instanța de apel nesocotind regulile de procedură, nu a administrat aceste probe, respingându-le ca nefiind utile cauzei.

Prin cel de–al doilea motiv de recurs, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat o încălcare și o aplicare greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 563 alin. (1) din C. civ., susținând, în esență, că reținerea instanței de apel în sensul că reclamanta nu dispune de "un bun actual" este nelegală, întrucât dreptul de proprietate are caracter perpetuu, inviolabil, transmisibil și fundamental, conferind titularului său toate cele trei atribute, respectiv posesia, folosința și dispoziția.

Astfel, arată că instanța de apel a raportat, în mod eronat, existența unei hotărâri judecătorești la soluția pronunțată în dosarul nr. x/2008, și nu la sentința civilă de partaj nr. 381/1940 pronunțată de Tribunalul Olt, în dosarul nr. x/1938 prin care autoarei reclamante i s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului ce face obiectul prezentului dosar.

Arată, totodată, că întrucât s-a stabilit definitiv de Judecătoria Satu Mare caracterul abuziv al preluării, singura motivație pentru respingerea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate fiind imposibilitatea de identificare a terenului, în mod evident în baza art. 6 din Legea nr. 213/1998, terenul proprietatea autoarei subsemnatei poate fi revendicat și reclamanta dispune de un titlu de proprietate mai bine caracterizat.

O altă critică adusă deciziei curții de apel se referă la reținerea greșită, potrivit opiniei reclamantei, conform căreia reclamanta nu mai poate alege să urmeze o altă cale, cea generală, a acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun.

Sub acest aspect, reclamanta a învederat că nu putea redobândi dreptul de proprietate conform legilor speciale, aspect stabilit deja de Judecătoria Satu Mare, cu motivarea că, deși terenul a fost preluat abuziv, iar reclamanta este persoană îndreptățită, totuși nu se poate identifica amplasamentul exact al acestuia, astfel că imobilul ce formează obiectul acțiunii a fost preluat fără titlu valabil, nesupus restituirii conform legilor speciale, întrucât amplasamentul său nu poate fi identificat.

Totodată, a învederat că un bun este în proprietatea statului dacă modul de dobândire respectă legislația specială în vigoare la momentul dobândirii.

Însă, astfel cum a arătat reclamanta, deși aceasta a urmat legile speciale, nu a putut dobândi reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, deoarece actele de preluare nu sunt complete, iar arhivele nu au fost păstrate.

În continuare, reclamanta a susținut că decizia curții de apel a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor obligatorii ale deciziei nr. 33/2008, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Sub acest aspect, a arătat că în prezenta acțiune a invocat dreptul de proprietate al autoarei ei, întemeiat pe art. 480 C. civ. 1864, drept de proprietate pe care autoarea l-a pierdut prin acte de preluare contrare prevederilor legale existente până la data de 01.01.1990, ceea ce reprezintă tocmai ceea ce Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut ca fiind un bun de care reclamantul se poate prevala într-o acțiune întemeiată pe dreptul comun, și, nicidecum un "nou drept de proprietate", pe care Statul Român să îl recunoască conform legilor speciale.

Chiar dacă nu intră sub protecția Convenției Europene, respectiv art. 1 din Protocolul 1, dreptul de proprietate asupra bunurilor preluate fără titlu de către stat în perioada 1945-1989 este protejat la nivel intern, iar aceasta protecție este superioară și deci prioritară protecției la nivel european.

Or, în cauza de față, imobilul a fost preluat fără titlu valabil, respectiv prin acte contrare prevederilor legale existente până la 01.01.1990 și deci nu sunt în proprietatea Statului Român, iar acest aspect reprezintă o recunoaștere, o consolidare a dreptului de proprietate aparținând autoarei reclamantei, nefiind necesară recunoașterea unui "nou drept de proprietate" conform legilor speciale. Aceasta cu atât mai mult cu cât legea specială nu conține măsuri concrete și efective, ci doar teoretice și iluzorii, ajungându-se la respingerea unei cereri de reconstituire pentru motivul imposibilității de identificare a amplasamentului unui bun imobil.

Concluzionând, reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea încheierilor și a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I civilă la 08 septembrie 2021, fiind repartizat aleatoriu Completului nr. 10.

Cererea de recurs a fost comunicată pârâtului la data de 20 septembrie 2021.

Prin rezoluția din data de 28 septembrie 2021, Completul nr. 10 a dispus crearea unui dosar asociat în vederea soluționării recursului formulat de reclamanta A. cu privire la excepția de neconstituționalitate soluționată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă prin decizia nr. 192 din 14 iulie 2021.

Prin decizia civilă nr. 1876 din 29 septembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins recursul declarat de reclamanta A. împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul deciziei civile nr. 192 din 14 iulie 2021.

Prin rezoluția din data de 12 ianuarie 2023, Completul nr. 10 a stabilit termen de judecată la data 16 februarie 2023, în vederea soluționării recursului.

La termenul de judecată acordat, reținând că reclamanta a depus, în ședință publică, cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, a dispus amânarea cauzei pentru data de 25 mai 2023, pentru comunicarea cererii și pentru a da posibilitatea intimatului-pârât să formuleze un punct de vedere cu privire la această cerere.

La termenul de judecată din 25 mai 2023, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra recursului.

În cauză nu au fost depuse apărări.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Luând în examinare motivele de recurs formulate împotriva încheierilor de ședință nr. 75 din 05 iulie 2021 și a celei din data de 01 iulie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat, în esență, o încălcare de către instanța de apel a regulilor de procedură, în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de recuzare a completului, precum și cea de respingere a probei cu expertiză de specialitate.

Înalta Curte apreciază nefondate criticile recurentei împotriva încheierii recurate, întrucât acesta nu dezvoltă critici de nelegalitate, ci, în realitate, tinde la reaprecierea de către instanța de recurs a înseși cererii de recuzare, ceea ce nu poate fi primit, având în vedere că cenzura exercitată în recurs nu poate fi decât una de legalitate (a încheierii recurate, în acest caz).

Din perspectiva legalității, se constată însă că, prin încheierea atacată, completul învestit cu soluționarea cererii de recuzare s-a raportat la motivele de incompatibilitate de care reclamanta s-a prevalat, reținând în mod corect, în temeiul art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13 din C. proc. civ., că această normă are în vedere situația în care judecătorul învestit cu soluționarea unei cauze, înainte de momentul procesual al deliberării și pronunțării soluției, își exprimă părerea cu privire la modalitatea de soluționare a pricinii, precum și ipoteza existenței unor elemente care să nască, în mod întemeiat, îndoieli cu privire la imparțialitatea sa; în concret, instanța a apreciat că argumentele arătate pentru admiterea și, respectiv, pentru respingerea unor cereri de probe, nu sunt de natură să atragă concluzia că instanța și-a format deja o opinie asupra modului în care va soluționa cauza.

Prin recursul de față, recurenta-reclamantă nu susține critici distincte pentru evaluarea motivelor de recuzare prevăzute de art. 42 pct. 1 și 13 din C. proc. civ. de către completul învestit cu soluționarea acestui incident procedural privind compunerea instanței; cu toate acestea, se constată că acesta a fost analizat în mod corect de instanța învestită, inclusiv prin raportare și la reperele jurisprudențiale ale Curții Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea art. 6 din Convenția europeană, cu referire la cerința independenței și imparțialității instanței (pe baza noțiunilor autonome de imparțialitate obiectivă și imparțialitate subiectivă).

Potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., " (…) judecătorul este în drept (...) să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc".

Aceste dispoziții legale trebuie corelate cu cele ale art. 258 alin. (1) din același act normativ, conform cărora probele se pot încuviința numai dacă sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 255, în afară de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere.

Rezultă din cele de mai sus că atunci când trebuie să decidă cu privire la probele ce trebuie administrate în vederea aflării adevărului, legea îi recunoaște judecătorului un drept de apreciere, acesta având prerogativa de a analiza, în concret, raportat la obiectul și particularitățile procesului, care dintre probele propuse de părți sunt pertinente, concludente și legale, precum și a oportunității administrării anumitor probe, în funcție de situația particulară a fiecărei cauze în parte.

Drept urmare, soluția de respingere a probelor propuse de părțile litigante se bazează pe aprecierea instanței de judecată cu privire la relevanța probei și la oportunitatea administrării acesteia, la momentul solicitării, nefiind de natură să atragă incidența dispozițiilor art. 42 alin. (1) pct. 1 sau pct. 13 C. proc. civ.

Așadar, admiterea sau respingerea unor probe propuse de parte nu reprezintă exprimarea părerii cu privire la soluția pe care urmează a o pronunța, evaluarea admisibilității și utilității probelor, fiind, în mod necesar, o etapă prealabilă soluționării cauzei și, consecutiv, dezînvestirii instanței, astfel că Înalta Curte constată că nu au fost încălcate normele procedurale în legătură cu soluționarea cererii de recuzare, critica fiind nefondată.

Critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi primită având în vedere că, în materia probelor, doar legalitatea (admisibilitatea) probei poate fi cenzurată pe calea recursului, nu însă și concludența și utilitatea probei, instanțele fondului fiind suverane în această privință.

Potrivit art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel poate dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea de probe noi, dar numai "în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei".

În realitate, deși recurenta critică încheierea invocând o încălcare a normelor procedurale, aceasta nu invocă încălcarea nici unei norme procesuale referitoare la legalitatea probei, ci se referă tot la pertinența și concludența probei ce i-a fost respinsă, arătând faptele care ar fi trebuit să fie demonstrate, în sprijinul pretențiilor sale.

Or, este atributul exclusiv al instanțelor de fond să stabilească aptitudinea unei probe de a conduce sau nu la soluționarea procesului.

Drept urmare, acest motiv de recurs excedează unei veritabili critici de nelegalitate și tinde la substituirea unei aprecieri diferite celei date de instanța de apel, astfel că va fi înlăturată.

Examinând primul motiv de recurs, întemeiat pe ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a îl înlătura pentru aceleași considerente arătate în cadrul punctului 2 din această decizie, având în vedere că recurenta nu invocă încălcarea niciunei norme procesuale referitoare la legalitatea probei, ci se referă tot la pertinența și concludența probei ce i-a fost respinsă, ceea ce excede controlului de legalitate al instanței de recurs.

În ceea ce privește criticile formulate de recurentă, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este necesar a se sublinia că recursul este o cale de atac extraordinară a cărei trăsătură esențială este aceea că permite un control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1).

Față de caracterul extraordinar al recursului, care poate fi exercitat pentru motivele prevăzute expres și limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că, pentru a răspunde exigențelor impuse de dispozițiile legale mai sus menționate, criticile formulate în recurs trebuie să pună în discuție modalitatea de interpretare și de aplicare a legii la cazul particular dedus judecății de către instanța care a pronunțat hotărârea atacată.

Pe cale de consecință, excedează controlului de legalitate criticile care pun în discuție situația de fapt și analiza probatoriului, întrucât acestea vizează temeinicia hotărârii atacate.

Din perspectiva examinării aspectelor care pun în discuție fondul dreptului dedus judecății, chestiuni susceptibile de încadrare în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acțiunea în revendicare, având ca temei juridic dispozițiile dreptului comun, înscrise în dispozițiile art. 563 alin. (1) C. civ., a fost corect examinată de instanțele de fond.

Dintru început, Înalta Curte observă caracterul contradictoriu al susținerilor reclamantei, susțineri și apărări care s-au schimbat de la o etapă procesuală la alta.

Pe de o parte, reclamanta a susținut că diferența de teren, solicitată prin cererea de chemare în judecată, face obiectul legilor speciale de restituire pe care statul român le-a adoptat, respectiv Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997 și Legea nr. 1/2000, aceasta urmând, anterior introducerii prezentei acțiuni în revendicare, procedurile reglementate de legile amintite, însă fără un rezultat favorabil.

Totodată, a susținut că potrivit dezlegărilor obligatorii date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia pronunțată în recurs în interesul legii nr. 33/2008, reclamanta ar deține "o speranță legitimă" privind redobândirea diferenței de suprafață, dreptul acesteia de proprietate fiind sub protecția oferită de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reprezentând un nou drept de proprietate recunoscut prin legile de restituire (cererea de chemare în judecată, fila x, paragraf 4, fila x, paragraf 3 din dosarul de fond).

Pe de altă parte, atât în calea de atac a apelului, cât și în cea a recursului, reclamanta a susținut că diferența de teren solicitată nu face obiectul legilor speciale de restituire, că deține nu "o speranță legitimă", ci "un bun actual", precum și faptul că dreptul de proprietate al terenului nu este unul nou, recunoscut de legile de restituire, ci același drept de proprietate care a aparținut autoarei sale, acesta având caracter perpetuu și inviolabil.

Pentru evaluarea criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanțelor esențiale ale cauzei, reținute de către instanțele de fond.

În speță, reclamanta și-a întemeiat acțiunea în revendicare privind imobilul-teren în suprafață de 26,68 ha care face parte din terenul în suprafață totală de 86,68 ha ce i-a fost atribuit antecesoarei sale B., prin sentința civilă de partaj nr. 381/1940 pronunțată de Tribunalul Olt, în dosarul nr. x/1938 pe dispozițiile dreptului comun, arătând că imobilul revendicat a fost preluat de statul român în mod abuziv, prin expropriere în anul 1945.

Atât autoarea reclamantei, cât și reclamanta (după decesul autoarei sale) au urmat procedura instituită de legile speciale, respectiv Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997 și Legea nr. 1/2000, acestora fiindu-le restituită o parte din suprafața totală solicitată.

Pentru diferența de teren solicitată prin prezenta acțiune, nu au adus probe suficiente pentru admiterea pe fond a contestației formulate, contestație ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2008

După epuizarea procedurilor reglementate de legea specială, având un rezultat nefavorabil, reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, întemeiată pe dreptul comun.

Înalta Curte notează că regimul juridic aplicabil unui bun ori unei situații juridice nu se află la latitudinea, voința sau alegerea părții, ci stă în dispoziția legii.

Astfel, fiind vorba despre un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 18/1991, în mod corect instanțele fondului au apreciat că imobilul revendicat în prezenta acțiune intră în domeniul de aplicare al acestei legi.

Afirmația recurentei privitoare la o pretinsă categorie de imobile, care nu fac parte din categoria celor supuse restituirii conform legilor speciale, întrucât amplasamentul nu poate fi identificat, ignoră prevederile legii fondului funciar, aceasta propunând, în realitate, o interpretare contrară Legii nr. 18/1991, care nesocotește rezultatul nefavorabil obținut în procedura reglementată de legile speciale și urmărește accesul la calea unei revendicări a imobilului în condițiile dreptului comun, ceea ce tinde la înfrângerea regulii de drept specialia generalibus derogant.

Drept urmare, apreciind că instanțele de fond au dezlegat în mod corect raporturile juridice litigioase prin prisma situației bunului imobil și a dispozițiilor legale stabilite ca fiind incidente acestuia, Înalta Curte va respinge criticile ca nefondate, pentru considerentele ce vor succede.

În consens cu decizia obligatorie nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel a procedat la examinarea soluției date acțiunii în revendicare și, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, a procedat la verificarea existenței în patrimoniul reclamantei a unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană în raport de titlul înfățișat de parte, concluzionând corect - în contextul actual al jurisprudenței europene - că reclamanta nu are un "bun actual", care să permită admiterea acțiunii în revendicare.

Instanța de apel a reținut judicios că în cauza pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța de contencios european al drepturilor omului a arătat că noțiunea de "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

Astfel, dacă în jurisprudența anterioară a instanței europene, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta o privare de proprietate (cauza Străin, cauza Porțeanu, cauza Andreescu Murăreț ș.a.), în cauza Atanasiu s-a arătat că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres restituirea bunului.

Diferența de abordare este esențială, întrucât dacă în jurisprudența sa, anterioară anului 2000, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în toate cauzele împotriva României că în patrimoniul fostului proprietar s-ar afla un vechi drept de proprietate (paragraful 84 din cauza Păduraru împotriva României), în viziunea actuală a Curții Europene nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari deposedați un bun, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se reține existența unui nou drept de proprietate care își are originea în temeiul unei legislații adoptate de către stat, prin care se urmărește restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior (paragraful 136 din cauza I. și alții contra României), în modalitatea de restituire stabilită de statul membru, în cazul României prin Legea nr. 10/2001, respectiv Legea nr. 165/2013 care vizează măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

În cazul concret dedus judecății, deși s-au făcut demersuri pentru restituirea în natură a terenului în suprafață de 26,86 ha în temeiul Legii 18/1991, acestea nu s-au finalizat cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ, prin care să i se recunoască reclamantei dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), astfel că în mod corect instanța de apel a reținut că reclamanta nu are un "bun actual" care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, astfel că nu se poate bucura de protecția oferită de această reglementare europeană și nu poate dovedi existența bunului în patrimoniul său.

Drept urmare, critica potrivit căreia instanța de apel a făcut o aplicare greșită a art. 563 alin. (1) C. civ. și a interpretat greșit noțiunea de "bun actual" este nefondată.

Și critica potrivit căreia instanța de apel ar fi pronunțat decizia atacată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor obligatorii ale deciziei nr. 33/2008, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, este nefondată, pentru argumentele ce succed.

În acest sens, instanța de recurs subliniază, astfel cum s-a arătat în precedent, și cum, de altfel, s-a statuat și prin decizia precitată, inclusiv în ipoteza în care reclamantul se prevalează de un temei de drept comun, instanța de judecată, constatând că, pentru cererea dedusă judecății, există edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, este ținută a face aplicarea normelor speciale, după ce va fi supus această chestiune dezbaterii părților, cu respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, obligație care, în cauză, a fost respectată.

Astfel, conform deciziei nr. 33/2008, existența principiului anterior menționat, cu aplicabilitate atât în planul dreptului substanțial, cât și al celui procesual, constituie un impediment în a se recurge la normele dreptului comun, astfel încât nici părțile nu pot avea alegerea normelor aplicabile și nici instanței nu îi este permis a ignora existența actului normativ special ce se suprapune dreptului comun pentru reglementarea unui anumit tip de relații sociale, disciplinate juridic prin adoptarea unei legi speciale.

Instanța este autoritatea ce aplică legea, iar adoptarea unui act normativ special este o chestiune de opțiune a legislativului ce nu poate fi cenzurată în procesul de aplicare a legii, fără a interfera cu autoritatea legiuitoare, ceea ce ar contraveni principiului separației puterilor în stat.

Or, promovând cererea de chemare în judecată ce are ca obiect revendicarea imobilului teren, în temeiului dreptului comun, reclamanta urmărește aceeași finalitate ca și cea proprie procedurii prealabile, obligatorii, instituite de legea fondului funciar, respectiv restituirea în natură a acestui imobil.

Astfel fiind, corect s-a stabilit că soluționarea acțiunii în revendicare dedusă judecății nu poate avea loc în raport de dreptul comun invocat de reclamantă, după criteriile de soluționare aplicabile unei acțiuni în revendicare de drept comun, prin compararea titlurilor concurente și a drepturilor autorilor, cu recunoașterea preferabilității celui mai bine caracterizat, ci cu luarea în considerare și aplicarea regimului special reglementat de Legea nr. 18/1991, a criteriilor de analiză la care trimite decizia de recurs în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a jurisprudenței instanței de contencios european al drepturilor omului ce a stabilit și definit conținutul noțiunii autonome de "bun actual".

În acest context, raționamentul juridic expus de instanța de apel, care făcând trimitere la considerentele deciziei nr. 33/2008 pe care le-a coroborat cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia respectării dreptului de proprietate (jurisprudență care, împreună cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele sale adiționale, formează un bloc de convenționalitate ce se impune cu forță obligatorie instanțelor naționale), a analizat în mod substanțial drepturile de proprietate aflate sau pretins a se afla în patrimoniul părții litigante, nu relevă o aplicare eronată a normelor incidente în cauza de față.

Mai mult decât atât, dreptul de proprietate pretins aflat inițial în patrimoniul autoarei reclamantei nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudența Curții Europene, fiind acela că speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004).

Cu referire la acest aspect, în mod corect instanța de apel a considerat relevantă Hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României din 12.10.2010, în care Curtea Europeană a reținut că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. Existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului (par. 134-140).

Astfel, prin această hotărâre pilot, Curtea Europeană a afirmat explicit condiția ca persoanele de la care imobilul a fost preluat abuziv să fi obținut în dreptul intern o hotărâre judecătorească irevocabilă sau o hotărâre administrativă care să nu mai poată fi revocată, prin care să se fi dispus restituirea în natură a bunului în favoarea lor, hotărâre care să le consfințească deținerea unui "bun actual" și pe care să o opună titlului de proprietate invocat de proprietarul posesor.

Cum nici la momentul formulării acțiunii în revendicare de față și nici ulterior reclamanta nu a obținut o hotărâre care să statueze în sensul prevăzut de hotărârea-pilot pronunțată de Curtea Europeană, aceasta întemeindu-și acțiunea pe simpla speranță de a i se vedea recunoscută supraviețuirea unui fost drept de proprietate, pe care este în imposibilitate de a-l exercita efectiv, asupra bunului revendicat în cauză, reclamanta nu poate fi considerată drept titulara unui "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Astfel, după intrarea în vigoare a legilor fondului funciar, pronunțarea deciziei nr. 33/2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție și schimbarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în 2010, remediul juridic pentru preluarea abuzivă a imobilelor în perioada regimului comunist este dat de legea specială care derogă de la dreptul comun. În consecință, reclamanta nu poate triumfa în acțiunea în revendicare exclusiv în temeiul unui vechi titlu de proprietate care nu mai poate fi exercitat în prezent. Pentru a se putea prevala de dreptul la restituirea în natură, trebuie fie ca imobilul să îi fie restituit în temeiul legii speciale de reparație, fie să se afle în posesia unei hotărâri judecătorești definitive care să dispună expres restituirea bunului, premisă care nu este îndeplinită în speță.

Din cele ce preced rezultă că, în cauză, interpretarea dată deciziei nr. 33/2008, precum și aplicarea acesteia în procesul pendinte au fost făcute în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului dezvoltate în materia dreptului de proprietate, astfel cum este acesta reglementat de art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenție, privitoare la existența unui bun actual în patrimoniul părții litigante.

Pentru aceste considerente, reținând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile ipotezelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii din 01 iulie 2021, a încheierii nr. 75 din 05 iulie 2021 și a deciziei civile nr. 192 din 14 iulie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Craiova – secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 25 mai 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.