ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3210/2022

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII -a de contencios administrativ și fiscal, la data de 13.02.2018, reclamanta A. S.R.L a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Ploiești, anularea în parte a Deciziei de soluționare nr. 471/08.12.2017 emisă de pârâta în ceea ce privește respingerea contestației fiscale formulate cu privire la TVA stabilită suplimentar de plată în sumă de 5.060.209 RON; anularea în parte a (i) Raportului de inspecție fiscală nr. x/18.09.2015 și a (ii) Deciziei de impunere nr. x/18.09.2015, ambele emise de pârâta DGAMC, în ceea ce privește T.V.A. stabilită suplimentar de plată în sumă de 5.060.209 RON; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1442 din 15 aprilie 2019, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Ploiești, a anulat în parte Decizia de soluționare a contestației nr. 471/8.12.2017, precum și Raportul de inspecție fiscală nr. xnr. 264/18.09.2015, Decizia de impunere nr. x/18.09.2015, în ceea ce privește următoarele creanțe bugetare stabilite: - suma de 21. 764 RON TVA stabilit suplimentar aferent cheltuielilor de protocol (sumă stabilită ca diferența dintre suma de 90 067 RON stabilită prin actele contestate și suma de 68303 RON); - suma de 1. 103 026 RON TVA suplimentar stabilit, aferent lipsurilor din gestiune; - suma de 379. 516 RON TVA suplimentar stabilit, aferent serviciilor de consultanță prestate de angajatul B.; - suma de 363. 120 RON TVA suplimentar calculat potrivit lipsurilor din gestiune; și a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. 1.

Cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 1442 din 15 aprilie 2019 Reclamanta A. S.R.L. a formulat cerere de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 1442 din 15 aprilie 2019, arătând că instanța a omis să se pronunțe asupra accesoriilor aferente T.V.A. cu privire la care a dispus anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 471/8.12.2017, a Raportului de inspecție fiscală nr. xnr. 264/18.09.2015 și a Deciziei de impunere nr. x/18.09.2015. 1.

Hotărârea pronunțată asupra cererii de completare a dispozitivului Prin sentința civilă nr. 252 din 23 iulie 2020, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de completare dispozitiv formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Ploiești; a completat dispozitivul sentinței civile nr. 1442 din 15.04.2019 a Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal, în sensul că: a anulat Decizia de soluționare a contestației nr. 471/8.12.2017, precum și Raportul de inspecție fiscală nr. xnr. 264/18.09.2015 și Decizia de impunere nr. x/18.09.2015 și în ceea ce privește dobânzile și penalitățile de întârziere aferente următoarelor creanțe bugetare: - suma de 21. 764 RON TVA stabilit suplimentar aferent cheltuielilor de protocol; - suma de 1. 103. 026 RON TVA suplimentar stabilit, aferent lipsurilor din gestiune; - suma de 379. 516 RON TVA suplimentar stabilit, aferent serviciilor de consultanță prestate de angajatul B.; - suma de 363. 120 RON TVA suplimentar calculat potrivit lipsurilor din gestiune. 1.

Cererile de recurs 1.5.1. Împotriva sentinței civile nr. 1442 din 15 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au formulat recurs, atât reclamanta A. S.R.L., precum și pârâtele Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, în nume propriu și pentru Administrația pentru Contribuabili Mijlocii. Reclamanta A. S.R.L., arată că motivele pentru care înțelege să susțină nelegalitatea Sentinței recurate se circumscriu motivelor de casare prevăzute la: art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ. Recurenta susține că prima instanță a aplicat greșit normele de drept material fiscal, în ceea ce privește TVA stabilită suplimentar în sumă de 663.234 RON, aferentă livrărilor intracomunitare de bunuri, nu și-a întemeiat susținerile pe dispozițiile legale aplicabile, nefăcând trimitere la prevederile fiscale care reglementează condițiile necesar a fi îndeplinite pentru deductibilitatea TVA. Cu privire la factura nr. x/19.07.2012, în sumă de 2.375.598 fel (636.736 USD), emisă de Societate către A., se arată că a depus la dosarul cauzei două CMR-uri din data de 23.04.2012 și delivery ticket din data de 23.04.2012, din care rezultă că suntem în prezența unei livrări intracomunitare de bunuri. Prin urmare, societatea a făcut dovada livrării intracomunitare a bunurilor, prezentând CMR-urile aferente transportului, documente care certifică mișcarea bunurilor din România în alt stat membru (Germania). În ceea ce privește susținerile instanței de fond în sensul ca există o diferență între greutatea menționată în factură și cea transportată, se susține că acest aspect nu constituie probă suficientă pentru a nu accepta un asemenea document drept dovadă a expedierii bunurilor respective în afara României. Instanța de fond, în mod neîntemeiat, nu a ținut cont de toate documentele puse la dispoziție de societate cu privire la această livrare intracomunitară, în condițiile în care din acestea reiese cu exactitate faptul că bunurile au fost livrate în Germania. De asemenea, instanța de fond a considerat că nu ne aflăm în prezența unei livrări intracomunitare de bunuri, întrucât factura fiscală ar fi fost emisă ulterior efectuării transportului, susțineri ce sunt în totală contradicție cu dispozițiile legale aplicabile. Astfel, instanța de fond nu poate interveni asupra voinței părților și nu poate statua asupra unor probleme de drept prin simplul fapt că societatea nu ar fi respectat "uzanțele comerciale". Totodată, faptul că factura a fost emisă ulterior, efectuării transportului nu poate duce la concluzia că nu ne aflăm în prezența unei livrări intracomunitare de bunuri, în condițiile în care legea prevede că documentele justificative în vederea aplicării scutirii de TVA sunt factura și documentul care atestă că bunurile au fost transportate din România în alt stat membru, nefiind prevăzut momentul la care acestea trebuie emise. Rezulta astfel că, nu prezintă relevanță momentul emiterii facturii, neputând fi astfel refuzată scutirea de TVA aferentă acestei livrări pe acest motiv. Cu privire la livrările către C. și A. S.R.L. Italia, se arată că transportul bunurilor din România către Bulgaria s-a efectuat prin intermediul unui taxi de mărfuri. Avizul de livrare nr. x din data de 28.11.2014 menționează numărul de înmatriculare al mașinii (i.e. x) precum și stampila și semnătura de primire a bunurilor în Bulgaria. Cu privire la transportul efectuat către Italia, se arată că acesta s-a efectuat prin intermediul firmei de curierat D.. În acest sens, societatea a dovedit că bunurile în cauză au părăsit teritoriul României cu destinația Italia prin nota de ridicare a comenzii din data de 25.11.2014. Susținerile instanței de fond în sensul că documentele prezentate de către societate nu conțin semnătura de primire a destinatarului sunt profund eronate, în condițiile în care documentele depuse conțin semnătura de primire a societăților din Bulgaria și Italia. În opinia recurentei, soluția primei instanțe în ceea ce privește tratamentul fiscal aplicat de Societate sub aspectul TVA aferentă acestor livrări intracomunitare de bunuri, în sumă totală de 663.234 RON și accesoriile aferente, este greșită. Recurenta consideră că sentința este nelegală ca urmare a încălcării/aplicării eronate a normelor de drept material fiscal, în ceea ce privește TVA stabilită suplimentar în sumă de 90067 RON, aferentă cheltuielilor de protocol. În ceea ce privește TVA stabilită suplimentar aferentă cheltuielilor de protocol, prin sentința recurată, instanța de fond a anulat actele administrative atacate în ceea ce privește suma de 21.764 le) reprezentând TVA stabilită suplimentar la plată aferentă cheltuielilor de protocol, suma reprezentând diferența între suma de 90,067 RON, stabilită prin actele contestate, și suma de 66.303 RON stabilită de către expert prin raportul de expertiză. Instanța de fond în mod greșit nu a anulat actele fiscale atacate pentru întreaga sumă reprezentând TVA aferentă serviciilor de protocol, în condițiile în care chiar aceasta a statuat că organele fiscale în mod greșit, nu au luat considerare faptul că societatea efectuase plata, anterior emiterii Deciziei de impunere, aspect reținut și de către expert, atât prin raportul de expertiză cât și prin răspunsul al obiecțiuni. În condițiile în care societatea a achitat întreaga sumă în cuantum de 90.067 RON la data de 24.02.2015, respectiv 26.05.201,5 aspect necontestat de către instanța de judecată, aceasta ar fi trebuit să anuleze Decizia de impunere cu privire la această sumă, nu doar cu privire la suma de 21.764 RON, întrucât în această situație ne aflăm în prezența unei duble impuneri pentru TVA în cuantum de 68,303 RON. Or, instanța de fond, cu încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (7) din C. proc. civ., nu a ținut cont de toate circumstanțele cauzei, anulând actele administrative atacate doar pentru suma de 21.764 RON, deși societatea a achitat atât această sumă, cât și suma de 68,303 RON, anterior emiterii Deciziei de impunere. Instanța de fond a încălcat normele de drept material fiscal, în ceea ce privește TVA plătită în vamă pentru care nu s-a acordat drept de deducere. Astfel, TVA pentru importurile de bunuri pentru care echipa de inspecție fiscală a refuzat dreptul de deducere a TVA a fost achitată în vamă la data la care a intervenit exigibilitatea taxei. Plata TVA în vamă a fost recunoscută și de către organele fiscale din cadrul DGAMC prin anexa nr. 22-c la RIF. În consecință, obligația de plată a TVA aferentă era deja îndeplinită la momentul inspecției fiscale. De asemenea, societatea, prin decontul de TVA aferent lunii mal 2015, a ajustat cu suma 873.659 RON parte din TVA achitată în vamă și care ulterior fusese dedusă, pentru a reflecta corect TVA aferentă facturilor efectiv primite de la furnizor. Totodată, suma de 873.659 RON a fost achitată integral de societate în data de 25.06.2016, deci anterior emiterii Deciziei de impunere, contrar celor susținute de instanța de fond prin sentința recurată, rezultând astfel că în sarcina societății s-a generat o dublă impunere, astfel cum corect a reținut și expertul în cuprinsul raportului de expertiză, aspect nepermis și absolut prejudiciabil pentru Societate. Față de ajustarea efectuată de societate în luna mai 2015, nu pot fi reținute ca valabile nici obligațiile fiscale accesorii stabilite de organul de control cu privire la întreaga suma de TVA, calculate până la data emiterii RIF și a Deciziei de impunere. Această abordare este nelegală, de vreme ce, în ceea ce privește suma ajustată, obligațiile fiscale accesorii nu pot fi calculate decât până la data plății, data la care obligația principală de TVA a fost stinsă. Și expertul a reținut că accesoriile trebuiau calculate până Ia data plății efective, deci până la data de 25.06.2015, astfel cum rezultă din Anexa nr. 1 la raportul de expertiză. Recurenta mai consideră că sentința nu cuprinde motivele pe care se întemeiază/conține motive contradictorii (art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.) Astfel, pe de-o parte, se reține că organele fiscale în mod eronat nu au ținut cont de stingerea obligațiilor fiscale prin plata efectuată de societate, însă, pe de altă parte, instanța însăși nu ține seama de această plată, anulând actele atacate numai cu privire la diferența dintre suma de 90.067 RON (i.e. stabilită prin Decizia de Impunere) și suma de 63.303 RON (i.e. stabilită de către expertul consultant fiscal ca fiind suma corectă datorată de societate). Or, în condițiile în care societatea a plătit către bugetul de stat întreaga sumă, respectiv suma de 90.067 RON iar instanța de fond a statuat că organele fiscale trebuiau să țină cont de această plată, ne aflăm în prezența unei motivări contradictorii, în condițiile în care deși instanța de fond validează în mod expres această plată, în mod eronat și vădit contradictoriu, aceeași instanță nu ține cont de ea și nu îi acordă efecte juridice depline. De asemenea, instanța de fond susține că are în vedere concluziile raportului de expertiză, fără însă a motiva de ce are în vedere doar o parte din aceste concluzii. Suma corectă datorată de societate ar fi fost 68.303 RON, fără a ține însă cont și de concluziile expertizei în care se menționează expres că în sarcina societății s-a generat o dublă impunere prin includerea în Decizia de impunere a sumei de 90,067 RON, sumă cu privire la care societatea s-a conformat voluntar prin plată, anterior emiterii Deciziei de impunere. Prin urmare, o încălcare a dispozițiilor art. 425 alin. (2) lit. b) din C. proc. civ. conduce în mod inevitabil la incidența în speță a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate solicita atunci "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în motivarea recursului arată că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța de fond a interpretat în mod eronat prevederile art. 128 alin. (1) și alin. (8) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu pct. 6 alin. (15) și alin. (16) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele de aplicare ale Codul fiscal. Instanța de fond și totodată expertul se află într-o confuzie totală față de modalitatea în care se stabilesc creanțele fiscale urmare unei acțiuni de inspecție fiscală, deoarece în fundamentarea concluziilor, au luat în considerare documente (deconturi de TVA aferente anului 2015, etc.) ce au aparținut altei perioade decât cea inclusă în avizul de inspecție fiscală. Inspecția fiscală inițiată în Avizul de inspecție fiscală x/03.02.2015 a vizat următoarele obiective: - Taxa pe valoarea adăugată în perioada 01.01.2010 - 31.12.2014. - Impozit pe profit în perioada 01,01.2009 - 31.12.2013, perioade pe care atât instanța de fond cât și expertul nu le-au avut în vedere. Astfel, motivarea instanței pe baza celor reținute de expertul contabil este eronată, deoarece așa cum se arată și în obiecțiunile la expertiză, se face trimetere la documente ce au fost întocmite ulterior acestor date pe care le consideră incorecte. Potrivit art. 94 alin. (3) lit. e) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare inspecția fiscală are următoarele atribuții: " e) stabilirea corectă a bazei de impunere, a diferențelor datorate în plus sau în minus, după caz, față de creanța fiscală declarată și/sau stabilită, după caz, la momentul începerii inspecției fiscale." Din analiza înregistrărilor contabile, reiese că, reclamanta a procedat la înregistrarea TVA în altă perioadă fiscală, respectiv în anul 2015, ulterior perioadei verificate prin Decizia de impunere nr. x/16.09.2015, respectiv perioada 01.01.2010-31.12.2014. În timpul inspecției fiscale, A. S.R.L a procedat la înregistrarea unei părți din diferențele identificate la control (TVA protocol, minusuri la Inventar, lipsuri, TVA import dedus nejustificat), în deconturile de TVA din perioada ianuarie - iulie 2015 la rubrica "Regularizări". Pentru minusurile la inventar, societatea a emis autofacturi, dar fără a cuprinde taxa în deconturile de TVA în perioada supusă inspecției fiscale. Reținerile instanței potrivit cărora reclamanta a plătit către bugetul de stat sumele respective, a calculat și declarat TVA prin deconturile lunilor ianuarie și aprilie 2015, fiind vorba despre o dublă impunere a aceleiași operațiuni contrar principiilor de TVA, nu pot fi primite deoarece prin Avizul de inspecție fiscală nr. x/03.02.2015 a fost specificată pentru verificarea TVA, perioada 01.10.2010-31.12.2014, ori argumentele reținute de instanța se referă la operațiuni contabile efectuate în perioada ulterioară celei verificate, respectiv la anul 2015. Astfel fiind, organele de inspecție fiscală au stabilit în sarcina reclamantei TVA în cuantum de 90.057 tei aferentă cheltuielilor de protocol în mod corect, întrucât reclamanta nu a respectat prevederile legislației fiscale în sensul că a depășit termenul legal pentru declararea TVA. Referitor la suma de 21.764 RON, menționată în conținutul expertizei, ca fiind TVA ajustată de societate, în favoarea sa, prin decontul de taxă al lunii iulie 2015, recurenta-pârâtă precizează că această perioadă nu a făcut obiectul inspecției fiscale. Referitor la observabile expertului potrivit cărora, în urma inspecției fiscale a rezultat o dublă impunere, o dată ca TVA stabilită suplimentar de inspecția fiscală ce a vizat perioada 01.01.2010 - 31.12.2014, a doua oară ca sumă ce a fost declarată, potrivit susținerilor contribuabilului prin deconturile de TVA din perioada ianuarie - iulie 2015, nu pot fi primite. Această eventuală dublă impunere se datorează comportamentului fiscal luat de către contribuabil în declararea obligațiilor fiscale și, nu ca urmare a unor dispoziții de măsuri dispuse de organele de inspecție fiscală. În opinia recurentei-pârâte sentința a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în ceea ce privește " anularea sumei de 1.103.026 RON TVA suplimentar stabilit, aferent lipsurilor din gestiune " instanța de fond interpretând în mod eronat dispozițiile art. 128 alin. (4) lit. d) și art. 154 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare și ale O.M.F.P. nr. 2 226/2008. În data de 06.05.2017, în timpul inspecției fiscale societatea a prezentat în justificare fișe de cont analitice ce au fost editate din programul de contabilitate pentru contul 4423 "TVA neexigibilă" din care a reieșit că a evidențiat aceste sume în acest cont, dar fără a le declara drept obligații de plată la bugetul de stat, până la data de 31.12.2014. Bunurile în sumă de 129.829 RON, înregistrate lipsă în gestiune în luna noiembrie 2012, societatea a emis autofactura nr. x/30.12.2012 în care a evidențiat detaliat componența și caracteristicile acestora, precum și TVA aferentă în sumă de 31.159 RON. Deci, suma de 31.159 RON a fost transpusă în evidența contabilă în contul TVA neexigibilă prin nota contabilă nr. x/30.11.2012 635 = 4428.4 31.159 RON cu explicația "autofactura bunuri lipsă Inteq". În acest mod, reclamanta a înscris în noua factură sume considerabil mai mici, respectiv mărfuri lipsă în suma de 38.992 tei și TVA în sumă de 9.353 RON, prin respectiva înregistrare contabilă fiind încălcate prevederile O.M.F.P. nr. 2226/2003 privind utilizarea unor formulare financiar-contabile de persoanele prevăzute la art. 1 din Legea contabilității nr. 82/1991, rep. În mod legal organele de inspecție fiscală au precedat la majorarea TVA colectată declarată, cu suma de 1.103.026 RON, la perioadele la care a intervenit exigibilitatea TVA. În ceea ce privește " TVA suplimentar în cuantum de 379.516 RON aferentă veniturilor impozabile rezultate din activitatea angajatului B." instanța de fond a interpretat în mod greșit prevederile art. 143 alin. (1) lit. a) și lit. c) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și complet ulterioare, pct53 alin. (6) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003. Învederează că reclamanta nu a emis în termenul legal factura fiscală pentru serviciile prestate în perioada 2010 - 2013, prin care să indice în acest mod și beneficiarul real al serviciilor. În fapt, până la data începerii inspecției fiscale, veniturile din prestările efectuate de angajatul societății nu au fost facturate, declarate și înregistrate. Mai mult, arată ca veniturile aferente anului 2013 nu au fost declarate prin nici o declarație fiscală/bilanț contabil anual, până la finalizarea controlului. Nici instanța și nici expertul nu au luat în considerare faptul că veniturile din anul 2013 în sumă de 399.600 RON, nu au fost declarate prin nicio declarație fiscală și, cu atât mai mult preluate într-o raportare anuală, iar bilanțul contabil pentru anul 2013 nu a fost depus la organul fiscal teritorial, până la finalizarea inspecției fiscale. Reclamanta a procedat la înregistrarea contabilă a veniturilor realizate de angajatul B. din perioada 2010-2013 în sumă de 1.620.600 RON, cu o întârziere de 5 ani, în luna iunie 2015, precum și în bilanțul contabil pentru anul 2012, în baza unor decizii ale administratorului societății emise în luna iunie 2015, fără ca acestea să fie și facturate până la finalizarea inspecției fiscale. Critică sentința și în ceea ce privește " TVA suplimentar în cuantum de 354.804 RON aferentă privind bunurile constatate lipsă la inventarierea patrimoniului " instanța de fond a interpretat în mod greșit prevederile art. 148 alin. (1) lit. a) și lit. c) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare. Sintetizând prevederile legale menționate mai sus, se reține că, în condițiile în care regulile privind livrarea către sine sau prestarea către sine nu se aplică, persoana impozabilă își pierde dreptul de deducere a taxei pentru bunurile mobile nelivrate și serviciile neutilizate în cazul unor evenimente precum modificări legislative, modificări ale obiectului de activitate, alocarea de bunuri/servicii pentru operațiuni care dau drept de deducere și, ulterior, alocarea acestora pentru realizarea de operațiuni care nu dau drept de deducere, bunuri lipsă din gestiune, inclusiv bunuri furate. Astfel, persoana impozabilă trebuie să ajusteze, la data modificării intervenite, taxa deductibilă aferentă bunurilor de natura stocurilor, serviciilor neutilizate, activelor corporale fixe în curs de execuție, activelor corporale fixe, altele decât cele care sunt considerate bunuri de capital conform art. 149 din Codul fiscal, în situația în care persoana impozabilă pierde dreptul de deducere a taxei. Ajustarea reprezintă în această situație anularea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată deduse inițial și se evidențiază în decontul de taxă aferent perioadei fiscale în care a intervenit evenimentul care a generat ajustarea. Persoana impozabilă realizează aceste ajustări și ca urmare a constatării bunurilor lipsă în gestiune din alte cauze decât cele prevăzute la art. 148 alin. (2) din Codul fiscal. Nici expertul contabil și nici instanța de fond nu au luat în considerare faptul că în perioada supusă verificării, societatea nu a întocmit și nu a depus bilanțuri contabile pentru anii fiscali 2013 și 2014, nu a avut registrul de evidență fiscală pentru anul 2014 și nu a depus declarațiile 100 și 101 privind impozitul pe profit aferente anului 2014, fiind sancționată contravențional în acest sens de organul fiscal teritorial. Pentru anul 2014, au fost luate în calcul datele furnizate conform registrului jurnal prelucrat la data de 28.05.2015 și facturile emise în perioada supusă inspecției fiscale. Referitor la motivarea instanței potrivit căreia societatea a calculat și declarat prin decontul lunii iulie 2015 suma de 363.121 RON aferentă bunurilor constatate lipsă la inventariere aferente anului 2014, operațiune fiscală contabilă permisă de OPANAF nr. 1790/2012, este greșită deoarece anul 2015 nu a făcut obiectul inspecției fiscale încheiată cu emiterea Deciziei de impunere nr. x/18.09.2015, perioada verificată fiind 01.01.2010-31.12.2014. Pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, în motivarea recursului arată că sentința civilă recurată este în parte lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.). Consideră că instanța de fond și-a argumentat hotărârea pronunțată prin însușirea în întregime a susținerilor intimatei și a concluziilor raportului de expertiză administrat în cauză, fără a ține cont de apărările și obiecțiunile formulate în acest sens și fără a arăta motivele pentru care acestea au fost înlăturate. Astfel, instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 571/2003, pct. 33 din H.G. nr. 44/2004 coroborate cu cele ale art. 128 alin. (B) lit. f) din Legea nr. 571/2003, iar începând cu 01.01.2010 prevederile pct. 6 alin. (15) din H.G. nr. 44/2004 și începând cu 01.03.2013 prevederile pct. 6 alin. (16) din același act normativ, art. 128 alin. (4) lit. d) din Legea nr. 571/2003, art. 21 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 571/2003, art. 134 alin. (1), art. 134^1 alin. (1) și alin. (7), și art. 134^2, alin. (1) din Codul fiscal, art. 137 alin. (1) lit. a) și art. 155 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 coroborate cu cele ale pct. 72 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004, art. 148 alin. (1) lit. a) și lit. c) din Legea nr. 571/2003, explicitate la pct. 53 din H.G. nr. 44/2004. Referitor la TVA colectată în sumă de 90.067 RON aferentă cheltuielilor de protocol peste limita legală, se susține că intimata a exercitat dreptul de deducere a TVA aferentă depășirii limitelor la cheltuielile de protocol, fără a include contravaloarea acestora în baza de impozitare a TVA și fără a declara TVA colectată aferentă. Noțiunea de "protocol" se referă la cadouri, tratații și mese în scopul desfășurării activității. Depășirea plafoanelor de deductibilitate la cheltuielile de protocol, constituie livrare de bunuri cu plată și se colectează TVA, în condițiile în care societatea a exercitat drept de deducere a TVA la momentul achiziției bunurilor, motiv pentru care organele de inspecție fiscală au majorat TVA colectată declarată de intimată cu suma de 90.067 RON, determinată prin aplicarea cotelor legale asupra depășirii plafonului deductibil al cheltuielilor de protocol, la perioadele la care a intervenit exigibilitatea TVA. În data de 06.05.2015 intimata a prezentat fișe de cont analitice pentru contul 4428 "TVA neexigibilă" din analiza cărora a reieșit că societatea a evidențiat TVA aferentă depășirii cheltuielilor de protocol, dar fără a le declara drept obligații de plată la bugetul de stat până la 31.12.2014. Din analiza înregistrărilor contabile, reiese că intimata a procedat la înregistrarea TVA în altă perioadă fiscală, respectiv în anul 2015, ulterior perioadei verificate prin Decizia de impunere nr. x/18.09.20l5, respectiv 01.01.2010-31.12.2014. În opinia recurentei, instanța de fond reține în mod eronat că intimata a plătit către bugetul de stat sumele respective, a calculat și declarat TVA prin deconturile lunilor ianuarie și aprilie 2015, fiind vorba astfel despre o dublă impunere a aceleiași operațiuni contrar principiilor de TVA. Aceste rețineri sunt nefondate întrucât potrivit prevederilor art. 96 alin. (1) lit. b) și art. 101 din O.G. nr. 92/2003, prin Avizul de inspecție fiscală nr. x/03.02.2015 a fost specificată pentru verificarea TVA, perioada 01.10.2010-31.12.2014, or argumentele prezentate de intimată și însușite de instanța de fond se referă la operațiuni contabile efectuate în perioada ulterioară celei verificate, respectiv la anul 2015. Prin urmare, în mod legal organele de inspecție fiscală au stabilit în sarcina intimatei TVA colectată aferentă cheltuielilor de protocol care au depășit limita de deductibilitate fiscală. Referitor la TVA colectată în suma de 1.103.026 RON aferentă unor bunuri constatate lipsă la inventar, se precizează că în perioada 2012 - 2013 intimata nu a cuprins, în sfera operațiunilor asimilate livrărilor de bunuri cu TVA, suma de 4.595.942 RON, reprezentând contravaloarea bunurilor (materiale, mărfuri) constatate lipsă din gestiune și pentru care a intervenit exigibilitatea TVA. Intimata a emis autofacturi pentru aceste minusuri, în temeiul prevederilor art. 155 din Codul fiscal, dar fără a le cuprinde în deconturile lunare de TVA din perioada supusă inspecției fiscale. Deși suma de 31.159 RON a fost transpusă în evidența contabilă în contul TVA neexigibilă prin nota contabilă nr. x/30.11.2012 respectiv 635 = 4428.4 31.159 RON cu explicația "autofactură bunuri lipsă", totuși în luna iulie 2015, aferent acestui minus de inventar, intimata a prezentat încă o autofactură cu același număr și dată, dar în care au fost menținute două poziții din bunurile lipsă, operate în prima factură. În acest mod, intimata a înscris în noua factură sume considerabil mai mici, respectiv mărfuri lipsă în sumă de 38.992 RON și TVA în sumă de 9.358 RON, iar prin înregistrarea contabilă au fost încălcate prevederile O.M.F.P. nr. 2226/2008 privind utilizarea unor formulare financiar-contabile de persoanele prevăzute la art. 1 din Legea contabilității nr. 82/1991. Astfel, în mod legat organele de inspecție fiscală au procedat la majorarea TVA colectată declarată cu suma de 1.103.026 RON, la perioadele la care a intervenit exigibilitatea TVA. Referitor la TVA colectată în sumă de 373,516 RON aferentă -veniturilor din servicii prestate de angajata B. în favoarea unei firme afiliate, se arată că în perioada ianuarie 2010- decembrie 2013, intimata a omis facturarea și declararea de venituri impozabile în sumă de 1.620.200 RON realizate de angajata B., care în perioada verificată a efectuat deplasări externe, pentru care nu au fost prezentate explicații și documente privind necesitatea efectuării acestora în scopul activității desfășurate. În cauză, intimata nu a emis în termenul legal factura fiscală pentru servicii prestate, prin care să indice în acest mod și beneficiarul real al serviciilor. Veniturile din anul 2013 în sumă de 399.600 RON nu au fost declarate prin nicio declarație fiscală și, cu atât mai mult preluate într-o raportare anuală, iar bilanțul contabil pentru anul 2013 nu a fost depus la organul fiscal teritorial, până la finalizarea inspecției fecale. Deși reprezentantul societății a precizat faptul că "politica societății este să factureze valoarea serviciilor efectuate de către angajații săi pentru beneficiul altor companii din cadrul grupului A.", totuși contrar acestor explicații, cu o întârziere de 5 ani, în luna iunie 2015 s-a procedat la înregistrarea contabilă a veniturilor realizate de angajata B. din perioada 2010-2013 în sumă de 1.620.600 RON, precum și în bilanțul contabil pentru anul 2012, în baza unor decizii ale administratorului societății emise în luna iunie 2015, fără ca acestea să fie și facturate până la finalizarea inspecției fiscale. Intimata nu a prezentat în justificare documentele legale, respectiv: situații de lucrări, rapoarte privind serviciile efectuate de angajata B., facturi, contracte, comenzi, documente de plată care să ateste că serviciile au fost prestate către o persoană juridică impozabilă în afara Uniunii Europene, respectiv că aceste operațiuni nu sunt impozabile în afara României. În concluzie, prestarea de servicii în sumă de 1.620.200 RON este operațiune impozabilă în România, astfel că, în mod corect și legal a fost stabilită în sarcina intimatei TVA în sumă de 379.516 RON. Referitor la TVA în sumă de 354.804 RON, aferenta bunurilor lipsă la Inventar, se precizează că ajustarea reprezintă, în această situație, anularea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată deduse inițial și se evidențiază în decontul de taxă aferent perioadei fiscale în care a intervenit evenimentul care a generat ajustarea. Persoana impozabilă realizează aceste ajustări și ca urmare a constatării bunurilor lipsă în gestiune din alte cauze decât cele prevăzute la art. 148 alin. (2) din Codul fiscal. În cauză, din precizările organelor de inspecție fiscală exprimate prin adresa nr. x AIF/17.07.2017 reiese ca în perioada supusă verificării, intimata nu a întocmit și nu a depus bilanțuri contabile pentru anii fiscali 2013 și 2014, nu a condus registrul de evidența fiscală pentru anul 2014 și nu a depus declarațiile 100 și 101 privind importul pe profit aferente anului 2014, fiind sancționată contravențional în acest sens de organul fiscal teritorial. Pentru anul 2014, au fost luate în calcul datele furnizate conform registrului jurnal prelucrat la data de 28.05.2015 și facturile emise în perioada supusă inspecției fiscale. Instanța de fond retine în med eronat ca intimata a calculat și declarat prin decontul lunii iulie 2015 suma de 383.121 RON aferentă bunurilor constatate lipsă la inventariere aferente anului 2014. Aceste rețineri sunt nefondate întrucât anul 2015 nu a făcut obiectul inspecției fiscale încheiată cu emiterea Deciziei de impunere nr. x/18.09.2015, respectiv perioada 01.01.2010-31.12.2014. Pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, în nume propriu și pentru Administrația pentru Contribuabili Mijlocii în motivarea recursului arată că instanța de fond s-a limitat la invocarea exclusivă a unei singure probe, respectiv expertiza contabilă. Ori, expertiza reprezintă un mijloc de probă important care de regulă exercită o influență însemnată asupra activității judiciare fără însă a constitui un mijloc de probă privilegiat, fără a avea o forță probantă absolută, fără a limita libertatea de apreciere a judecătorului. Forța probantă a expertizei trebuie validată prin aprecierea concluziilor sale în întreg ansamblul probelor administrate în cauză și nu numai în măsura în care concluziile sunt fundamentate și se coroborează cu celelalte probe, ea se poate impune ca un mijloc convingător de probă ce poate fi avut în vedere la adoptarea soluției în cauză. Conform dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o înșiruire de fapte și argumente, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile formulate de părți, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. De reținut este faptul că veniturile din anul 2013 în sumă de 399.600 RON nu au fost declarate prin nicio declarație fiscală și, cu atât mai mult preluate într-o raportare anuală, iar bilanțul contabil pentru anul 2013 nu a fost depus la organul fiscal teritorial, până la finalizarea inspecției fiscale. Deși reprezentantul societății a precizat faptul că: "politica societății este să factureze valoarea serviciilor efectuate de către angajați săi pentru beneficiul altor companii din cadrul grupului A.", totuși contrar acestor explicații, cu o întârziere de 5 ani, în luna iunie 2015 s-a procedat la înregistrarea contabilă a veniturilor realizate de angajata B. din perioada 2010-2013 în sumă de 1.620.600 RON, precum și în bilanțul contabil pentru anul 2012, în baza unor decizii ale administratorului societății emise în luna iunie 2015, fără ca acestea să fie și facturate până la finalizarea inspecției fiscale. Se mai arată că intimata-reclamantă și-a exercitat dreptul de deducere a TVA aferentă unor cheltuieli de protocol nedeductibile fiscal, fără a include contravaloarea acestora în baza de impozitare a TVA și fără a declara TVA colectată aferentă. Având în vedere depășirea limitelor deductibile fiscal privind cheltuielile de protocol constituie livrare de bunuri, organele de inspecție fiscală au majorat TVA colectată declarată de societate cu suma de 90.067 RON, conform prevederilor art. 128 alin. (1) și alin. (8) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu pct. 6 alin. (15) și alin. (16) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele de aplicare ale Codul fiscal. A. S.R.L a exercitat dreptul de deducere a TVA aferentă depășirii limitelor la cheltuielile de protocol, fără a include contravaloarea acestora în baza de impozitare a TVA și fără a declara TVA colectată aferentă. Susținerile intimatei-reclamante potrivit cărora societatea a plătit către bugetul de stat sumele respective, a calculat și declarat TVA prin deconturile lunilor ianuarie și aprilie 2015, fiind vorba despre o dublă impunere a aceleiași operațiuni contrar principiilor de TVA., acestea nu pot fi reținute în favoarea sa, deoarece potrivit prevederilor art. 96 alin. (1) lit. b) și art. 101 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, prin Avizul de inspecție fiscală nr. x/03.02.2015 a fost specificată pentru verificarea TVA, perioada 01.10.2010 -31.12.2014, ori argumentele prezentate prin contestație se referă la operațiuni contabile efectuate în perioada ulterioară celei verificate, respectiv la anul 2015. Prin urmare, în mod legal organele de inspecție fiscală au stabilit în sarcina societății, TVA colectată aferentă cheltuielilor de protocol care au depășit limita de deductibilitate fiscală. Un aspect important este acela că în perioada 2012-2013, reclamanta nu a cuprins, în sfera operațiunilor asimilate livrărilor de bunuri cu TVA, suma de 4.595.942 RON reprezentând contravaloarea bunurilor (materiale, mărfuri) constatate lipsă din gestiune și pentru care a intervenit exigibilitatea TVA. Astfel, s-a constatat că, intimata-reclamanta a emis autofacturi, pentru aceste minusuri, în temeiul prevederilor art. 155 alin. (1) din Codul fiscal, dar fără a le cuprinde în deconturile lunare de TVA din perioada supusă inspecției fiscale. Organele de inspecție fiscală au stabilit în sarcina intimatei reclamante TVA colectată suplimentar în valoare de 1.103.026 RON (1.081.225 RON + 21.801 RON) aferentă perioadei în care a intervenit exigibilitatea TVA pentru bunuri constatate lipsă în gestiune, în baza prevederilor art. 128 alin. (4) lit. d) și art. 134 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare. Prin urmare, se datorează TVA aferentă bunurilor de natura stocurilor sau a activelor corporale constatate lipsă din gestiune ori degradate, cu excepția bunurilor distruse ca urmare a unor calamități naturale sau a unor cauze de forță majora, a bunurilor pierdute ori furate, dovedite legal, a bunurilor de natura stocurilor degradate calitativ, care nu mai pot fi valorificate, a activelor corporale fixe casate, precum și a perisabilităților, în limitele stipulate prin lege, cu alte cuvinte a bunurilor neimputabile și pentru care nu au fost încheiate contracte de asigurare. În anul 2014, intimata-reclamanta a omis ajustarea în minus a TVA deductibilă cu suma de 354.804 RON privind bunurile constatate lipsă la inventarierea patrimoniului în sumă de 1.478.357 Iei, pentru care anterior a fost dedusă TVA. Organele de inspecție fiscală au procedat la diminuarea TVA deductibilă declarată de societate, cu suma de 354.806 RON, omisă la ajustare, în baza art. 148 alin. (1) lit. a) și lit. c) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare. Un aspect important este acela că în perioada supusă verificării, intimata nu a întocmit și nu a depus bilanțuri contabile pentru anii fiscali 2013 și 2014, nu a condus registrul de evidență fiscală pentru anul 2014 și nu a depus declarațiile 100 și 101 privind impozitul pe profit aferente anului 2014. Pentru anul 2014, au fost luate în calcul datele furnizate conform registrului jurnal prelucrat la data de 28.05.2015 și facturile emise în perioada supusă inspecției fiscale. 1.5.2. Împotriva sentinței civile nr. 252 din 23 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au formulat recurs pârâtele Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, în nume propriu și pentru Administrația pentru Contribuabili Mijlocii, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 din C. proc. civ. Pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în motivarea recursului arată că instanța de fond a aplicat greșit prevederile art. 444 alin. (1) C. proc. civ., care stabilesc faptul că: "Dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principat sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare". În acest sens, instanța a reținut greșit că ar fi omis să se pronunțe și cu privire la dobânzile aferente TVA și penalitățile de întârziere aferente TVA, deși a fost investită și cu acest capăt de cerere. Din analiza capetelor de cerere și a dispozitivului instanței reiese fără echivoc faptul că instanța s-a pronunțat asupra a ceea ce a cerut reclamanta, or reținerea instanței de fond că deși a fost investită și cu anularea accesoriilor aferente sumelor stabilite cu titlu de TVA, totuși nu a analizat și legalitatea sumelor reprezentând dobânzi aferente TVA și penalități de întârziere aferente TVA, este eronată, întrucât din analiza petitelor reiese faptul că reclamanta nu a solicitat anularea sumelor reprezentând dobânzi și penalități. Critică reținerile instanței de fond potrivit cărora "relevante sunt următoarele prevederi legale din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală în vigoare la data nașterii raportului fiscal - art. 120 și art. 121, din aceste prevederi legale rezultând caracterul accesoriu al dobânzilor și penalităților de întârziere față de debitul principal reprezentat de TVA, astfel că, dacă reclamanta nu datorează o parte din TVA, nu datorează nici majorările de întârziere, dobânzile și penalitățile de întârziere pentru acea TVA anulată de instanță ca nedatorată, întrucât reclamanta datorează această TVA iar organul fiscal a făcut în mod corect aplicarea prevederilor art. 128 alin. (1) și alin. (8) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu pct. 6 alin. (15) și alin. (16) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele de aplicare ale Codul fiscal. Referitor la accesoriile în sumă de 1.595.851 RON aferente TVA stabilită prin Decizia de impunere nr. x/18:09.2015 emisă de organele de inspecție fiscală din cadrul D.G.A.M.C, se arată că întrucât s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a contestației pentru TVA în sumă de 3.464.358 RON, iar reclamanta nu a adus argumente cu privire la cota aplicabilă și numărul de zile pentru care se calculează aceste obligații fiscale accesorii și nici argumente de fapt sau de drept care să contribuie la modificarea constatărilor din decizia de impunere contestată, în baza principiului de drept "accesorium sequitur principale", reclamanta datorează accesoriile în sumă de 1.595.851 iei reprezentând: 1.052.716 RON - dobânzi aferente TVA și 543.135 RON - penalități de întârziere aferente TVA, precum și suma de 55.155 RON reprezentând: 14.497 RON - impozit pe profit, 31.506 RON - dobânzi aferente impozitului pe profit și 9.192 RON - penalități de întârziere la plată. În ceea ce privește temeiul de drept aplicabil, contrar reținerii instanței de fond subliniază că, pentru perioada supusă inspecției fiscale sunt incidente prevederile art. 119 alin. (1), art. 120 alin. (1) și art. 120^1 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare Astfel, pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează dobânzi/majorări de întârziere pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate inclusiv și respectivi penalități de întârziere. Indiferent de data stabilirii obligațiilor suplimentare de plata, dacă aceste obligații datorate bugetului de stat sunt ca urmare a încadrării unor cheltuieli ca nedeductibile fiscal, a nedeclarării unor operațiuni economice, a reîncadrării unor tranzacții, după caz, contribuabilul datorează aceste accesorii potrivit Codului de procedură fiscală, aplicabil. Având în vedere că prin acțiune reclamanta nu a adus argumente cu privire la modul de calcul al accesoriilor sub aspectul cotelor aplicate, însumării produselor dintre baza de calcul și numărul de zile pentru care au fost calculate și nici instanța nu a motivat cotele aplicate în baza principiului de drept potrivit căruia "accesorium sequitur principale", accesoriile vor urma soluția pronunțată în speța privind debitele principale. Pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, în motivarea recursului arată că sentința civilă recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material- art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Instanța de fond reține că, din cuprinsul considerentelor sentinței nr. 1442/15.04.2019, rezultă clar că deși s-a considerat investită și cu anularea accesoriilor aferente sumelor stabilite cu titlu de TVA, totuși nu a analizat și legalitatea sumelor reprezentând dobânzi și penalități de întârziere aferente TVA. Astfel, instanța conchide în sensul că sunt aplicabile prevederile art. 444 alin. (1) C. proc. civ. întrucât a omis în mod evident să se pronunțe și cu privire la dobânzile și penalitățile de întârziere aferente TVA, deși a fost investită și cu acest capăt de cerere. Instanța de fond și-a argumentat hotărârea pronunțată prin însușirea în întregime a susținerilor intimatei, fără a ține cont de apărările formulate în acest sens și fără a arăta motivele pentru care acestea au fost înlăturate. Intimata a susținut în mod eronat - și instanța și-a însușit cu ușurință această susținere - că a solicitat instanței anularea actelor administrativ-fiscale și cu privire la dobânzile și penalitățile de întârziere aferente. Susținerea este nereală și acest aspect rezidă cu claritate din simpla lecturare a cererii de chemare în judecată, în cuprinsul căreia intimata nu susține o astfel de cerere, nu aduce argumente de fapt și de drept cu privire la stabilirea accesoriilor fiscale, chiar dacă indică suma totală contestată de 5.060.209 RON în care sunt cuprinse și accesoriile. Ca atare, instanța s-a pronunțat asupra a ceea ce s-a cerut, iar din economia și structura considerentelor hotărârii se desprinde ideea că instanța s-a pronunțat față de petitul exact al acțiunii, în raport de argumentele de fapt și de drept invocate în cuprinsul acesteia, potrivit intimei convingeri și pe baza probatoriului administrat în cauză. Chiar dacă este evident caracterul accesoriu al dobânzilor și penalităților de întârziere față de debitul principal reprezentat de TVA, nu se poate trece peste principiul disponibilității care se definește ca fiind posibilitatea conferită de lege, părților, de a sesiza autoritățile judiciare, de a dispune de obiectul litigiului și de mijloacele de apărare. Pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, în nume propriu și pentru Administrația pentru Contribuabili Mijlocii, în motivarea recursului arată că soluția instanței de fond este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. În opinia recurentei au fost ignorate aspecte esențiale care dacă ar fi fost analizate în profunzime de către instanța de fond, ar fi condus la o alta soluție. Accesoriile aferente TVA stabilită prin Decizia de impunere nr. x/18.09.2015 emisă de organele de inspecție fiscală din cadrul DGAMC, sunt datorate întrucât prin Decizia de soluționare nr. 471/18.12.2017 s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a contestației pentru TVA. Un aspect important este acela ca intimata-reclamanta nu a adus niciun argument cu privire la cota aplicabilă și numărul de zile pentru care se calculează aceste obligații fiscale accesorii și niciun argument de fapt sau de drept care să contribuie la modificarea constatărilor din decizia de impunere contestată. În baza principiului de drept "accesorium sequitur principale", societatea datorează accesoriile în sumă de 1.595.851 RON reprezentând: 1.052.716 RON - dobânzi aferente TVA. 543,135 RON - penalități de întârziere aferente TVA. Conform O.G. nr. 92/2003, rezultă că pentru diferențele suplimentare de creanțe fiscale rezultate se datorează dobânzi și penalități de întârziere începând cu ziua imediat următoare scadenței creanței fiscale pentru care s-a stabilit diferența și până la data stingerii. În opinia recurentei, organul fiscal în mod legal și corect a apreciat că pentru diferențele suplimentare de creanțe fiscale rezultate, societatea datorează dobânzi și penalități de întârziere începând cu ziua imediat următoare scadenței creanței fiscale pentru care s-a stabilit diferența și până la data stingerii. În susținerea recursurilor sunt redate și indicate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară. 1.

Apărările formulate în cauză Recurenta-reclamantă A. S.R.L. și recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recurs