ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2146/2025

Ședința publică din data de 11 aprilie 2025

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a solicitat anularea Deciziei nr. 32/13.04.20222 emisă de ANAF-DGSC privind soluționarea contestației, anularea în parte a deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. x/15.11.2021 emisă de AFP Sector 4, cu privire la stabilirea în sarcina sa de obligații fiscale principale suplimentare, cu titlu de TVA în cuantum de 4.026.008 ron, calculată asupra unei cote de 25% din totalul cheltuielilor în sumă de 67.100.128 RON, efectuate de A. în baza contractelor de farm-out încheiate cu B. S.A., anularea Raportului de inspecție fiscală nr. x/15.11.2021 emis de ANAF-DGAMC, Activitatea de inspecție fiscală, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 223 din 30 aprilie 2024, a admis în parte contestația formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a anulat în tot Decizia nr. 32/13.04.2022 emisă de ANAF-DGSC de soluționare a contestației și în parte decizia F/MC 376/15.11.2021 emisă de DGAMC cu privire la TVA în cuantum de 4.026.008 RON, a respins, ca inadmisibilă, cererea de anulare a Raportului de inspecție fiscală nr. x/15.11.2021 și a obligat pârâtele să plătească reclamantei în solidar cheltuieli de judecată în cuantum de 25.000 RON, ce reprezintă onorariu expert și onorariu apărător redus.

Împotriva hotărârii instanței de fond pârâtele Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili au declarat recurs.

Deși au fost formulate memorii de recurs distincte, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., argumentele prezentate în susținere sunt identice.

Astfel, în motivarea recursurilor, după o amplă prezentare a situației de fapt, se arată că în ceea ce privește incidența motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. conform căruia constituie motiv de nelegalitate a unei hotărâri "încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", în interpretarea acestei sintagme, în doctrină s-a arătat că acest motiv de nelegalitate vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinate, interpretarea și aplicarea greșita a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept. O hotărâre este lipsită de temei legal atunci când, din modul cum este redactată, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, lipsa de temei legal netrebuind a fi confundată cu violarea legii sau cu nemotivarea. Lipsa de bază legală a hotărârii înseamnă absența unei norme juridice care să poată constitui premisa majoră a silogismului judiciar față de soluția dată. Cu alte cuvinte, urmează a se constata, pe de o parte, că hotărârea nu este motivată în drept (dacă ea este motivată, dar greșit, atunci viciul constă în violarea legii, cu nuanțele ei - greșita interpretare sau aplicare a legii), iar, pe de altă parte, că nu există în legislația în vigoare o normă juridică aplicabilă ca premisă majoră pentru concluzia la care s-a ajuns în cauză.

Recurentul consideră că instanța de fond a procedat la aplicarea și interpretarea în mod greșit a dispozițiilor legale ce reglementează taxa pe valoarea adăugata, respectiv art. 130 alin. (1), alin. (2) pct. 8, art. 126 alin. (1), art. 127 alin. (1) și alin. (2), art. 137 alin. (1) lit. a), art. 140 alin. (1), art. 134^1 alin. (1) și art. 134 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Hotărârea instanței de fond este nelegală întrucât intimata-reclamantă așa cum rezultă din Raportul de inspecție fiscală nr. x/15.11.2021 urmare controlului, s-a constatat că la lunile septembrie, noiembrie și decembrie 2015, în mod eronat reclamanta nu a înregistrat și declarat TVA colectată în sumă de 4.026.008 RON(67.100.128 RON* 25%=16.775.032 RON, 16.775.032 RON* 24% = 4.026.008 RON) aferentă serviciilor prestate/lucrările executate în contul B. S.A. pentru transferul efectuat de această entitate, a unei cote de participație din Acordul de concesiune pentru explorarea și exploatare petrolieră, încheiat de B. S.A. cu Agenția Națională pentru resurse minerale.

Contrar reținerilor instanței de fond, între cele doua părți contractante a fost realizat un schimb de servicii, între transferul cotelor de participare și dreptului de operare și efectuarea de servicii/lucrări, respectiv realizarea anumitor lucrări/investiții de către A. în schimbul cesiunii din partea B. a Cotei de Participare și dreptului de operare din Acordurile de concesiune intră în sfera de aplicare a TVA întrucât prin această "Contraprestație" a avut loc transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor/lucrărilor din proprietatea societății în schimbul dreptului de participare și operare din partea B., iar operațiunea realizată de cele doua entități, în condițiile și termenii prezentați mai sus, reprezintă un schimb de servicii/bunuri ce intră în sfera de aplicare a TVA.

Referitor la reținerile instanței de fond cu privire la "Lipsa încheierii unui pretins contract de schimb" și a unui schimb "tacit" între B. și A., în primul rând, după cum s-a prezentat prin Raportul de inspecție fiscală nr. x/15.11.2021, inspecția fiscală a verificat Contractele de Farm-out din data de 01 septembrie 2011, încheiate de S.C. A. S.R.L., cu reclamanta B. S.A., fără a se menționa existența/lipsa unui contract de schimb.

În al doilea rând, pe de-o parte, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta neagă existența unui schimb între S.C. A. S.R.L. și B. S.A., iar pe de altă parte prin Punctul de vedere formulat la Raportul de inspecție fiscală nr. x/15.11.2021, se admite existența unei "contraprestații asumate la schimb față de B., respectiv reprezentantul A. a precizat că "obligațiile asumate de A. față de B. ca și contraprestație pentru preluarea cotelor de 75% erau reprezentate doar de angajamentul de a suporta cheltuieli aferente acestor explorări doar până la valoarea de 3.930.558 USD (reprezentând 75% corespunzător cotei de 25% a B.). Astfel, orice alte cheltuieli suplimentare înregistrate de către A. pentru efectuarea acestor explorări nu fac în fapt parte a contraprestațiilor asumate la schimb față de B. pentru preluarea cotelor de 75% din cele două concesiuni".

Totodată, prin contestația formulată s-a menționat "pentru orice a excedat schimbului, s-a desfășurat ca o asociere în participațiune în care cele două părți activau împreună (în beneficiul propriu și indirect al ANRM) având agreată doar o împărțire a potențialelor venituri viitoare (ceea ce nu s-a realizat)".

În al treilea rând, conform clauzelor contractelor de farm-out, respectiv art. 4 - contraprestație, părțile contractuale au prevăzut fără echivoc un schimb.

Așa cum rezultă din Raportul de inspecție fiscală nr. x/15.11.2021, organele de inspecție fiscală au verificat operațiunile desfășurate prin prisma dispozițiilor legale obligatorii prevăzute de Codul fiscal, respectiv dacă reclamanta verificată avea obligația colectării TVA, respectiv dacă operațiunea realizată de cele două reprezintă un schimb de servicii/bunuri ce intră în sfera de aplicare a TVA .

Așa cum este prezentat în Raportul de inspecție fiscală nr. x/15.11.2021 constatările inspecției fiscale au rezultat exclusiv din explicațiile și documentele puse la dispoziție de reprezentantul societății și nicidecum o ingerință în deciziile contractuale ale părților.

Totodată opinia privind interpretarea greșită și dincolo de voința părților, a termenului contractual "Contraprestație" este nejustificată.

Prin "contraprestația" prezentată, a avut loc transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor/lucrărilor din proprietatea A. în schimbul dreptului de participare și operare din partea B., iar operațiunea realizată de cele două entități, reprezintă un schimb de servicii/bunuri ce intră în sfera de aplicare a TVA, conform prevederilor art. 130 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, recurentele consideră că A. datorează TVA colectată/de plată în suma de 4.026.008 RON, conform prevederilor art. 130 alin. (1), alin. (2) pct. 8, art. 126 alin. (1), art. 127 alin. (1) și alin. (2), art. 137 alin. (1) lit. a), art. 140 alin. (1), art. 134A1 alin. (1) și art. 134 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, astfel că Decizia de Impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. x/15.11.2021, cu privire la stabilirea, în sarcina reclamantei, de obligații fiscale principale suplimentare cu titlu de TVA în cuantum de 4.026.008 RON, reprezentând TVA calculată asupra unei cote cu 25% din totalul cheltuielilor în cuantum de 67.100 RON, efectuate de A. în baza contractelor de farm-out încheiate între A. și B. S.A., este temeinică și legală.

De asemenea, recurentele arată că hotărârea instanței de fond este nelegală și în ceea ce privește obligarea, în solidar, la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 25.000 de RON, întrucât în speță nu se probează culpa procesuală, sens în care solicită să fie exonerate de la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

În susținerea recursurilor sunt indicate și redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Intimata A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurente, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Având în vedere faptul că motivele de recurs sunt identice, Înalta Curte le va analiza și răspunde prin considerente comune.

Astfel, Înalta Curte reține că societatea reclamantă este producător de petrol și gaze naturale, activitate pe care o desfășoară pe teritoriul României, iar în perioada 14.12.2020 - 3.11.2021 organele de inspecție fiscală au efectuat la sediul său și la cel al DGAMC inspecție fiscală, ce a cuprins intervalul 1.01.2015 - 31.12.2019/01.01.2015 - 31.12.2018, având ca obiectiv impozitul pe profit și TVA, constatările și măsurile dispuse regăsindu-se în raportul de inspecție fiscală x/15.11.2021.

Direcția pârâtă a constatat că în lunile septembrie, noiembrie și decembrie 2015, în mod greșit reclamanta nu a înregistrat și declarat TVA colectată în sumă de 4.026.008 RON, calculată asupra procentului de 25 % din 67.100.128 RON, care reprezintă contravaloarea activităților de explorare, finalizate prin executarea și recepționarea sondelor de explorare, respectiv 16.775032 RON, aferentă serviciilor prestate/lucrările executate în contul B. S.A. pentru transferul efectuat de această entitate, a unei cote de participație din Acordul de concesiune pentru explorare și exploatare petrolieră, încheiat de B. S.A. cu Agenția Națională pentru Resurse Minerale.

Înainte de emiterea raportului de inspecție fiscală, DGAMC a încunoștiințat societatea, prin înștiințarea din 26.10.2021, cu privire la discuția finală care a avut loc la 3.11.2021, la 11.11.2021.

Reclamanta a transmis punctul său de vedere referitor la constatările inspectorilor fiscali, solicitând a se avea în vedere argumentele sale în evaluarea finală a aspectelor analizate, prezentându-se aspecte, care în opinia sa nu pot susține concluzia organului de inspecție fiscală, conform căreia în fapt ar fi avut loc un schimb între societatea reclamantă și S.C. B. S.A., suportarea în totalitate a cheltuielilor fazei III revine societății reclamante și nu și cocontractantei sale, prestațiile realizate fiind asumate în schimbul preluării cotei de 75% din cele două concesiuni, nefiind efectuate pentru societatea cedentă, căreia nu îi incumbă obligația de a suporta cheltuielile și costurile aferente fazei III.

În baza raportului de inspecție fiscală x/15.11.2021, DGAMC a emis decizia de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice F-MC 376/15.11.2021, prin care a stabilit în sarcina societății reclamante obligația de plată cu titlu de TVA a sumei de 4.026.008 RON.

Reclamanta a formulat contestație administrativă înregistrată la ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor sub nr. A-SLP 113/20.01.2022, care a fost respinsă prin Decizia nr. 32/13.04.2022.

Organul de soluționare a contestațiilor a concluzionat că, în mod corect, a fost stabilită obligația de plată a TVA în sarcina societății contestatoare, având în vedere raporturile contractuale, ce s-au derulat între aceasta și B. S.A., neimpunându-se ca reclamanta să suporte în totalitate cheltuielile aferente serviciilor prestate/executate, ci doar în proporție de 75%, diferența de 25% revenind societății cedente, acestea fiind cotele ce se cuvin celor două societăți potrivit acordurilor de concesiune aprobate prin H.G. nr. 709/1998, între cele două părți contractante realizându-se un schimb tacit de servicii între transferul cotelor de participare și dreptul de operare și efectuarea de servicii/lucrări, astfel că fiecare persoană impozabilă implicată în schimb a efectuat o prestare de servicii cu plată supusă TVA.

Instanța de fond a admis, în parte, acțiunea reclamantei, soluție pe care Înalta Curte o împărtășește.

Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că în ceea ce privește obligația fiscală suplimentară stabilită în sarcina reclamantei, organul fiscal calculând TVA pentru suma de 16.775.032 RON, care reprezintă 25% din costurile și cheltuielile în cuantum de 67.100.128 RON - contravaloarea sondelor Greșu și Nereju înregistrate în contabilitatea S.C. A. S.R.L., în procent de 100%, obligație care are ca fundament faptul că cele două societăți, părți în contractele de farm-out intervenite în anul 2011 sunt titularele drepturilor și obligațiilor din acordurile de concesiune în procent de 75%, respectiv 25%, apărările reclamantei sunt fundamentate, obligația stabilită în sarcina sa nu are suport în probele administrate în cauză și nici în dispozițiile legale aplicabile.

Astfel, temeinic și legal s-a constatat că reclamanta și-a asumat expres obligația de a suporta în totalitate costurile și cheltuielile generate de faza III din programul minim de lucrări, fază care nu a fost finalizată în intervalul aprobat de ANRM, data de finalizare fiind 1.07.2014, sondele fiind finalizate la 5.05.2015, respectiv 20.07.2015, fără ca agenția să fi extins termenul de finalizare, situație confirmată de constatările ANRM din cele două note de constatare nr. 400023 și 400024 din 11.01.2016, necontestată de organele fiscale, prin urmare, societății nu îi incumbă obligația de a colecta TVA pentru suma de 16.775.032 RON, ce nu a fost facturată către partenerul său și reprezintă 25% din costurile și cheltuielile în cuantum de 67.100.128 RON - contravaloarea sondelor Greșu și Nereju, ce sunt evidențiate în totalitate în contabilitatea sa și nu doar potrivit cotei sale de 75% din drepturile și obligațiile dobândite prin contractele de farm-out.

Cu privire la pretinsa existență a unui schimb de servicii între B. și A., în sensul că între cele două părți contractante ar fi fost realizat un schimb de servicii între transferul cotelor de participare și dreptului de operare și efectuarea de servicii/lucrări, respectiv realizarea anumitor lucrări/investiții de către A. în schimbul cesiunii din partea B. a Cotei de Participare și dreptului de operare din Acordurile de concesiune, Înalta Curte reține că recurentele-pârâte reiterează că art. 4, denumit marginal "Contraprestație" ar indica "fără echivoc" că între părți a avut loc un schimb de servicii între A. și B.. Recurentele susțin că ceea ce a generat aplicarea TVA asupra diferenței de 25% din totalul cheltuielilor suportate de reclamantă ar reprezenta, în fapt, servicii prestate de A. către B., iar aceste servicii ar reprezenta parte a contraprestației achitate de către A. pentru obținerea cotei de participare de 75% din proiect.

Înalta Curte reține că instanța de fond a analizat susținerile organelor fiscale în ceea ce privește pretinsul schimb de servicii, reținând în mod corect că din prevederile celor două contracte de farm-out, nu rezultă că cele două societăți au încheiat o convenție având ca obiect schimbul de servicii, nici expresă, nici subînțeleasă, fiind relevant art. 4.1, ce stipulează expres obligațiile asumate de reclamantă, fiind evidențiată expres suportarea de această societate a costurilor pe perioada executării programului de exploatare minieră pentru faza III în procent de 100% și nu potrivit cotei sale de participare de 75%, așa cum au reținut organele fiscale.

De asemenea, Înalta Curte reține că nu se poate susține nici pretinsul schimb tacit de servicii, care ar rezulta din clauzele contractelor de farm-out, cum susțin organele fiscale, în condițiile în care nu se regăsește în cele două convenții nicio o obligație asumată de A., potrivit căreia execută activitățile specifice fazei III, numai în procentul de 75% din drepturile și obligațiile dobândite din acordul de concesiune, astfel încât pentru diferența de 25% aceste activități să fie realizate pentru partenerul său.

Astfel fiind, în mod corect s-a apreciat că nu rezultă existența schimbului de servicii invocat de organul fiscale, care să intre sub incidența dispozițiilor legale specifice TVA, astfel cum a concluzionat și expertul contabil, în sensul că nu se identifică niciun schimb tacit de servicii, suportarea în totalitate a cheltuielilor aferente fazei III din programul minim de lucrări este o obligație contractuală, expres asumată de A. S.R.L..

În lipsa oricăror clauze contractuale din care să reiasă că ar exista un schimb de bunuri și servicii între A. și B., recurentele se limitează să reproducă aceeași susținere potrivit căreia prestațiile A. ar fi fost stipulate de părți în articolul 4., deoarece poartă titlul "Contraprestație".

Înalta Curte constată că recurentele nu critică, însă, concluzia expertului judiciar conform căruia, din documentele depuse la dosarul cauzei, nu reiese nominalizarea serviciilor pe care B. și A. și le-ar fi prestat "reciproc" și nici nu identifică în concret pretinsele servicii care ar fi fost furnizate reciproc de către părți.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentelor, cheltuielile aferente Fazei III a proiectului (art. 4.1.b) din Contractele de farm-out) sunt susținute 100% de către A., nu prezintă caracterele unui schimb de servicii cu B. și deci nici nu pot fi supuse regulii generale de împărțire conform cotelor de participare 75/25 prevăzut în Anexa C la Contractele-farm-out.

În ceea ce privește obligația colectării TVA stabilită de recurentele-pârâte Înalta Curte reține că aceasta a avut la bază interpretarea greșită a dispozițiilor contractuale precum și lipsa înțelegerii privind implementarea proiectelor de explorare și exploatare a perimetrelor petroliere, în special derularea fazei III din proiect.

Prin recursurile formulate, recurentele critică soluția instanței cu privire la interpretarea și aplicarea art. art. 130 alin. (1), alin. (2) pct. 8, art. 126 alin. (1), art. 127 alin. (1)și alin. (2), art. 137 alin. (1) lit. a), art. 140 alin. (1), art. 134A1 alin. (1) și art. 134 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Recurentele consideră că orice cheltuială pe care reclamanta a efectuat-o în interesul proiectului de concesiune este supusă TVA calculată asupra unei cote cu 25% din totalul cheltuielilor, indiferent de activitățile prestate în conformitate cu Contractul de concesiune și cu ignorarea întregului mecanism contractual.

Analizând incidența legislației în materie de TVA, și în special prevederile art. 126 alin. (1) lit. a) din legea 571/2003, ce definesc condițiile cumulative care trebuie îndeplinite pentru a exista o prestare de servicii, prima instanță în mod corect a reținut că este necesar ca o astfel de prestare de servicii să fie efectuată cu plată, cum prevede și pct. 2 alin. (2) și pct. 3 alin. (2) din normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, precum și cele ale art. 130 și 137 din Codul fiscal.

Legalitatea stabilirii obligației suplimentare cu titlu de TVA în sarcina reclamantei nu poate fi fundamentată decât prin existența certă a unei prestări de servicii între părțile contractante, respectiv o parte să fie obligată să presteze un serviciu și să primească, în contrapartidă, din partea celeilalte părți, un alt serviciu, respectiv o plată, însă în prezenta cauză, raportat la clauzele contractelor de farm-out nu se identifică un schimb, cum susțin organele fiscale, nici un schimb tacit de servicii, neexistând prestări de servicii realizate de B. S.A., în contrapartida presupuselor prestări de servicii efectuate de A..

În acord cu cele reținute de prima instanță din punct de vedere strict fiscal, Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile art. 130 Codul fiscal coroborat cu dispozițiile pct. 8 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, pentru a ne afla în prezența unui schimb de servicii.

În cazul de față, niciuna dintre părți nu livrează un bun sau prestează un serviciu către cealaltă parte, întrucât lucrările și cheltuielile efectuate de A. au fost efectuate cu titlu de plată a prețului cesiunii cotei de participare și nu cu titlu de servicii prestate către B..

De asemenea, în cazul de față, între părți nu a avut loc un transfer reciproc de drepturi de proprietate asupra unor bunuri și nici nu au fost schimbate anumite servicii. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile recurentelor pe acest aspect sunt neîntemeiate și nu pot fi primite.

În ceea ce privește motivul de recurs privind acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte are în vedere faptul că prin Decizia nr. 3/2020 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat în sensul că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport de prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitată de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de cazare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Ca atare, în aplicarea deciziei anterior enunțate, instanța de control judiciar nu se poate pronunța asupra proporționalității cheltuielilor de judecată acordate unei părți de către instanța de fond.

În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentelor sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Față de soluția pronunțată, Înalta Curte va obliga recurentele, în solidar, la plata sumei de 17.776,46 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata- reclamantă A..

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta - pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală (fostă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili) și de recurenta - pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală (fostă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili) în numele și pentru Ministerul Finanțelor împotriva sentinței nr. 223 din 30 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Obligă recurentele, în solidar, la plata sumei de 17.776,46 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata- reclamantă A..

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 11 aprilie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.