Decizia nr. 3188/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 146 a Tribunalului Galați

Prin cererea inițial înregistrată la data de 15.10.2019 pe rolul Tribunalului Galați, secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Ministrul de Interne, solicitând obligarea acestuia din urmă la emiterea ordinului prin care să i se confere Semnul Onorific în Serviciul Patriei. Prin sentința civilă nr. 146/04 iunie 2020, Tribunalul Galați a admis excepția necompetentei materiale a Tribunalului Galați – secția C.A.F., invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Ministrul de Interne, în favoarea Curții de Apel Galați – secția C.A.F. Pe rolul Curții de Apel Galați cauza a fost înregistrată cu nr. x/2019 la data de 19.06.2020. 1.

Hotărârea primei instanțe Curtea de Apel Galați– secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 86 din 13 august 2020,a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministrul de Interne, a admis excepția lipsei de interes invocată de Ministerul Afacerilor Interne și, pe cale de consecință, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Externe și Ministerul de Interne, având ca obiect obligare emitere act administrativ, ca fiind lipsită de interes. 1.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen, reclamantul A. cât și pârâtul Ministrul de Interne, în condițiile art. 483 C. proc. civ. Prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant a invocat ipotezele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., sens în care, a invocat, în esență, următoarele motive: - este nelegală admiterea excepției lipsei de interes, acțiune ce a condus la soluția de admitere a excepției, contrar prevederilor art. 32 C. proc. civ. Reiterând susținerile din fond referitoare la excepția invocată, recurentul-reclamant a considerat că argumentația curții de apel s-ar fi susținut, în măsura în care, instanța ar fi respins-o ca rămasă fără obiect. A mai susținut că instanța de fond nu s-a pronunțat și nu a luat în dezbatere în motivarea hotărârii un aspect apreciat de recurent ca esențial, și anume că prin acțiunea introductivă, instanța nu a fost sesizată cu emiterea ordinului pentru anul 2019 cum greșit a apreciat instanța de fond ci pentru anul 2018. - Hotărârea pronunțată în apel a fost criticată și pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Referitor la acest aspect, recurentul a arătat că instanța de fond a avut în vedere la pronunțarea sentinței o altă situație de fapt decât cea care a făcut obiectul acțiunii introductive. Astfel, în opinia recurentului, se impune admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea acuzei spre rejudecare la aceeași instanță. Prin motivele de recurs circumscrise pct. 5 și pct. 8 ale art. 488 C. proc. civ., în recursul său incident pârâtul Ministrul de Interne a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministrul de Interne și, ca urmare, respingerea acțiunii ca fiind formulată împotriva uni persoane fără calitate. A considerat că raportat la soluția și motivarea instanței de fond argumentele de drept aduse prin considerente a încălcat dispozițile art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., cu privire la principiul disonibilităților părților, precum și limitele judcătorului conferite de legiuitor. În concluzie a precizat că ministrul nu este o autoritate publică centrală ci doar asigură conducerea și reprezentarea autorității publice centrale (minister). Ministrul este un demnitar (art. 5 lil. v din O.U.G. nr. 57/2019 -persoană care exercită funcții de demnitate publică în temeiul unui mandat, potrivit Constituției, potrivit prezentului cod și altor acte normative), iar nu autoritate publică. Astfel, ministrul afacerilor interne nu poate fi considerat, în temeiul art. 16 din Legea nr. 554/2004 funcționarul public vinovat pentru neemiterea ordinului de către instituția pe care o conduce. Ca arare, ministrul afacerilor interne îndeplinește o funcție de demnitate publică și nu una care ar putea atrage răspunderea instituită prin art. 16 din Legea nr. 554/2004, așa cum în mod eronat a apreciat instanța de fond. 1.

Apărările formulate în cauză Recurentul-pârât a formulat întâmpinare, la recursul principal, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția din 2 decembrie 2020 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 26 mai 20212, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, și față de întreg probatoriul administrat, prin raportare la normele legale incidente, incluzând dezlegările date în cursul soluționării căii de atac cu care a fost investită, Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor și lucrărilor dosarului reține că recursurile de față sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Cu referire la recursul declarat de reclamantul-reclamant A., se constată că acesta deduce judecății critici nefondate. Astfel, mai întâi, trebuie spus că toate susținerile din recursul reclamatului prin care se tinde la o reapreciere a probelor administrate, în vederea stabilirii unei situații de fapt diferite de cea stabilită în fața instanței de fond nu pot face obiect de analiză în recurs, întrucât toate acestea țin de stabilirea situației de fapt supusă judecății, și nu de aplicarea legii, observându-se în acest sens că printr-o reapreciere a probatoriului în sensul dorit de recurent s-ar ajunge să se schimbe situația de fapt stabilită de instanța de fond, ceea ce nu este permis în recurs. În acest sens se reține că, așa cum reiese din art. 483, art. 488 C. proc. civ., scopul recursului este acela de a supune instanței de recurs doar examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce presupune realizarea doar a unui control de legalitate cu privire la hotărârea atacată, fără a se putea reaprecia starea de fapt stabilită de instanța de fond, și, în mod implicit, fără a se putea reanaliza probele întrucât reanalizarea probelor implică reanalizarea situației de fapt. Astfel, în motivarea recursului, recurentul-reclamant nu invocă critici de nelegalitate care să vizeze hotărârea atacată, aceasta făcând doar o prezentare a unor texte de lege și aspecte probatorii exprimându-și nemulțumirea față de soluția dată de instanța de fond, fără a arăta care sunt argumentele juridice pentru care apreciază că instanța a pronunțat o soluție care nu este motivată și care este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, adică nu a criticat soluția instanței de apel sub aspectul considerentelor prezentate în cuprinsul deciziei și care au condus la soluția contestată. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Nu încape nicio îndoială cu privire la faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești se constituie într-o fundamentală exigență, caracterul efectiv al accesului părților la justiție și al dreptului acestora la un proces echitabil impunând, în mod necesar, ca hotărârea să fie motivată îndeajuns de amplu, limpede și convingător, astfel încât părțile să poată cunoaște motivele de fapt și/sau de drept care au format convingerea judecătorului și în raport de care cererile sau apărările lor au fost admise ori, după caz, respinse. În egală măsură, adecvata motivare a hotărârii judecătorești nu trebuie să însemne, întotdeauna, că instanța este datoare a răspunde în mod direct fiecărui argument ori fiecărei afirmații făcute de părți, esențial fiind ca din considerentele hotărârii să rezulte - uneori și implicit, însă îndeajuns de clar – care sunt rațiunile în raport de care instanța s-a oprit la o anumită soluție. Recurentul-reclamant invocă ipoteza existenței unor motive contradictorii, susținând că instanța de fond nu a fost sesizată cu emiterea ordinului pentru anul 2019 ci pentru anul 2018. Contrar celor afirmate de recurent, așa cum reiese din actele și lucrările dosarului că instanța de fond a reținut, în considerentele ce au fundamentat adoptarea soluției că reclamantul a solicitat obligarea Ministrului de Interne să procedeze la emiterea ordinului prin care să i se confere Semnul Onorific În Serviciul Patriei cum, de altfel, reiese din cererea de chemare în judecată. Luând în analiză acest motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. – ipoteza considerentelor străine de natura cauzei, Înalta Curte constată motivarea sentinței de fond, sub acest aspect, nu poate fi considerată nicidecum ca fiind afectată de viciul unor considerente fie insuficiente, fie total străine de susținerile din cererea de chemare in judecată, așa cum pretinde recurentul, câtă vreme curtea de apel a luat în considerare cele solicitate de către acesta. În alte cuvinte, într-o manieră detaliată și cu un raționament convingător, curtea de apel a realizat un examen al susținerilor și criticilor aduse de părți, astfel că motivarea hotărârii instanței de fond s-a efectuat cu respectarea dispozițiilor 425 alin. (1) din C. proc. civ. și a principiilor jurisprudențiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Nu există, așadar, temeiuri pentru a considera că decizia instanței de apel ar fi lovită de nulitate, în sensul prevederilor art. 174 și 175 C. proc. civ. Criticile recurentului, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vizează pretinsa reținere greșită a excepției lipsei de interes, cu consecința respingerii acțiunii ca fiind lipsită de interes. În prezentul proces, instanța de fond a reținut, ca element de fapt relevant, că prin Ordinul Ministrului Afacerilor Interne nr. 141 din 25.11.2019 privind conferirea Semnului onorific În Serviciul Patriei unor maiștri militari, subofițeri, soldați și gradați profesioniști și funcționari publici cu statut special, cu grade profesionale echivalente cu gradele de maiștri militari și subofițeri, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 946 din 26 noiembrie 2019, reclamantului i s-a conferit la data de 1 decembrie 2019 Semnul onorific "În Serviciul Patriei", pentru 25 ani de activitate, în domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale. A mai subliniat că în aceste circumstanțe, în ceea ce privește interesul reclamantului în susținerea acțiunii de față, instanța constată că potrivit dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 din C. proc. civ., una dintre cele patru condiții de exercitare a acțiunii civile rezidă în justificarea unui interes. Este locul aici a aminti faptul că interesul, înțeles ca o condiție de exercițiu a acțiunii civile, nu are în vedere interesul material sau moral care formează substanța dreptului subiectiv, ci justificarea de a invoca și a urmări pe calea demersului judiciar promovat, un anumit folos practic. Actualmente, conditie sine qua non, interesul constituie o condiție de ordin subiectiv recunoscută reclamantului, dar și pârâtului ori terților intervenienți care au abilitatea legală a unui drept la acțiune. De asemenea, trebuie menționat că activitatea judiciară nu poate fi inițiată și întreținută, fără justificarea unui interes de către persoana care solicită instanței de judecată soluționarea unei cereri. Așadar, justificarea interesului judiciar revine reclamantului și vizează, în principal, momentul inițial al procesului, astfel că lipsa interesului se invoca pe cale de exceptie prin exceptia lipsei de interes, fiind o exceptie de fond, absoluta si peremptorie. Ca atare, în mod corect instanța de fond, a reținut că reclamantul nu mai justifică un interes în susținerea acțiunii introductive, atât timp cât reclamantului A. i s-a conferit Semnul onorific "În Serviciul Patriei" pentru 25 ani de activitate, interesul reclamantului în susținerea acțiunii nu mai este actual, demersul judiciar al acestuia fiind lipsit de interes. În continuare este de precizat că susținerile recurentului -reclamant prin care se tinde la o reapreciere a probelor administrate, în vederea stabilirii unei situații de fapt diferite de cea stabilită în fața instanței de fond nu pot face obiect de analiză în recurs, întrucât toate acestea țin de stabilirea situației de fapt supusă judecății, și nu de aplicarea legii, observându-se în acest sens că printr-o reapreciere a probatoriului în sensul dorit de recurent s-ar ajunge să se schimbe situația de fapt stabilită de instanța de fond, ceea ce nu este permis în recurs. În acest sens se reține că, așa cum reiese din art. 483, art. 488 C. proc. civ., scopul recursului este acela de a supune instanței de recurs doar examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce presupune realizarea doar a unui control de legalitate cu privire la hotărârea atacată, fără a se putea reaprecia starea de fapt stabilită de instanța de fond, și, în mod implicit, fără a se putea reanaliza probele întrucât reanalizarea probelor implică reanalizarea situației de fapt. Astfel, în motivarea recursului, recurentul-reclamant nu invocă critici de nelegalitate care să vizeze hotărârea atacată, aceasta făcând doar o prezentare a unor aspecte probatorii exprimându-și nemulțumirea față de soluția dată de instanța de fond, fără a arăta care sunt argumentele juridice pentru care apreciază că instanța a pronunțat o soluție care nu este motivată și care este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, adică nu a criticat soluția instanței de apel sub aspectul considerentelor prezentate în cuprinsul deciziei și care au condus la soluția contestată. Toate aceste aserțiuni au semnificația unor chestiuni de fapt, deci cu privire la care doar prima instanță (ca instanță de fond) avea prerogativa legală de a le stabili, Înalta Curte ca instanță de recurs, neavând ea însăși dreptul de a le cenzura ori modifica, căci aceasta ar însemna să reaprecize probele administrate pentru a stabili o altă stare de fapt, ceea ce legea nu îi îngăduie. Controlul pe care instanța de recurs îl poate exercita trebuie să se păstreze în limitele stabilite de art. 488 C. proc. civ., aceasta și în condițiile în care în recurs nu au fost înfățișate, în limitele instituite de art. 492 C. proc. civ., probe noi care să conducă la reținerea, în totul sau în parte, a unei alte stări de fapt decât aceea la care instanța de apel s-a oprit. Or, a-i cere Înaltei Curți, ca instanță de recurs, să tragă o asemenea concluzie înseamnă a-i pretinde să reaprecieze probele administrate în primă instanță, ceea ce legea, așa cum s-a precizat mai sus, nu permite. Față de toate cele ce preced, conchide Înalta Curte că în raport de starea de fapt reținută de instanța de fond în urma aprecierii probelor administrate și, totodată, în urma luării în considerare admiterea excepțieie lipsei de interes, ca excepție de fond, este deci, nefondat și cel de-al doilea motiv al recursului întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Referitor la recursul incident, prin motivele de recurs circumscrise pct. 5 și pct. 8 ale art. 488 C. proc. civ., pârâtul Ministrul de Interne a susținut că instanța fondului în mod greșit a respins excepția lipsei caliății procesuale pasive, ministrul nefiind o autoritate publică centrală ci doar asigură conducerea și reprezentarea autorității publice centrale (minister), astfel că au fost încălcate dispozițile art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., cu privire la principiul disonibilităților părților, precum și limitele judcătorului conferite de legiuitor. Cu referire la pretinsa încălcare a principiului rolului activ al instanței de fond cu prilejul examinării excepției lipsei calității procesuale pasive, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate. De necontestat, rolul activ al judecătorului, consacrat în art. 22 din C. proc. civ., reprezintă un principiu fundamental al procesului civil, acesta referindu-se, în esență, la folosirea unor mijloace legale pentru aflarea adevărului, în limitele legii și în cadrul procesual stabilit prin voința părților. În speță, rolul activ al instanței de fond în examinarea cauzei s-a manifestat pe deplin, câtă vreme în condițiile în care potrivit art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004, contenciosul administrativ reprezintă activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar chemarea în judecată a funcționarului public vinovat de emiterea unui act administrativ nelegal sau de modul de soluționare a unui cereri privitoare la un drept este posibilă, în conformitate cu art. 16 din același act normativ. Mai mult decât atât, așa cum o afirmă și instanța de fond, potrivit art. 57 alin. (5) Ordonanță de Urgență nr. 57 din 3 iulie 2019 privind Codul administrativ, publicată în Monitorul Oficial nr. 555 din 5 iulie 2019, "(5) Aprecierea necesității și oportunitatea emiterii actelor administrative ale miniștrilor aparțin exclusiv acestora." Astfel, conferirea Semnului onorific În Serviciul Patriei poate fi realizată doar prin acțiunea personală a ministrului afacerilor interne atât prin emiterea ordinului cât și prin validarea atestatelor care însoțesc Semnul onorific În Serviciul Patriei, aprecierea asupra necesității și oportunitatea emiterii ordinului aparținând exclusiv ministrului administrației și internelor. Înalta Curte reține, în baza argumentelor expuse punctual, că nu sunt incidente neregularitățile procedurale invocate, instanța de fond respectând întocmai principiile dreptului la apărare și rolul activ al judecătorului și asigurând echilibrul procesual necesar în raport cu celelalte principii fundamentale procesului civil care, după cum este cunoscut, urmărește, de regulă, protecția juridică a unor interese private. Recurentul-pârât a reiterat, prin cererea de recurs, nemulțumirile supuse deja controlului anterior, respingând excepția lipsei calității procesual pasive a ministrului prima instanță a argumentat în mod corect că, conferirea Semnului onorific În Serviciul Patriei nu este o atribuție legată de conducerea Ministerului Afacerilor Interne sau de reprezentare în raporturile cu celelalte autorități publice, cu persoanele juridice și fizice. Dar, chiar astfel fiind, soluția de respingere a excepției lipsei calității procesual pasive invocată de ministrul Afacerilor Interne se relevă a fi corectă tocmai în considerarea celor menționate în adresa nr. x/19.07.2019 emisă de U.M. 0543 Tecuci, prin care reclamantul fusese propus pentru conferirea Semnului onorific În Serviciul Patriei deoarece îndeplinea condițiile legale, iar această distincție nu putea fi conferită decât de către ministrul afacerilor interne, acesta are calitate procesuală în cauză. În baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge, așadar, ca nefondat recursul incident declarat de pârât. III. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.