ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3173/2021

Ședința publică din data de 26 mai 2021

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 15.06.2018, precizată succesiv la data de 12.09.2018, reclamanții A. Și B., i contradictoriu cu pârâții Înalta Curte de Casație și Justiție, Presedintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, Tribunalul Vaslui, DIICOT Bt Vaslui, C., D., Statul Român Prin Ministerul Finanțelor Publice, Serviciul Român de Informații și DIICOT - Structura Centrală, solicitând instanței de judecată ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună:

- anularea încheierilor și autorizațiilor de interceptare și înregistrare a postului telefonic x pronunțate și emise în dosarele x/2012 și y/2012, autorizația x/15.03.2012

- anularea transcriptului aflat la dosar ca fiind nelegal, transcript pentru care în mod fals se susține că A. ar fi apelat de la nr. de telefon x pe B. care ar fi răspuns la nr. de telefonx,

- anularea referatelor de solicitare a emiterii autorizațiilor de interceptare

- să se constate încălcarea dreptului la viață privată prin interceptarea unui post telefonic aparținând unei persoane pentru care nu era începută urmărirea penală

- obligarea pârâtei la plata de despăgubiri.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1930 din 05 iunie 2019, a respins ca inadmisibilă acțiunea în contencios administrativ și fiscal formulată de reclamanții B., și A., în contradictoriu cu pârâții Inalta Curte de Casație și Justiție, Presedintele Inaltei Curți de Casație și Justiție, Tribunalul Vaslui, DIICOT BT Vaslui, C., DIICOT BT Vaslui, D., Statul Român Prin Ministerul Finanțelor Publice, Serviciul Român de Informații și DIICOT - Structura Centrală, având ca obiect "anulare act administrativ".

1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate

Împotriva sentinței Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au promovat recurs reclamanții B. și A., în condițiile art. 493 C. proc. civ.

Prevalându-se de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., au solicitat, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimite­rea cauzei spre rejudecare.

În esență, s-au susținut, următoarele critici:

Instanța a depășit atribuțiile puterii judecătoreșți- art. 488 alin,. (1) pct. 4 C. proc. civ.

S-a arătat că instanța fondului, la termenul de judecată din 5 iunie 2019, apreciind că nu se poate reține culpa reclamantului în neprezentarea acestuia la strigarea cauzei, întrucât acesta este o persoană privată de libertate fiind adus de la Penitenciarul Vaslui aflându-se în custodia lucrătorilor MAI în incinta instanței, neavând deci libertate de deplasare, a dispus, într-un final (desi cauza a rămas în pronunțatre) aducerea recurentului A., în sala de ședință pentru a-i da posibilitatea de a pune concluzii pe excepția inadmisibilității acțiunii. Astfel, după reluarea cauzei, deși a invocat o excepție de nelegalitate în sedință publică, instanța a ignorant acest aspect și a pus concluzii doar pe admisibilitatea acțiunii, acesta fiind primul termen de judecată.

Recurenții au susținut că, prin respingerea cererii formulate reprezintă o depă­șire a atribuțiilor puterii judecătorești.

Se mai arată de către recurentul A. că deși, a pus concluzii după ce cauza fusese deja strigată, în opinia acestuia i-ar fi fost încălcate dreptul la un proces echitabil, accesul la justiție, principiul egalității armelor, principiul contradictorialității și principiul publicității ședinței de judecată, neindicându-se în ce fel instanța ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești sau ar fi pronunțat hotărârea cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității – art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

- apreciază recurenții că actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlătu­rată decât prin desființarea acestuia.

- încălcarea regulilor privind admisibilitatea contestației

Recurenții au făcut trimitere la motivele expuse prin acțiune, apreciind că există motive de admisibilitate a prezentei cauze, arâtând că au solicitat instanței să dispună anularea referatelor de solicitare de interceptare, înregistrare și de supraveghere tehnică nr. 70 și nr. 71 emise în dosarul penal nr. x/2012 precum și anularea încheierilor prin care Tribunalul Vaslui a admis și încuviințat interceptarea iar prin excepția de nelegalitate a susținut că instanța ar trebui să se pronunțe și asupra legalității acestor acte, ele nefiind legale. SRI nu putea să efectueze niciun act, deși au săvârșit acte de cercetare penală în cauză. Au susținut în continuare că referatele de solicitare de interceptare și încheierea Tribunalului sunt acte administrative, au produs efecte juridice, sunt emise de către o autoritate publică și chiar dacă sunt emise către un terț, anume DIICOT –BT Vaslui, au produs efecte juridice în ceea ce îl privește.

În fine, recurenții au susținut față de faptul că nu a fost cercetat fondul cauzei, potrivit statuărilor din prezenta sentință atatactă, se impune casarea sentinței și trimiterea cazuzei spre rejucare la aceeași instanță, pentru pronunțarea pe fond a cauzei.

1.4. Procedura de soluționare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 28 mai 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 26 mai 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, raportat la prevederile legale incidente dar și față de contextul factual al cauzei, Înalta Curte reține că este nefondat recursul de față, astfel că urmează a fi respins, în temeiul art. 496 C. proc. civ., pentru considerentele ce succed:

În prealabil, Înalta Curte constată că în motivarea cererii de recurs, în lipsa unor argumente juridice pertinente și concludente, recurenții-reclamați reiterează sub o altă formă considerentele prezentate prin apărările formulate la instanța fondului fără a dezvolta un raționament juridic pentru care apreciază că sentința recurată este neîntemeiată, fără a aduce reale critici modului în care curtea de apel a soluționat prezenta cauză, fiind nemulțumiți de fapt de soluția pronunțată de aceasta.

Totodată, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., analiza instanței de recurs presupune examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Atributul esențial al instanței de recurs îl constituie interpretarea legii, iar, în speță, nu există critici de nelegalitate în sensul exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Considerentele Curții de apel sunt judicioase, reflectând aplicarea adecvată a cadrului normativ la situația de fapt care se degajă din înscrisurile administrate.

Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., s-a susținut că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești atunci când a suplinit sau a ignorat obligațiile procedurale ce revin părții care sesizează instanța și a dispus,punerea concluziilor numai pe excepția inadmisi bilității acțiunii. Se arată că în această situație, instanța nu și-a manifestat rolul independent și imparțial în ceea ce privește părțile din litigiu, ceea ce contravine dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Motivul de recurs prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.: "când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești".

Cu alte cuvinte, când instanța a săvârșit un "exces de putere".

Instanța săvârșește un "exces de putere" când, fie pronunță o hotărâre judecătorească fără nicio competență în acea problemă, fie chiar și numai când ea săvârșește orice alt act de procedură în afara prerogativelor recunoscute instanțelor prin lege.

Într-o încercare de definire a sintagmei "depășirea atribuțiilor puterii judecătorești", s-a considerat că aceasta semnifică intruziunea autorității judecătorești în sfera activității autorității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, decât cea judecătorească.

Aceasta s-ar putea produce când instanța săvârșește un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, când consfințește, cu valoare legală, texte abrogate, când contestă puterea legiuită altor texte, când critică pe legiuitor, când aplică o lege adoptată, înaintea intrării ei în vigoare, când se pronunță pe cale de dispoziții generale.

În practica instanței supreme s-a statuat că prin exces de putere nu se pot înțelege decât acele atingeri aduse de judecători principiilor constituționale care determină, în interesul general, limitele în care trebuie să se restrângă diferitele puteri, iar nu orice violare de lege sau abateri de la simple reguli de competență.

Conform doctrinei, "excesul de putere" derivă din trecerea abuzivă a "barierelor" între funcțiile ce revin autorităților publice și el este un exces față de limitele fixate prin norme constituționale. Astfel spus, "excesul de putere" constă în încălcarea de către judecători a principiului separației puterilor în stat, în imixtiunea lor în atribuțiile puterii legislative sau executive.

Înalta Curte constată că, în cauza de față, nu ne aflăm în niciuna din ipotezele prezentate mai sus, iar așa cum reiese și din practicaua sentinței instanța aprecizat că precizează că dezbaterile s-au închis, iar în măsura în care se va trece de excepția inadmisibilității se va fixa un termen pentru continuarea judecății, atunci se va putea discuta excepția de nelegalitate care vizează, potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004, soluționarea pe fond a cauzei. Totodată, instanța a pus în vede că îi pune în vedere reclamantului că dacă dorește poate depune la dosarul cauzei concluzii scrise.

Mai mult, instanța a arătat că toate celelalte chestiuni țin de fondul cauzei și nu au fost discutate în ședința publică, astfel că reține cauza în pronunțare asupra excepției, astfel că motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 nu este întemeiat.

Recurenții au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se impune soluția de casare în soluționarea recursului, "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității."

Amintește Înalta Curte că nulitatea actelor de procedură definită la art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. ca fiind "sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă" se regăsește actualmente în Capitolul III din titlul IV al Cărții I din același Cod, care reglementează deopotrivă nulitatea absolută și pe cea relativă, nulitatea condiționată și nulitatea necondiționată de existența unei vătămări, totodată, statuând asupra modului în care nulitățile pot fi invocate și efectele pe care le produce aplicarea sancțiunii.

Prin urmare, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru a se constata dacă reprezintă sau nu un motiv de casare a hotărârii.

Instanța de recurs constată că în mod corect Curtea de apel a reținut, astfel cum au fost consemnate în practicaua hotărârii recurate de unde rezultă cu claritate că procedura de citare a fost legal îndeplinită, că recurentul-reclamant a fost ascultat în ședință publică, i s-a dat cuvântul pe excepția inadmisibilității acțiunii, fiind astfel respectate de către instanța învestită cu soluționarea cauzei toate principiile invocate de recurentul-reclamant și garanțiile dreptului la un process echitabil.

În aceste condiții și alegațiile recurenților în sensul încălcării principiului disponibilității (art. 9 C. proc. civ.) și al rolului activ al instanței (art. 22 alin. (6) C. proc. civ.) față de faptul că, în opinia sa, instanța nu a fost învestită de către reclamantă cu solicitările asupra cărora s-a pronunțat sunt lipsite de suport, neputându-se reține incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reține instanța de control judiciar că, așa cum reiese din actele și lucrările dosarului, reclamanții au solicitat, anularea autorizațiilor de interceptare și înregistrare emise în dosarul nr. x/2012 la data de 15.03.2012 de către Tribunalul Vaslui privind telefonul nr. x, autorizația nr. x/15.03.2012/încheierile în acest ale Tribunalului Vaslui, respectiv referatele de solicitare a emiterii autorizației de interceptare, adoptate de DIICOT Vaslui, subsecvent cărora au solicitat plata de despăgubiri cauzate prin actele emise nelegal, întrucât lea fost încălcat astfel dreptul la viață privată.

Instanța a constatat că niciunul dintre acestea nu are caracterul unui act administrativ, argumentând în mod corect că ambele constituie acte adoptate în cadrul procedurilor legale desfășurate în legătură cu o anchetă penală, vizând administrarea de probe necesare aflării adevărului, al căror regim juridic este în totalitate supus normelor procedurii penale.

Prima instanță a realizat o analiză atentă a actelor și a lucrărilor dosarului, stabilind împrejurările esențiale în cauză, a evocat normele de drept incidente în speță, soluția exprimată prin dispozitiv fiind corolarul considerentelor hotărârii pronunțate.

Argumentele instanței de fond în sprijinul soluției dispuse prin sentința recurată sunt în deplină concordanță cu dispozițiile legale incidente și sunt de natură să fundamenteze convingerea pronunțării unei hotărâri legale și temeinice,

Este adevărat că recurenții-reclamanți și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 554 din 2 decembrie 2004 a contenciosului administrativ.

Însă, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554 din 2 decembrie 2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, prin act administrativ se înțelege "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor do interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ".

Mai mult decât atât, probele și mijloacele de proba în procesul penal au cadrul legal stabilit în Titlul III din C. proc. pen., iar încheierile pronunțate de instanță în cursul judecății pot fi cenzurate doar prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 64 din C. proc. pen., înregistrările audio se înscriu în categoria mijloacelor de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă, alături de declarațiile învinuitului sau ale inculpatului, declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor, înscrisuri, fotografii, expertize, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-științifice și constatările medico-legale.

Pe de o parte, verificarea legalității probelor administrate atât în cursul urmăririi penale, cât și a celor administrate în cursul judecății revine judecătorului învestit cu soluționarea cauzei pentru care a fost necesară strângerea de probe, acesta fiind cei care face aprecierea și cu privire la valoarea lor doveditoare.

Pe de altă parte, instanței de contencios administrativ i se pot adresa cereri de către orice persoană vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluțîonarea în termen legal a unei cereri, așa cum prevăd dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554 din 2 decembrie 2004.

Actele a căror anulare o solicita recurenții-reclamanți nu constituie acte administrative susceptibile a fi supuse cenzurii instanței de contencios administrativ, ci reprezintă acte date/emise în cadrul procedurilor legale desfășurate în legătură cu o anchetă penală, vizând mijloace de probă necesare aflării adevărului, al căror regim juridic este supus normelor procedurii penale.

Încheierile pronunțate în dosare aflate pe rolul instanțelor sunt hotărâri judecătorești supuse în privința condițiilor de legalitate, în mod exclusiv, dispozițiilor procedurale, eventualele nemulțumiri ale părților în legătură cu acestea putând fi luate în considerare numai prin intermediul căilor de atac stabilite de lege, fiind evidentă imposibilitatea atacării hotărârilor judecătorești prin alte mijloace decât cele instituite în mod legal.

Normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României.

Potrivit jurisprudențeî instanței supreme, dacă s-ar accepta teza că orice manifestare de voință care emană de la o autoritate publică, reprezintă un act administrativ, indiferent de obiectul sau de natura sa juridică, fără a se face distincție între actele de autoritate prin care se realizează o activitate de natură administrativă și cele prin care autoritățile publice (altele decât autoritățile administrative propriu-zise) exercită alt tip de atribuții ce țin de propria competență, s-ar ajunge Ia concluzia, semnalată, de altfel, în literatura de specialitate, că ar putea fi atacate, pe calea contenciosului administrativ, refuzul procurorului de a declara o calc de atac sau modul de executare a unei hotărâri judecătorești civile sau penale, care în mod evident exced competenței instanței specializate în materia contenciosului administrativ.

Or, prevederile Legii nr. 554 din 2 decembrie 2004 - pe care rccurenții-reclamanți au înțeles să își întemeieze acțiunea - nu pot constitui fundamentul unui demers menit să eludeze normele procesual penale.

Astfel, în mod corect a reținut instanța fondului a reținut că inadmisibilitatea acțiunii este și mai bine evidențiată de distincția între actele administrative emise de Tribunalul Vaslui în administrarea și organizarea activității personalului din aparatul propriu și a patrimoniului său, ca persoană juridică, și actele adoptate în activitatea de judecată de către completurile de judecată ale instanței.

Ca atare, actele contestate nu constituie acte administrative supuse cenzurii pe calea contenciosului administrativ, instanța va respinge cererea reclamanților ca inadmisibilă, inclusiv în privința petitelor accesorii privind plata de despăgubiri pentru invocata încălcare a dreptului la viața privată prin emiterea actelor contestate.

Concluzionând asupra criticilor de nelegalitate, în baza argumentelor expuse punctual, Înalta Curte reține că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

III. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

Pentru toate considerente expuse, reținând că sunt neîntemeiate motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5, ș 8 din C. proc. civ., în baza art. 496 din același cod, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanți, ca nefondat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva sentinței nr. 1930 din 05 iunie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 mai 2021.