ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1463/2022

Ședința publică din data de 14 iunie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 06.08.2020 și precizată la 02.10.2020, reclamanta VEST 6 S.A. a chemat în judecată pârâții A., Municipiul Brașov, prin Primar și Primăria Municipiului Brașov, solicitând instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să oblige pârâții, în solidar, la plata sumelor de 177.596 euro și de 3.800 RON, echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune-interese, sume ce urmează a fi actualizate până la data deschiderii (funcționarii) unei activități comerciale în spațiul comercial proprietatea reclamantei; a mai solicitat obligarea pârâtei A. să elibereze societății B. S.A. sau oricărei alte societăți comerciale orice tip de acord necesar pentru desfășurarea unei activități comerciale moderne în spațiul comercial în cauză și a pârâților Municipiul Brașov, prin Primar și Primăria Municipiului Brașov să elibereze societății B. S.A. sau oricărei alte societăți comerciale acordul sau autorizația de funcționare pentru desfășurarea unei activități comerciale moderne în spațiul comercial în cauză, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 10.11.2020, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepțiile lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei Municipiului Brașov, prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 02.02.2017-05.08.2017 și a lipsei de obiect a petitelor 3 și 4 din acțiune.

Prin sentința civilă nr. 805/C/18.12.2020, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea precizată în parte ca nefondată și în parte ca prescrisă, respectiv ca lipsită de obiect; a respins acțiunea precizată împotriva pârâtei Primăria Municipiului Brașov, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință și a obligat reclamanta să achite pârâtei A. suma de 4.165 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin încheierea din 14.06.2021, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a considerat că a fost sesizată numai cu privire la apelul declarat împotriva sentinței tribunalului, nu și împotriva încheierii din 11.10.2020; a mai reținut că Primăria Municipiul Brașov nu are calitatea de parte în cauză, față de dispoziția de admitere a excepției de către tribunal și necriticată în apel; totodată, a amânat pronunțarea la o dată ulterioară.

Prin decizia civilă nr. 849/Ap/28.06.2021, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a respins apelul și a obligat apelanta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte A., suma de 4.165 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Împotriva încheierii din 14.06.2021 și a deciziei civile sus menționate, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea lor și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel.

Într-un prim memoriu de recurs, după prezentarea situației de fapt și a unor paragrafe din cuprinsul hotărârii, a susținut că decizia recurată este rezultatul încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material.

În acest sens, a precizat faptul că nu este necesară autorizația de construire pentru schimbarea de destinație a spațiului comercial și că certificatul de urbanism nr. x/27.02.2017 emis de Primăria Municipiului Brașov este nelegal și contrar dispozițiilor Legii nr. 50/1991 și ale Legii nr. 196/2018, precum și listei cu actele necesare în vederea obținerii acordului sau autorizației de funcționare pentru desfășurarea activităților comerciale publicată pe site-ul primăriei.

A mai relevat că refuzul pârâților de a emite acordul sau autorizația de funcționare pentru desfășurarea activităților comerciale în spațiul recurentei este nelegal și netemeinic.

Sub acest aspect, a subliniat că spațiul său comercial se află la parterul unui bloc de locuințe, iar destinația acestuia reiese din proiectul inițial al blocului, respectiv din construcție și nu din cartea funciară sau din contracte de vânzare-cumpărare, așa cum greșit a reținut instanța de apel.

Potrivit recurentei, utilizarea spațiului comercial ca atare se face pentru destinația prevăzută din construcție în proiectul inițial al blocului, fără nicio aprobare din partea nimănui.

În continuare, a relevat că Primăria Municipiului Brașov i-a eliberat certificatul de atestare a edificării sau extinderii construcției nr. 290/03.08.2017 pentru spațiul comercial în cauză, cu precizarea că acesta are destinația de construcții administrative și social culturale - Agenție bancară comercială, iar legalitatea acestuia a fost recunoscută de către pârâtul Municipiul Brașov, prin Primar.

Evocând prevederile art. 8.3.1 din Ordinul nr. 534/2001 și ale art. 11 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 50/1991, recurenta a subliniat că pentru spațiul în cauză nu este necesară autorizația de construire pentru schimbarea de destinație, întrucât fizic nu se schimbă destinația, spațiul fiind construit conform proiectului inițial al blocului ca spațiu comercial, astfel că poate fi utilizat pentru orice altă activitate decât aceea de locuit.

Pornind de la aceste afirmații, a arătat că biblioteca, agenția bancară comercială și magazinul sunt incluse în sintagma construcții administrative și social culturale, acestea fiind spații cu altă destinație decât cea de locuință. De altfel, acest aspect reiese din însăși configurarea construcțiilor, întrucât spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință plasate la parter de bloc au înălțimea de 4 m, iar locuințele din bloc au o înălțime de 2,5 m.

A mai relevat că art. 40 alin. (1) din Legea nr. 196/2018 nu face nicio referire la vreun acord notarial al coproprietarilor pentru afectarea părților de uz comun, astfel că acesta nu este necesar în cauză, având în vedere că între blocul de locuințe și spațiul comercial nu există nicio cale de comunicare. De altfel, nu este necesar niciun aviz din partea comitetului executiv sau de acord al vecinilor întrucât, fizic, nu se schimbă destinația.

Totodată, potrivit recurentei, în ipoteza în care ar fi fost necesar un astfel de acord al vecinilor, Legea nr. 196/2018 face referire clară doar la acordul proprietarilor direct afectați cu care se învecinează pe plan orizontal și vertical spațiul supus schimbării, în cauză vecinii fiind cei de la etajul 1. În acest context, a subliniat că nu cunoaște motivul pentru care au fost exprimate refuzuri de către proprietarii unor imobile de la alte etaje și altă scară.

Referindu-se la refuzul Asociației de proprietari de a-și da acordul pentru funcționarea supermarketului, recurenta a evidențiat că, deși un atare acord nu este necesar, totuși aceeași Asociație și-a dat acordul pentru funcționarea unei bănci. Mai mult, și chiriașul B. S.A. a făcut demersuri în acest sens către Asociația de proprietari, însă în urma refuzului primit, acesta i-a transmis notificarea din 07.09.2020 de încetare unilaterală a contractului de închiriere.

Invocând nelegalitatea refuzului Primăriei Municipiului Brașov de a emite acordul sau autorizația de funcționare pentru desfășurarea activităților comerciale în spațiul comercial aflat în discuție, cu motivarea lipsei autorizației de construire pentru schimbarea de destinație a spațiului, recurenta a afirmat că o astfel de autorizație nu este necesară.

Totodată, a mai relevat aspecte legate de cele două contracte de închiriere cu C. S.R.L. și B. S.R.L. și refuzurile date de Primăria Municipiului Brașov, care au determinat și Asociația de proprietari să refuze la rândul ei eliberarea acordului de funcționare și a concluzionat că pârâții cu rea-credință au întreprins acțiuni de natură a îi vătăma interesele legitime și care i-au adus un prejudiciu, constând în imposibilitatea folosirii spațiului comercial începând cu anul 2016 și până în prezent.

În drept, a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cel de-al doilea memoriu de recurs, recurenta a invocat nelegalitatea încheierii din 14.06.2021 și a arătat că în mod nelegal instanța de apel a apreciat că a fost sesizată numai cu apelul promovat împotriva sentinței tribunalului și nu a mai analizat criticile referitoare la dispoziția dată asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului Brașov, context în care a fost reținută incidența art. 466 alin. (4), coroborat cu art. 470 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Totodată, a mai susținut că la termenul din 14.06.2021, instanța de apel nu a mai analizat excepțiile prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 02.02.2017-05.08.2017 și a lipsei de obiect a capetelor de cerere 3 și 4 din acțiunea precizată.

Potrivit recurentei, instanța de apel a încălcat regulile de procedură, sens în care a redat conținutul prevederilor art. 476 și ale art. 477 alin. (1) și (2) C. proc. civ. și a arătat că din textele legale enunțate rezultă faptul că efectul devolutiv privește întreaga cauză. De altfel, în caz contrar, în ipoteza admiterii apelului în integralitate și a desființării hotărârii atacate, ar exista o situație paradoxală în care toate dispozițiile din încheierea interlocutorie care face parte din hotărârea finală ar rămâne valabile, fiind în contradicție cu decizia din apel.

Evidențiind jurisprudența instanței supreme, recurenta a susținut că sentința apelată a inclus în cadrul considerentelor conținutul încheierii din 10.11.2020, iar aceasta face parte integrantă din hotărârea atacată, dispozițiile hotărârii finale conținând și dispozițiile respectivei încheieri. Or, prin restrângerea efectelor apelului, curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 476 alin. (1) și ale art. 477 C. proc. civ.

A mai relevat că vătămarea care i-a fost produsă vizează neanalizarea de către curtea de apel a tuturor motivelor de apel, astfel că recurenta a fost lipsită de un grad de jurisdicție în ceea ce privește controlul exercitat asupra hotărârii date în primă instanță. Mai mult decât atât, motivele de apel nu influențează efectul devolutiv al apelului, având în vedere rolul activ și prevederile art. 476 și ale art. 477 C. proc. civ., astfel că instanța de apel are obligația de a analiza toate aspectele de fapt și de drept și în privința tuturor dispozițiilor tribunalului, indiferent dacă acestea au fost sau nu invocate expres de către apelant.

Concluzionând, a arătat că instanța de apel a limitat în mod nelegal efectul devolutiv al apelului, cu încălcarea regulilor de procedură, context în care a afirmat că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Referitor la nelegalitatea deciziei recurate, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că motivarea este contradictorie, întrucât instanța de apel statuează pe de o parte că nu poate reține o faptă ilicită atât timp cât refuzul este datorat îndeplinirii unor îndatoriri legale, iar pe de altă parte că nu pot fi cercetate condițiile îndeplinirii cumulative a răspunderi civile delictuale, întrucât recurenta avea posibilitatea contestării actelor emise de autorități în contencios administrativ, în baza Legii nr. 554/2004.

Potrivit recurentei, instanța de apel nu putea în același timp să califice faptele ca fiind licite, iar ulterior să constate că nu le poate analiza, motivat de faptul că ar cădea sub incidența legii de contencios administrativ.

În continuare, subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a invocat nelegalitatea hotărârii, din perspectiva stabilirii obligației de obținere a autorizațiilor de transformare a spațiului, ca urmare a aplicării greșite a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 99/2000 și ale art. 12 alin. (3) din O.G. nr. 99/2000.

Subliniind statuările instanței de apel, cu privire la necesitatea schimbării destinației spațiului, la inexistența unei fapte ilicite și obligativitatea urmăririi unei proceduri în contencios administrativ, a arătat că au fost greșit aplicate textele legale enunțate anterior, cu încălcarea art. 8.3.1 din Normele tehnice din 2001 pentru introducerea cadastrului general, aprobate prin Ordinul Guvernului României nr. 534/2001, art. 11 alin. (1) lit. n) și o) din Legea nr. 50/1991 și a Regulamentului local de urbanism aferent planului urbanistic general al municipiului Brașov.

Sub acest aspect, a evidențiat relevanța mai multor aspecte, respectiv a faptului că imobilul a avut încă de la construcția blocului destinația de spațiu comercial, că schimbarea destinației nu necesită autorizație de construcție și că imobilul este situat într-o zonă cu funcțiune mixtă a municipiului Brașov.

Cu privire la destinația de spațiu comercial, a arătat că nu are destinația de locuință și că nu comunică cu spațiile comune ale blocului în care se situează, având în vedere că destinația de spațiu comercial reiese din proiectul inițial al blocului, funcțiunea nefiind înscrisă în cartea funciară a imobilului.

Evocând certificatul de atestare a edificării sau extinderii construcției nr. 290/03.08.2017 emis de Primăria Municipiului Brașov și art. 8.3.1 din Ordinul Guvernului României nr. 534/2001, în raport cu probele de la dosar, recurenta a afirmat că imobilul său se încadrează în categoria construcțiilor administrative și social-culturale, ce cuprinde printre altele următoarele funcțiuni: case de cultură, cinematografe, școli, biblioteci, sedii pentru întreprinderi și instituții administrative, judiciare, construcții pentru comerț: magazine, hale pentru comerț, bănci etc. Așadar, funcțiunile ca biblioteca, magazin și banca se încadrează în categoria construcțiilor administrative și social-culturale, astfel încât și condițiile de funcționare sunt identice.

În final, a făcut trimitere la aspectele reținute în memoriul de arhitectură întocmit de arhitect D..

Referitor la inexistența obligației de a obține autorizația de construire în vederea schimbării destinației, a relevat că sunt aplicabile prevederile art. 11 alin. (1) lit. o) și n) din Legea nr. 50/1991.

În ceea ce privește situarea imobilului într-o zonă cu funcțiune mixtă, a invocat Regulamentul local de urbanism aferent Planului Urbanistic General al municipiului Brașov și a arătat că acesta permite funcționarea unui supermarket în imobilul aflat în discuție.

O ultimă critică vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.349 C. civ., sens în care recurenta a prezentat pe larg argumente referitoare la întrunirea cerințelor răspunderii civile delictuale, cu privire la existența faptei ilicite a pârâților.

La 18.02.2022 și 21.02.2022 intimații-pârâți A. și Municipiul Brașov, prin Primar au depus la dosar întâmpinări, solicitând respingerea recursului.

Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

Demersul judiciar urmărește atragerea răspunderii civile delictuale a pârâților A., Municipiul Brașov, prin Primar și Primăria Municipiului Brașov, în vederea obținerii de daune-interese și avizele sau acordurile necesare desfășurării activității comerciale, constând în magazin de produse alimentare și nealimentare în spațiul proprietatea reclamantei, pe motiv că pârâții au refuzat să le elibereze, fapt ce a condus la rezilierea a două contracte de închiriere pe care reclamanta le încheiase cu C. S.R.L. și B. S.A.

Prima instanță a respins capetele de cerere referitoare la obligarea pârâtei A. de a elibera orice tip de acord necesar pentru desfășurarea activității comerciale și a pârâților Municipiul Brașov, prin Primar și Primăria Municipiului Brașov la eliberarea oricărui acord sau autorizație de funcționare pentru desfășurarea unei activități comerciale, ca efect al admiterii excepției lipsei de obiect prin încheierea din 10.11.2020; a respins pretențiile aferente perioadei 02.02.2017-05.08.2017, ca efect al admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune prin încheierea din aceiași dată și a respins ca nefondate restul pretențiilor aferente perioadei 06.08.2017-31.08.2020, respectiv septembrie 2020; a respins acțiunea formulată împotriva pârâtei Primăria Municipiului Brașov, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință, ca efect al admiterii excepției la termenul din 10.11.2020.

În apel, prin încheierea din 14.06.2021, instanța de apel a stabilit limitele devoluțiunii determinate de ceea ce s-a apelat, subliniind că aceasta nu poate fi totală, în contextul în care în memoriul de apel nu a fost indicată ca fiind atacată încheierea din 10.11.2020 și nici dezvoltate critici concrete împotriva dispozițiilor date prin această hotărâre, respectiv cele de admitere a excepțiilor lipsei de obiect, a prescripției dreptului material la acțiune și a lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului Brașov. Așadar, curtea de apel a reținut că a fost învestită doar cu apelul împotriva sentinței.

Sentința astfel pronunțată, în limitele arătate anterior, a fost păstrată în apel, prin decizia care formează obiect al recursului de față, întemeiat în drept pe ipotezele art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei sau când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Niciuna dintre criticile expuse în memoriile de recurs nu este fondată.

Circumscris art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat regulile de procedură, cu referire la prevederile art. 476 și ale art. 477 alin. (1) și (2) C. proc. civ., și a apreciat nelegal că a fost sesizată doar cu apelul împotriva sentinței tribunalului, nu și împotriva încheierii din 10.11.2020, context în care nu a mai analizat criticile referitoare la dispoziția dată asupra excepției lipsei calității procesuale de folosință a Primăriei Municipiului Brașov și nici excepțiile prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 02.02.2017-05.08.2017 și a lipsei de obiect a capetelor de cerere 3 și 4 din acțiunea precizată.

Înalta Curte notează că prin cererea de apel, plecând de la premisa că a învestit instanța cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, apelanta-reclamantă (recurentă în cauză) a evocat dispozițiile art. 1.349, art. 1.516, art. 1.530 și ale art. 1.531 C. civ. și a apreciat că hotărârea primei instanțe este nelegală, întrucât în cauză sunt îndeplinite toate elementele care impun atragerea răspunderii civile delictuale ale intimaților-pârâți pentru acoperirea prejudiciului cauzat de lipsa de folosință, ca urmare a refuzului acestora de a elibera autorizațiile sau acordurile necesare desfășurării activității comerciale, constând în magazin de produse alimentare și nealimentare în spațiul comercial, proprietatea reclamantei, sens în care a arătat că suma ce ar fi fost obținută cu titlu de chirie reprezintă daunele-interese solicitate.

De asemenea, Înalta Curte constată că, în întâmpinările depuse în apel, intimații s-au apărat față de criticile din cererea de apel susținând, în esență, că nu poate fi reținută săvârșirea cu vinovăție a unei fapte ilicite, în condițiile în care situația creată decurge exclusiv din neîndeplinirea de către reclamantă a condițiilor și obligațiilor legale necesare obținerii autorizației de funcționare pentru activitatea vizată.

În același context, constatând că, prin motivele dezvoltate în memoriul de apel, nu se contestă aspecte referitoare la excepțiile prescripției dreptului material la acțiune, a lipsei de obiect și a lipsei calității procesuale de folosință a Primăriei Municipiului Brașov soluționate în fața primei instanțe și că nici nu a fost indicată ca fiind atacată încheierea din 10.11.2020, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a reținut în mod judicios că a fost învestită doar cu apelul împotriva sentinței tribunalului.

Recurenta a mai afirmat că a fost lipsită de un grad de jurisdicție, în ceea ce privește controlul exercitat asupra hotărârii date în primă instanță și că motivele de apel nu influențează efectul devolutiv al apelului, având în vedere rolul activ al instanței de apel și obligația de a analiza toate aspectele de fapt și de drept și în privința tuturor dispozițiilor tribunalului, indiferent dacă acestea au fost sau nu invocate expres de către partea apelantă.

Înalta Curte notează că efectul devolutiv nu vizează, cu necesitate, toate problemele de fapt și de drept care s-au pus înaintea primei instanțe, ci numai acelea care sunt criticate expres sau implicit de către apelant. Așadar, și în cazul apelului funcționează principiul disponibilității, astfel încât efectul devolutiv al apelului poate fi limitat prin voința apelantului care poate relua pretențiile sale din prima instanță în totalitate sau numai parțial.

În acest sens, art. 477 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, devoluțiunea operează cu privire la întreaga cauză, pentru toate problemele de fapt și de drept deduse judecății în fața primei instanțe, doar în cazul în care partea apelantă nu precizează că limitează efectul devolutiv al apelului la anumite soluții din dispozitivul hotărârii primei instanțe ori când această limitare nu rezultă din cererea de apel.

Or, în cauză, în raport cu art. 476 alin. (1), art. 477 alin. (1) și art. 478 C. proc. civ., având în vedere limitele stabilite expres și implicit de către apelanta-reclamantă, care a indicat că apelul vizează numai sentința tribunalului, cât și lipsa unor critici concrete cu privire la aspectele soluționate pe cale de excepție, prin încheierea din 10.11.2020, instanța de apel nu putea repune în discuție modalitatea de soluționare a excepțiilor invocate în primă instanță.

De aceea, susținerile recurentei-reclamante sub acest aspect nu pot fi primite.

Următorul motiv de recurs invocat - cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - aduce în dezbatere motivarea contradictorie a hotărârii, recurenta-reclamantă evidențiind că instanța de apel a apreciat, pe de o parte, că nu poate reține o faptă ilicită atât timp cât refuzul este datorat îndepliniri unor îndatoriri legale de către recurentă, iar pe de altă parte, că nu pot fi cercetate condițiile îndeplinirii cumulative a răspunderii civilie delictuale, cu motivarea că faptele sesizate cad sub incidența legii de contencios administrativ.

Și aceste critici se cuvin a fi înlăturate, Înalta Curte notând, cu prioritate, că nu orice inadvertență pe care consideră că o identifică recurenta-reclamantă în cadrul considerentelor deciziei are aptitudinea de a determina casarea ei; dimpotrivă, ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când se referă la motive contradictorii, are în vedere o contradicție de o asemenea amploare, încât să conducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată; este cazul, cu titlu de exemplu, al situației în care considerentele ar justifica adoptarea unei soluții care nu are corespondent în cea regăsită în dispozitiv ori al celei în care considerentele ar reflecta caracterul întemeiat a două cereri, deși ele s-ar exclude reciproc.

Distinct de aceste argumente, Înalta Curte notează că instanța devolutivă de control judiciar a făcut evaluări ale situației de fapt, printr-un examen propriu subliniind că faptele imputate pârâtelor A. și Municipiului Brașov, prin Primar nu sunt ilicite, din moment ce au fost săvârșite în îndeplinirea unor îndatoriri legale, și că argumentele referitoare la legalitatea unor acte administrative nu pot fi analizate, pe cale incidentală, în cadrul acțiunii fundamentate pe răspunderea civilă delictuală, în acest sens existând o altă procedură, cea în materia contenciosului administrativ.

Așa fiind, afirmațiile recurentei-reclamante cu privire la pretinsa motivare contradictorie nu constituie argumente care să conducă, prin ele însele, la admiterea recursului.

Ultimul motiv de recurs, cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este cel în dezvoltarea căruia autoarea căii de atac a arătat că instanța de apel a aplicat în mod eronat dispozițiile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 99/2000 și ale art. 12 alin. (3) din O.G. nr. 99/2000, cu nesocotirea art. 8.3.1 din Normele tehnice din 2001 pentru introducerea cadastrului general, aprobate prin Ordinul Guvernului României nr. 534/2001, art. 11 alin. (1) lit. n) și o) din Legea nr. 50/1991 și a Regulamentului local de urbanism aferent planului urbanistic general al municipiului Brașov, în privința necesității obligațiilor ce îi reveneau, respectiv de obținere a autorizațiilor de funcționare pentru desfășurarea activității de comerț alimentar și de construire pentru schimbarea destinației spațiului comercial din bibliotecă în unul pentru alimentație publică, precum și a acordului notarial dat în condițiile art. 40 alin. (1) și (2) din Legea nr. 196/2018. Totodată, a mai susținut că a învestit instanța cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, iar nu cu un litigiu în contencios administrativ.

Pentru a formula cererea de chemare în judecată reclamanta s-a prevalat de dreptul comun, în fundamentarea căreia a invocat răspunderea civilă delictuală, iar examinarea deciziei recurate relevă că instanța de apel și-a limitat analiza la condițiile generale ale răspunderii civile delictuale și îndeplinirea cumulativă a lor, cu referire la existența prejudiciului, a faptei ilicite, a legăturii de cauzalitate și a vinovăției.

De altfel, în raport cu situația factuală expusă și a normelor legale incidente, instanța de apel a arătat pe larg argumentele care au stat la baza dispoziției de respingere a apelului și de menținere a sentinței apelate, cu respectarea art. 479 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens, instanța de apel a subliniat că faptele imputate pârâtelor nu au caracter ilicit, dată fiind inacțiunea reclamantei cu privire la demersurile ce îi reveneau, sub aspectul obținerii avizelor sau acordurilor necesare desfășurării activității comerciale, constând în magazin de produse alimentare și nealimentare. Totodată, instanța de apel a mai evidențiat și inexistența unei legături de cauzalitate directă între situația pretins generatoare de răspundere și prejudiciul reclamat, lanțul cauzal suprapunându-se cu o serie de inacțiuni concrete ale reclamantei și care au condus la neexecutarea contractelor de închiriere pe care le-a încheiat.

Examinarea memoriilor de recurs impune concluzia că susținerile puse în discuție cu privire la greșita apreciere asupra inexistenței faptei ilicite în ce îi privește pe pârâții A. și Municipiul Brașov, prin Primar vizează aspecte ce țin de netemeinicia hotărârii și de interpretarea probatoriului; astfel, se reiterează afirmațiile legate de refuzul pârâților de a emite autorizația de funcționare motivat de lipsa autorizației de construcție pentru schimbarea destinației spațiului comercial și cel de exprimare a acordului cu privire la deschiderea magazinului, susținându-se în esență că acestea nu erau necesare.

Înalta Curte notează că, îndepărtându-se de obiectul cererii de chemare în judecată întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, recurenta-reclamantă îmbină prezenta cauză cu elementele acțiunii în anulare a unor acte administrative, punând în discuție legalitatea lor sub aspectul obligativității sau nu a parcurgerii procedurii de schimbare a destinației spațiului comercial pe care-l deține, pentru care sunt necesare avize, acorduri și autorizații.

De aceea, sunt irelevante argumentele care pun în discuție legalitatea unor acte administrative și procedura de urmat pentru valorificarea spațiului comercial în unul de alimentație publică, cu referire la aspectele legate de necesitatea sau nu a obținerii autorizației de schimbare a destinației spațiului și funcționarea acestuia ori a acordului reglementat de art. 40 din Legea nr. 196/2018, impuse prin certificatul de urbanism nr. x/27.02.2017. Aceasta, pentru că ele nu pot fi analizate în cadrul acțiunii în răspundere civilă delictuală, întrucât ar echivala cu o mutare a examenului juridic al presupusei nelegalități a unor acte administrative în planul pur civil.

Prin urmare, expunerea unor argumente juridice și factuale care excedează acțiunii în răspundere civilă delictuală nu pot fi pretext pentru nesocotirea unor norme legale.

Totodată, prin argumentele expuse în memoriile de recurs, recurenta pune în comparație considerentele curții de apel cu propriile convingeri și concluzii, în contextul în care hotărârea recurată cuprinde analiza motivelor de fapt și de drept, în concordanță cu probele de la dosar, care au format convingerea instanței în pronunțarea soluției, fiind expuse în mod clar argumentele care au fundamentat soluția de respingere a apelului.

De aceea, nici criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedește legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

În temeiul art. 494, raportat la art. 482 și la art. 453 C. proc. civ., instanța supremă o va obliga pe recurentă la plata către intimata-pârâtă A. a cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta VEST 6 S.A. împotriva încheierii din 14 iunie 2021 și a deciziei civile nr. 849/Ap din 28 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă A. a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 iunie 2022.