ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3117/2022

Ședința publică din data de 31 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 10.08.2019, sub nr. unic de dosar x/2019, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR (F.G.A.), a arătat că înțelege să conteste Decizia nr. 19746/10.04.2019, emisă de FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, prin care se respinge parțial cererea de acordare de despăgubiri civile pentru prejudiciul suferit urmare a decesului def. B. în accidentului de circulație produs la data de 21.12.2013, ora 17:53, pe DN 72 km 7 + 600 pe raza comunei Dragodana, în afara localității Picior de Munte, solicitând ca prin hotărârea pe care o va pronunța instanța să dispună: anularea, în parte, a Deciziei de respingere parțială nr. 19746/10.04.2019 emisă de FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR; pentru prejudiciul suferit urmare a decesului def B., să se dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor civile arătate în cererea adresată F.G.A., respectiv 30.000 RON RON daune materiale reprezentate de cheltuielile cu înmormântarea și pomenirea def. B., iar 4.500.000 RON RON daune morale pentru decesul def. B.; acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 239 din 6 aprilie 2020, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR; a anulat în parte Decizia nr. 19746/10.04.2019 a pârâtului F.G.A, doar în ceea ce privește art. 2 din decizie și numai referitor la respingerea despăgubirilor/daunelor materiale solicitate, cu consecința obligării pârâtului să procedeze la soluționarea fondului cererii reclamantului de plată a despăgubirilor/daunelor materiale; a respins în consecință, în rest, acțiunea.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantul A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

3.1. Reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, obligarea intimatului-pârât la plata daunelor materiale în cuantum de 30.000 RON reprezentând cheltuielile efectuate cu înmormântarea și pomenirea def. B., precum și obligarea intimatului-pârât la plata unor daune morale mai mari decât cele acordate de către prima instanță.

În dezvoltarea recursului, recurentul – reclamant a susținut, în esență, că în mod greșit instanța de fond nu s-a pronunțat direct pe fondul cererii de plată a despăgubirilor/daunelor materiale, fiind astfel încălcată Directiva 2009/103/CE a Parlamentului european. Instanța de fond putea dispune în mod direct acordarea sumei ce se cuvine cu titlu de daune materiale recurentului, reîntoarcerea cererii în etapa administrativă fiind fără sens practic.

De asemenea, în mod greșit, cu încălcarea prevederilor art. 26 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 49 pct. 2 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A nr. 14/2011, instanța de fond a reținut că "se justifică acordarea sumei de 52,510 RON cu titlu de daune morale", refuzând analizarea cuantumului daunelor morale acordate.

A arătat recurentul – reclamant că Ghidul emis de către Fondul de Protecție al Victimelor Străzii nu este obligatoriu, ci este orientativ, obligativitatea Ghidului FPVS fiind echivalentă în încălcarea principiului liberului acces la justiție.

Legea nu prevede că, la acordarea daunelor morale, trebuie luat în calcul Ghidul FPVS, ci trebuie luată în calcul legislația și jurisprudența din România.

În opinia recurentului, instanța era obligată să facă propria analiză a cuantumului daunelor morale acordate, nu să se limiteze la a menționa că acesta a fost dat cu respectarea unei proceduri standardizate și că nu trebuie să se transforme într-un mijloc de îmbogățire.

3.2. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, rejudecând, respingerea acțiunii reclamantului.

În susținerea recursului, recurentul – pârât a arătat că FGA nu plătește în baza unei răspunderi contractuale, neavând niciun raport contractual cu creditorul de asigurare.

Fondul de Garantare a Asiguraților acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii, obligația fiind născută din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul și de aceea plățile făcute de către Fond reprezintă obligații ale asigurătorului în faliment, fiind deci achitate sau acoperite în numele și pe seama acestuia exclusiv în cadrul îndeplinirii procedurii administrative necontencioase reglementată de dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Normei A.S.F. nr. 16/2015 cu denumire omonimă legii.

Referitor la obligarea FGA la reanalizarea cererii de plată cu privire la daunele materiale solicitate de intimatul-reclamant, în cuantum de 30.000 de RON, soluția instanței de fond este greșită raportat la prevederile art. 49 din Norma 14/2011 a CSA (ASF) aplicabilă la data evenimentului care prevede faptul că: "… în caz de deces se acordă: a) cheltuielile de înmormântare, inclusiv pentru piatra funerară, precum și cele efectuate cu îndeplinirea ritualurilor religioase, probate cu documente justificative."

Instanța de fond a reținut faptul că respingerea daunelor materiale de către FGA nu a fost motivată, însă problema care trebuie relevată este aceea că suma solicitată în cuantum de 30.000 de RON nu este în niciun fel dovedita (nici măcar parțial).

Este indubitabil faptul ca daunele materiale pot fi acordate doar în situația în care sunt probate cu documente fiscale justificative (chitanțe, bonuri fiscale, facturi) care ar reprezenta dovada antamării unor cheltuieli ocazionate cu ritualurile religioase. Argumentația invocată de intimatul-reclamant conform căreia notorietatea efectuării unor astfel de cheltuieli în urma unui deces nu este de natură să substituie actele fiscale justificative, întrucât nu se poate stabili prin prezumții persoana care efectuează cheltuielile și cu atât mai puțin cuantumul acestora. Orice modalitate de stabilire a cuantumului daunelor materiale, în lipsa unor înscrisuri, ar fi extrem de relativă și arbitrară.

Prin întâmpinările înregistrate la dosarul cauzei, atât recurentul-reclamant, cât și recurentul-pârât au solicitat respingerea recursului declarat de partea adversă, ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

II. 1. Recursul declarat de recurentul - reclamant

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este fondat în parte, pentru considerentele următoare.

Instanța de control judiciar reține că potrivit dispozițiilor art. 50 pct. 1 din Norma ASF nr. 23/2014, "La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele:

"1. în caz de vătămare corporală:

f) daunele morale: în conformitate cu legislația și jurisprudența din Romania."

Astfel, în literatura de specialitate, dar și în practica judecătorească s-a arătat că în absența unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecințele negative suferite de victima accidentului, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite ori în ce măsură a fost afectată situația familială, socială și profesională.

Atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuind să fie rezonabile, aprecierea și cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei și suferite de aceasta, în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

Așadar, în ceea ce privește suma de bani acordată cu titlul de daune morale, prin mărimea ei, se constată că, într-adevăr, nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru persoanele păgubite, dar nici nu trebuie să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte sumele de bani ce sunt necesare pentru a-le ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-au îndurat sau, eventual, mai trebuie să le îndure acestea.

Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei – aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție, o categorie juridică cu caracter special, nu trebuie acordată într-un cuantum simbolic datorită imposibilității, de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. Ea nu poate fi acordată într-un cuantum simbolic nici pe considerentul că, acordată într-un cuantum mare, ar putea constitui o sursă de îmbogățire fără temei legitim pentru terța persoană păgubită, deoarece cuantumul daunelor morale acordat de instanță nu se stabilește arbitrar, ci el trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de terța persoană păgubită determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situației date, legătura de rudenie cu victima accidentului, relațiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în timpul vieții de victima accidentului și altele asemenea), dar și a practicii judiciare în materie, deci a unor elemente obiective care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a terțelor persoane păgubite.

Pentru a-și păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite.

În speță, Înalta Curte constată că instanța de fond, în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor morale solicitate de către reclamant nu a avut în vedere toate criteriile arătate, și nici dispozițiile legale incidente în cauză – art. 49 alin. (1) lit. d) din Ordinul nr. 20/2008 al CSA.

Cum principiile de drept naționale și convenționale în materie impun repararea integrală a prejudiciului moral reprezentat de consecințele negative suferite de reclamanți pe plan fizic și moral, avându-se în vedere importanța valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost afectate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială, se constată că instanța de fond, ținând seama de aceste consecințe, era ținută să se raporteze și la criteriul echității, precum și la principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată consacrate pe cale jurisprudențială în materia stabilirii daunelor morale.

Neprocedând în acest mod, limitându-se numai la criteriile prezentate în considerentele hotărârii recurate ori înlăturând acordarea despăgubirilor raportat de dovezile administrate, instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor legale, potrivit cărora la stabilirea întinderii despăgubirii în caz de deces se au în vedere daunele morale în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

În ceea ce privește principiul ce se desprinde din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, se constată că este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte.

Conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, în legătură cu repararea prejudiciilor morale s-au statuat următoarele: "Prejudiciul moral a fost definit ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau/și morală, pe care le resimte victima. Prejudiciile care alterează sănătatea și imaginea fizică aduc atingere unora dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane – dreptul la sănătate, integritate fizică și psihică (art. 58 noul C. civ.) ca și componente ale dreptului la viață apărat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și trebuie să fie reparate. Caracterul suferințelor trebuie privit în legătură cu particularitățile individuale ale persoanei prejudiciate, suferințele morale (psihice) fiind frica, durerea, rușinea, tristețea, neliniștea, umilirea și alte emoții negative.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieții private, în sfera art. 1 (dreptul la viață) din Convenția europeană, dar și de valori apărate de art. 22 din Constituție și art. 58 C. civ., existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real și efectiv produs victimei.

În ce privește cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc și nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. Ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu și să aducă acea satisfacție de ordin moral celui prejudiciat" (Secția I civilă, decizia nr. 824 din 06 aprilie 2016).

Pornind de la premisa că instituția reparării prejudiciului nepatrimonial este reglementată prin norme legale, reprezentate de prevederile art. 1391 C. civ., Înalta Curte subliniază faptul că o reglementare de tipul celei aprobate prin actele interne ale recurentei pârâte nu poate avea nicidecum întâietate în raport de o normă legală cu forță juridică indiscutabil superioară.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor nepatrimoniale este atributul exclusiv al judecătorului, în funcție de cazul concret al speței, care face obiectul judecății, acordarea acestora neputând fi supusă unor criterii prestabilite, cum ar fi de exemplu Decizia nr. 74/02.08.2018 emisă de recurentul-pârât și care nu prevalează dispozițiilor art. 1391 din C. civ.

De aceea, nivelurile prevăzute în Procedura invocată de recurent reprezintă cel mult repere orientative dar nicidecum obligatorii, de natură a evita orice analiză de proporționalitate a sumelor precizate cu titlu de daune morale și situațiile concrete deduse analizei FGA și subsecvent instanțelor de judecată.

Instanța de control judiciar reține că recurentul-pârât FGA a stabilit despăgubirile morale acordate recurentului-reclamant fără a lua în considerare criterii precum consecințele accidentului, relațiile de afectivitate dintre victimă și soț, traumele prin care acesta a trecut ca urmare a decesului soției în circumstanțele arătate anterior.

Calculul efectuat de recurentul-pârât nu este opozabil instanței de judecată deoarece acesta privește doar raporturile dintre părțile unui acord amiabil. În situația în care reclamantul este nemulțumit de cuantumul daunelor stabilite prin decizie administrativă, instanțele de judecată au obligația să se raporteze, în principiu, la jurisprudența incidentă, având în vedere că nu există dispoziții legale în această materie.

În contextul în care nici Legea nr. 213/2015, în temeiul căruia a fost formulată cererea de despăgubire către FGA, nu cuprinde nicio trimitere la eventuale repere pentru determinarea cuantumului prejudiciilor de natură nepatrimonială rămân aplicabile dispozițiile art. 1391 C. civ. și în considerarea acestora, atât FGA cât și instanțele învestite ulterior cu contestațiile celor nemulțumiți de sumele acordate, au îndatorirea de a cerceta dacă suma pretinsă răspunde, în concret, exigenței de a acoperi prejudiciul suferit de partea lezată prin evaluarea individuală a circumstanțelor particulare a fiecărui caz.

Pe cale de consecință, raportat la cele mai sus menționate, Înalta Curte apreciază că prin acordarea daunelor morale în cuantum de 52.510 RON către reclamant nu se asigură un anumit echilibru între prejudiciul moral produs și despăgubirile acordate, în măsură să permită recurentului-reclamant atenuarea suferințelor morale fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că suma care se cuvine recurentului - reclamant este de 100.000 RON, calculată în raport de criteriile obiective determinate de instanță, afectarea relației de afecțiune dintre reclamant și victimă, în calitate de soț și soție, dar și de jurisprudența națională în materie, cu aplicarea celor două principii menționate anterior.

Aceste prejudicii morale se prezumă, ținându-se seama de criteriile obiective expuse mai sus și de valorile jurisprudențiale, în funcție de care, pe baza situației de fapt determinate, instanța poate realiza o evaluare a cuantumului daunelor morale ce reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral cauzat reclamantului prin decesul mamei.

În ceea ce privește practica judiciară, se constată, însă, că nu se constituie în singurul criteriu determinant în cuantificarea daunelor morale în litigiu pendinte, întrucât aceasta, până în acest moment, nu a trasat delimitări extrem de precise ale cuantumului despăgubirilor care se cuvin în funcție de prejudiciul suferit prin pierderea soției.

Față de cele arătate, rezultă că instanța de judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecății, urmare a analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, în funcție de situația de fapt și de probele administrate, dar ținând seama și de practica judiciară în materie.

În ceea ce privește, însă, susținerea recurentului – reclamant referitoare la faptul că instanța de fond putea dispune în mod direct acordarea sumei ce se cuvine cu titlu de daune materiale, aceasta nu poate fi primită.

Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ soluționează acțiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operațiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speță, autoritatea pârâtă în soluționarea cererii de plată depusă de reclamant nu face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenției sumei solicitate cu titlu de daune materiale, motiv pentru care instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată, iar nu și la plata sumei pretinse. Atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie și efectivă a acestei cereri, instanța nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurentul-reclamant a condițiilor prevăzute de lege.

II. 2. Recursul declarat de recurentul – pârât

Referitor la dispoziția instanței de fond prin care a fost obligat Fondul la soluționarea cererii de acordare a daunelor materiale formulate de reclamantul A., recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a invocat faptul că instanța de judecată a apreciat în mod greșit că decizia contestată nu cuprinde nicio motivare cu privire la soluția dată cererii de acordare a daunelor materiale, fără a avea în vedere că suma solicitată în cuantum de 30.000 de RON nu este în niciun fel dovedită.

Înalta Curte constată că în mod corect a reținut prima instanță că motivele de fapt și de drept pentru neacordarea daunelor materiale nu au fost prezentate în cuprinsul deciziei, astfel că cererea nu a fost practic soluționată de pârâtă pe această sumă.

Nemotivarea soluției dispuse echivalează cu neanalizarea condițiilor legale de acordare a sumelor pretinse cu titlu de daune materiale, iar neanalizarea condițiilor legale de acordare a sumelor pretinse echivalează cu nesoluționarea efectivă a cererii de plată.

Având în vedere că autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie și efectivă a acestei cereri, în mod corect instanța de fond a dispus obligarea pârâtului la soluționarea fondului cererii reclamantului de plată a despăgubirilor/daunelor materiale.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul – pârât Fondul de Garantare a Asiguraților și va admite recursul declarat de recurentul – reclamant A., va casa în parte sentința recurată și, rejudecând, va majora cuantumul daunelor morale cu suma de 100.000 RON, urmând a menține în rest dispozițiile sentinței recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 239 din 6 aprilie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Majorează cuantumul daunelor morale cu suma de 100.000 RON.

Menține în rest dispozițiile sentinței recurate.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva aceleiași instanțe, ca nefondat.

Obligă recurentul – pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 100 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în recurs, către recurentul – reclamant A..

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 31 mai 2022.