ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3114/2022

Ședința publică din data de 31 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 08.02.2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI, solicitând instanței să dispună: anularea Hotărârii de Guvern nr. 442/07.08.1992 privind concediul de odihnă al ofițerilor, maiștrilor militari și subofițerilor în activitate din forțele armate, publicată în Monitorul Oficial nr. 207 din 25.08.1992; plata de despăgubiri pentru discriminare, în cuantum de 8.000 de RON și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare precum și plata de daune morale pentru lezarea demnității și onoarei în cuantum de 12.000 de RON; plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 924 din 14 iunie 2021, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei de interes; a respins acțiunea formulată reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, prin reprezentant legal Secretariatul General al Guvernului, și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată; a admis cererile de intervenție accesorie, formulate în interesul pârâtului Guvernul României de intervenienții Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Apărării Naționale.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că sentința de fond este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 17 alin. (3) din legea nr. 554/2004 cu referire la art. 426 alin. (5) și art. 427 alin. (1) din același Cod. A susținut că sentința atacată a fost pronunțată la data de 27.04.2021 și i-a fost comunicată la 05.08.2021, fiind redactată cu încălcarea termenului imperativ de cel mult 30 de zile de la data pronunțării care a avut loc la 14.06.2021, nefiind semnată de judecător.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că sentința atacată a fost pronunțată și cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât, în considerentele hotărârii instanța de fond a motivat hotărârea fără să fi luat în considerare probatoriul administrat de părți și, de asemenea, fără a avea în vedere cererile și apărările părților.

De asemenea, a afirmat că anumite susțineri ale instanței de fond de la paginile 11, 12, 13 și 14 ale sentinței pronunțate, pe care, de altfel, le-a și redat în cuprinsul cererii de recurs, sunt contradictorii.

Recurentul a mai invocat și nemotivarea hotărârii, arătând că instanța de fond nu a analizat niciunul din cele patru motive de nelegalitate invocate.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul – pârât a reiterat argumentele expuse prin cererea de chemare în judecată, referitoare la nelegalitatea H.G. nr. 442/1992, susținând, în esență, următoarele:

- aceasta este în contrasens cu art. 108 din Constituția României, în condițiile în care nu se identifică care este legea și respectiv legile, prin care se pun în aplicare și mai continuă să producă efecte juridice, observându-se că Statutul corpului ofițerilor, Statutul corpului maiștrilor militari și Statutul corpului subofițerilor, aprobate prin H.C.M. nr. 1.177/1965, nr. 924/1964 și nr. 1.178/1965 au fost abrogate expres de art. 113 din Legea 80/1995.

Mai mult, legea care era în vigoare la momentul emiterii acestei Hotărâri de guvern, respectiv Legea nr. 6/05.02.1992, care era norma comună în dreptul muncii, a fost abrogată de art. 298 din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii.

Pârâtul recunoaște că H.G. nr. 442/1992 a fost adoptat anterior emiterii Legii nr. 80/1995, acest lucru fiind în contrasens cu prevederile art. 108 din Constituția României.

Pârâtul nu a pus în executare art. 14 din Legea 80/1995, fiind în mod evident în culpă procesuală prin inacțiune, cu cât era obligat să emită o hotărâre de Guvern și să o pună în acord cu dispozițiile legale incidente, precum Legea nr. 53/2003.

Instanța de fond a încălcat prevederile art. 1 C. proc. civ. coroborat cu art. 64 alin. (3)-(4) din Legea 24/2000, întrucât ar fi trebuit să constate inexistența actului, respectiv nelegalitatea actului H.G. nr. 442/1992, actul superior incident respectiv HGM/1965 fiind abrogat de dispozițiile art. 113 din Legea nr. 80/1995, nefiind nicio lege, în înțelesul Constituției revizuite, aprobate prin Legea 429/2003.

- H.G. nr. 442/1992 creează situații discriminatorii și este în contradicție atât cu Legea nr. 6/1992 (deja abrogata), precum și cu Legea nr. 53/2002, respectiv zilele de concediu de odihna sunt în zile calendaristice și nu lucrătoare.

Instanța de fond a încălcat prevederile art. 1, art. 7 din C. proc. civ. coroborat cu art. 13-15 din Legea nr. 24/2000, respectiv norma derogatorie (H.G. nr. 442/1992) privind acordarea în zile calendaristice a concediului, trebuie să fie de același nivel cu dreptul comun, respectiv Legea nr. 53/2003, neputând să intervină norma derogatorie printr-un act inferior.

- contrar reținerii instanței de fond, H.G. nr. 442/1992 încalcă prevederile art. 145 din Legea 53/2003. Actul este unul învechit, ce nu a fost abrogat de emitentul acestuia, respectiv Guvernul României, deși îi revenea această sarcină, potrivit art. 64 alin. (4) din Legea 24/2000.

Prima instanță a nesocotit dispozițiile art. 1 și art. 7 din C. proc. civ., privind legalitatea, întrucât, așa cum a mai arătat anterior, pentru a putea deroga de la norma de drept comun, norma specială trebuie să fie cuprinsă într-un act de același nivel. În speță, deși instanța a reținut că norma derogatorie de la dreptul comun este H.G. nr 442/1992, în pagina 13, în aceeași motivare, dar la pagina 15, precizează că norma derogatorie de la norma generală prevăzută de Codul muncii, este Legea 80/1995. Ori, nicăieri în cuprinsul Legii nr. 80/1995 nu se prevede că aceasta ar deroga de la Legea 53/2003.

Intimatul-pârât Guvernul României și intimații-intervenienți Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Afacerilor Interne au depus întâmpinări; prin întâmpinare, intimatul-intervenient Ministerul Apărării Naționale a invocat excepția nulității recursului, aceasta fiind respinsă de instanță, astfel cum rezultă din practicaua prezentei decizii.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului.

Analizând sentința recurată în raport de criticile invocate de recurentul-reclamant, circumscrise de acesta dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., și de apărările formulate prin întâmpinare de intimatul-pârât Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat și îl va respinge ca atare, pentru considerentele ce succed:

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat sentința de fond pentru încălcarea de către instanță a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, subsumând acestuia două critici de nelegalitate.

Prealabil, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere, într-adevăr, atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Normele de procedură propriu-zisă sunt acele norme care determină ordinea firească a judecății potrivit etapelor și fazelor pe care le parcurge procesul civil sau care stabilesc principiile fundamentale ale dreptului procesual civil. De exemplu, normele care stabilesc principiile privind contradictorialitatea, publicitatea dezbaterilor, oralitatea, nemijlocirea, continuitatea, dreptul la apărare, rolul activ al judecătorului, disponibilitatea, precum și normele care prevăd obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile sesizării instanței.

Astfel, sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se pot include mai multe neregularități de ordin procedural.

În speță, din examinarea criticilor formulate prin intermediul demersului judiciar pendinte, reiese că recurentul-reclamant a înțeles să circumscrie acestui motiv de casare susținerea referitoare la lipsa semnăturii judecătorului de pe sentința judecătorească comunicată acestuia, precum și comunicarea hotărârii cu depășirea termenului de 30 de zile de la data pronunțării.

Potrivit art. 426 alin. (5) din C. proc. civ.: "Hotărârea se redactează și semnează în termen de cel mult 30 de zile de la data pronunțării, urmând ca, în cazuri temeinic motivate, acest termen să fie prelungit cu câte 30 de zile, de cel mult două ori. Opinia separată a judecătorului rămas în minoritate, precum și, când este cazul, opinia concurentă se redactează și se semnează în același termen"; iar alin. (6) statuează în sensul că "Hotărârea se va întocmi în două exemplare originale, dintre care unul se atașează la dosarul cauzei, iar celălalt se va depune spre conservare la dosarul de hotărâri al instanței."

De asemenea, art. 427 alin. (1) din același act normativ prevede că "Hotărârea se va comunica din oficiu părților, în copie, chiar dacă este definitivă. Comunicarea se va face de îndată ce hotărârea a fost redactată și semnată în condițiile legii."

Înalta Curte reține și dispozițiile art. 131 din Hotărâre nr. 1.375/2015 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești potrivit cărora:,,(5) Hotărârile tehnoredactate vor purta, pe ultima pagină, următoarele mențiuni: data tehnoredactării, inițialele redactorului și ale tehnoredactorului (judecători, magistrați-asistenți sau asistenți judiciari) și numărul exemplarelor, iar la instanțele de control judiciar se va trece numele judecătorilor care au pronunțat hotărârile supuse controlului. Hotărârile se vor redacta în numărul de exemplare necesar, spre a se asigura comunicarea acestora tuturor persoanelor pentru care legea prevede că hotărârea se comunică integral. Două exemplare de pe fiecare hotărâre vor fi semnate de membrii completului de judecată și de grefierul de ședință.

(8) Grefierul de ședință comunică părților sau, după caz, altor persoane prevăzute de lege hotărârea, în copie, în cel mult 3 zile de la data la care a fost redactată și semnată.".

Potrivit dispozițiilor anterior citate rezultă cu evidență că hotărârea se redactează în două exemplare originale, dintre care unul se atașează la dosarul cauzei, iar celălalt se depune spre conservare la dosarul de hotărâri al instanței.

În ceea ce privește lipsa semnăturilor membrilor completului de judecată și a grefierului de ședință, este de reținut că aceste semnături există numai pe hotărârea din dosarul cauzei și pe exemplarul atașat la mapa de hotărâri. Exemplarele comunicate părților nu cuprind respectivele semnături, legea neprevăzând obligativitatea existenței acestora.

Instanța va comunica părților întotdeauna numai copii ale hotărârilor (care nu sunt semnate), copii pe care părțile le pot legaliza, la cerere, cu plata taxei de timbru aferente, în condițiile stabilite de Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

Înalta Curte constată că exemplarul original al sentinței, aflat la dosarul de fond, cuprinde semnătura judecătorului, fiind respectate prevederile art. 426 alin. (5) C. proc. civ., citate supra, iar exemplarul care s-a comunicat părții este copie, conform art. 427 din același Cod. Ca atare, în mod corect nu cuprinde semnătura judecătorului, aceasta regăsindu-se însă pe exemplarul original al sentinței aflat la dosar, aspect de natură a confirma că cele consemnate în cuprinsul hotărârii corespund realității.

În concluzie, fiind respectată condiția de formă a semnării hotărârii, nu este incidentă sancțiunea nulității acesteia invocată de recurentul-reclamant.

Totodată, în privința termenului de redactare, Înalta Curte reține că depășirea termenului prevăzut de lege pentru motivarea hotărârii nu afectează valabilitatea hotărârii astfel redactate, neconstituind motiv de nulitate din perspectiva dispozițiilor art. 174 C. proc. civ.

De asemenea, în cauză, Înalta Curte constată că nu se poate vorbi despre o depășire a termenului prevăzut de C. proc. civ.. Conform art. 426 alin. (5) C. proc. civ., hotărârea se redactează în termen de cel mult 30 de zile de la data pronunțării și, în cazuri temeinice, acest termen poate fi prelungit cu câte 30 de zile, de cel mult două ori.

Hotărârea recurată a fost pronunțată la 14.06.2021, termenul de 90 de zile prevăzut de normele procedurale împlinindu-se la 14.09.2021. Adresa de comunicare a hotărârii a fost emisă la data de 02.08.2021, rezultând că hotărârea a fost motivată și semnată înainte de această dată, cu respectarea termenului prevăzut de C. proc. civ., reclamantului fiindu-i comunicată la data de 05.08.2021.

În acest context, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-reclamant referitoare la neregulile de procedură aduse sentinței de fond prin prisma lipsei semnăturii judecătorului de pe hotărârea judecătorească comunicată acestuia, precum și a comunicării hotărârii cu depășirea termenului de 30 de zile de la pronunțare, nefiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Reclamantul a criticat sentința de fond și din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Acest motiv de casare este incident când hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Deși aparent am fi în prezența unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

În susținerea acestui motiv de casare, recurentul aduce critici referitoare la faptul că, la motivarea hotărârii, instanța de fond nu ar fi analizat materialul probator depus de părți și nici cererile și apărările acestora.

Or, reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanței de control judiciar competente examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Astfel, argumentele recurentului nu pot fi avute în vedere, instanța de control judiciar putând analiza exclusiv legalitatea hotărârii, și nu aspecte vizând probatoriile administrate.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că instanța a procedat la o analiză proprie a argumentelor evocate prin acțiune și a apărărilor părților, a analizat probele administrate și a dezlegat fondul cauzei, cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Este adevărat că nelegalitatea unui act administrativ fiscal se cercetează prin raportare la motivele de nelegalitate invocate de partea care se consideră vătămată de acel act. Din această perspectivă, contrar susținerilor recurentului-reclamant, se observă că prima instanță a analizat criticile aduse actelor contestate, dar, în același timp, a făcut o analiză proprie a situației de fapt și a temeiurilor de drept incidente.

Astfel, în speță, din lecturarea considerentelor sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și la limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Judecătorul fondului a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată. Din considerentele expuse în hotărârea de fond recurată rezultă și faptul că judecătorul fondului a făcut o corectă analiză a susținerilor părților și a răspuns argumentelor acestora, expunând în mod logic și gradual considerentele care au fundamentat soluția adoptată.

De altfel, în sensul art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. și al art. 6§1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă aceste texte reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, o motivare care corespunde exigențelor legii neputând fi considerată doar aceea în care instanța a răspuns criticilor conform voinței părții sau în detaliu tuturor argumentelor și nuanțelor aferente acestor argumente, cum în mod greșit susține partea recurentă.

În plus, se impune a se reaminti că în jurisprudența instanței supreme s-a statuat în mod constant faptul că judecătorul nu este obligat să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți cadrului factual și normativ pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, având obligația de a răspunde doar argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea.

Și în jurisprudența sa privind încălcările aduse articolului 6 paragraful 1 din Convenție, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că, în general instanțelor naționale, nu le incumbă o obligație de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părțile implicate in litigii (hot. CEDO Van de Hurk c. Olandei, și hot. Perez c. Franței).

Relativ la considerentele pretins contradictorii ale hotărârii primei instanțe, susținerile recurentului nu se confirmă. Argumentele instanței nu pot fi considerate contradictorii, ci, dimpotrivă, reprezintă răspunsul concret la criticile formulate de parte, care, sistematizate de către judecătorul fondului în funcție de legătura lor logică, au determinat concluzia instanței.

În realitate, susținerile recurentului-reclamant referitoare la existența unor considerente contradictorii, reflectă dezacordul părții în privința argumentelor ce au stat la baza soluției pronunțate de prima instanță.

Împrejurarea că recurentul-reclamant nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la incidența acestui motiv de nelegalitate.

În aceste condiții, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat.

În ceea ce privește motivul de casare invocat de recurent prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta intervine în caz de încălcare sau aplicare greșită a normelor de drept material, fiind incident când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege substanțială aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Contrar argumentelor prezentate de recurent, soluția instanței de fond este temeinică și legală, fiind rezultatul corectei aplicări a dispozițiilor legale.

Hotărârea Guvernului nr. 442/1992, cu modificările și completările ulterioare, stabilește durata concediului de odihnă și condițiile de acordare ale acestuia. Este adevărat că acest act a fost emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 80/1995, cu modificările și completările ulterioare, însă obiectul de reglementare al acesteia nu contravine prevederilor Legii nr. 80/1995, situație care se circumscrie prevederilor alin. (1) din art. 60 din Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Prin urmare, atât timp cât normele cuprinse în H.G. nr. 442/1992 nu sunt contrare Legii nr. 80/1995, în mod corect, a reținut instanța de fond că nu este întemeiată solicitarea reclamantului privind abrogarea hotărârii de Guvern.

În ceea ce privește modalitatea de acordare a concediilor de odihnă, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 442/1992, ofițerii, maiștrii militari și subofițerii au dreptul, în fiecare an calendaristic, la un concediu de odihnă plătit, a cărui durată se stabilește în raport cu vechimea lor în serviciu, după cum urmează: a) 32 de zile calendaristice, pentru cei cu o vechime în serviciu de până la 10 ani; b) 38 de zile calendaristice, pentru cei cu o vechime în serviciu de peste 10 ani.

Prin urmare, acestea se acordă în perioade continue din punct de vedere calendaristic și acoperă inclusiv zilele nelucrătoare. Din acest considerent, numărul de zile de concediu de odihnă este mai mare decât al celorlalți funcționari publici.

Pe de altă parte, conform prevederilor art. 145 din Legea nr. 53/2003, durata minimă a concediului de odihnă anual este de 20 de zile lucrătoare.

În mod evident, cele două acte normative menționate nu conțin dispoziții contradictorii. Legea nr. 53/2003 reglementează o limită minimă în ceea ce privește durata concediului de odihnă, și anume de 20 de zile lucrătoare, în timp ce, potrivit dispozițiilor H.G. nr. 442/1992, concediul minim este de 32 de zile calendaristice.

Totodată, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii. Ori, cadrelor militare le sunt aplicabile prevederile Legii nr. 80/1995, cu modificările și completările ulterioare, care reglementează norme juridice speciale, în mod concret, derogatorii în raport cu cele ale Legii nr. 53/2003, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu privire la modalitatea de acordare a concediilor de odihnă.

Potrivit art. 14 alin. (1) din actul normativ menționat, cadrele militare au dreptul la concediu de odihnă, concediu de odihnă suplimentar pentru activitate în locuri de muncă cu condiții deosebite - vătămătoare, grele sau periculoase - și la concediu de studii. Dispozițiile art. 14 alin. (2) stabilesc că regulile privind durata și acordarea concediului de odihnă, concediului de odihnă suplimentar și a concediului de studii, precum și compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat se stabilesc prin hotărâre de Guvern.

Având în vedere că pentru cadrele militare sunt stabilite drepturi și obligații prin statutul menționat, aplicarea dispozițiilor Legii nr. 53/2003 se va face doar pentru aspectele de la care nu s-a derogat prin norme speciale.

În concluzie, critica potrivit căreia prevederile H.G. nr. 442/1992 încalcă art. 145 din Legea 53/2003 este neîntemeiată.

Prin urmare, H.G. nr. 442/1992 este în concordanță cu normele legale de nivel superior în aplicarea cărora a fost adoptată și respectă dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

În ceea ce privește situația pretins discriminatorie invocată de recurentul - reclamant, în mod corect, instanța de fond a reținut că modalitatea de calcul a indemnizației de concediu de odihnă, calculată pentru durata concediului stabilită prin H.G. nr. 442/1992, nu diferă în cadrul categoriei profesionale, toți funcționarii aflați în situația reclamantului beneficiind de aplicarea acelorași prevederi legale.

H.G. nr. 442/1992 nu conține dispoziții speciale privind modalitatea de calcul a indemnizației, astfel că nu se poate susține că aplicarea actului administrativ cu caracter normativ ar fi de natură a contura existența vreunei discriminări.

Pentru a se putea reține încălcarea art. 16 din Constituție și art. 14 C.E.D.O., se impune ca persoanele în raport de care se efectuează analiza să se afle în situații comparabile. Or, din această perspectivă, astfel cum a constatat și instanța de fond, reclamantul face parte dintr-o categorie de funcționari cu statut special, drepturile acestuia fiind stabilite prin acte normative care derogă de la normele generale, tocmai în considerarea specificului muncii prestate.

De asemenea, se impune precizarea că în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în mod constant faptul că statele dispun de o marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoge sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament aplicate (Hotărârile pronunțate în cauzele Fredin împotriva Suediei precum și Hoffmann împotriva Austriei), întinderea acestei marje depinzând de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze și de contextul în discuție.

Pentru argumentele expuse, constatând că nu sunt întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant și, în consecință, va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile din 924 din 14 iunie 2021 a Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 31 mai 2022.