ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2956/2022

Ședința publică din data de 25 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 1 octombrie 2018, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea în parte a deciziei nr. 16667/28.08.2018, în sensul admiterii integrale a cererii de plată adresată F.G.A., înregistrată sub nr. x/10.04.2017, respectiv admiterii integrale a creanței reprezentând daune morale, în valoare de 250.000.00 RON, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 863 pronunțată la data de 7 martie 2019, Curtea de Apel București a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată.

În motivarea recursului arată că prin hotărârea recurată, instanța de fond a încălcat următoarele norme de drept material: art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, potrivit cărora stabilirea despăgubirilor reprezentând daune morale trebuia să fie în conformitate cu legislația și jurisprudența din România; art. 1391 alin. (1) C. civ., conform căruia în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, poate fi acordată și o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială.

Critică faptul că instanța de fond a reținut că pârâtul a aplicat în mod justificat procedura internă standardizată de cuantificare a daunelor morale și că această procedură reprezintă un criteriu obiectiv de evaluare a prejudiciului; că raționamentul instanței încalcă atât litera, cât și însuși pricipiul avut în vedere la edictarea art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014 și că prima instanță nu s-a raportat la jurisprudența indicată de recurent, considerând că procedura internă de stabilire a daunelor morale aplicată de pârât are la baza jurisprudența istanțelor judecătorești; că durata îngrijirilor medicale nu reprezintă unicul criteriu de stabilire a daunelor morale, astfel că trimiterea în mod exclusiv la acest indicator încalcă principiul reparației integrale a prejudiciaului, prevăzut de art. 1385 alin. (1) C. civ. că durata îngrijirilor medicale este o noțiune care a fost concepută în vederea aplicării legislației penale, iar pe de altă parte, aceasta conține o doză de apreciere din partea medicului legist, fiind stabilită prin aproximare, în baza unui barem prestabilit.

Susține că, în speță, numărul de zile de îngrijiri medicale nu surprinde întreaga dimensiune a modului în care viața sa a fost afectată de evenimentul rutier, motiv pentru care la dimensionarea "în echitate" a prejudiciului moral trebuie avute în vedere criteriile stabilite în doctrină și jurisprudență, cum ar fi: indicatorii medico-legali ai gravității vătămării corporale; durata menținerii consecințelor vătămării (la nivel fizic și psihic); impactul traumatismului suferit asupra tuturor sferelor vieții victimei (personale, sociale, profesionale etc); consecințele în plan fizic și psihic ale leziunilor suferite.

Consideră că procedura utilizată de intimatul-pârât ignoră aceste aspecte, în condițiile în care fiecare victimă percepe vătămarea într-un mod specific, așa încât două persoane cu vătămări identice, respectiv cu lezarea acelorași zone ale corpului nu vor avea niciodată un prejudiciu identic ca întindere, gravitate ori importanță.

Din această perspectivă, susține că utilizarea unor criterii de apreciere a prejudiciului moral ca cele avute în vedere de Fondul de Garantare a Asiguraților, pe lângă faptul că nu sunt reglementate printr-o lege, se caracterizează prin rigiditate și grad scăzut de adaptare la diferitele cazuri particulare.

De asemenea, critică stabilirea daunelor morale cu ajutorul unor praguri valorice agreate printr-o procedură internă, în cazul său acestea fiind în sumă de 275,00 RON/zi de îngrijiri medicale, câtă vreme acestea nu sunt reglementate printr-o normă legală aplicabilă pe teritoriul României, sens în care invocă parag. 20 din expunerea de motive a Directivei 2009/103/CE, potrivit căruia: "Victimelor accidentelor de circulație cauzate de autovehicule ar trebui să li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Comunității."

Apreciază că în materia daunelor morale nu pot exista astfel de praguri valorice și că judecătorul fondului a încălcat legea și a dat o interpretare eronată acesteia, validând sub aspectul daunelor morale acordate, Ghidul F.P.V.S. (Fondul de Protecție a Victimelor Străzii) pentru soluționarea daunelor morale, emis pro causa de către o persoană juridică cu rol de organism de plată a despăgubirilor, inclusiv a daunelor morale, în cazul accidentelor auto, în condițiile stabilite prin Ordinul CSA nr. 1/2008.

Precizează că Fondul de Protecție a Victimelor Străzii este, potrivit art. 251 din Leega nr. 32/2000, o asociație constituită din toți asigurătorii autorizați, condus de un consiliu director și finanțat prin cotizație, astfel că acest organism nu este un terț imparțial în materia asigurătorilor, acesta având interese comune cu societățile de asigurare existente pe piață.

Mai mult, din cuprinsul Legii nr. 32/2000 rezultă că scopul Fondului de Protecție a Victimelor Străzii nu este acela de a emite ghiduri privind acordarea de daune, ci de a achita despăgubiri în situațiile prevăzute de lege, ceea ce face ca emiterea Ghidului să reprezinte o depășire a sferei de activitate reglementate prin legea specială, emiterea acestui act reprezentând o încălcarea a capacității speciale de folosință a Fondului. Prin urmare, consideră că Ghidul emis de către această entitate nu poate fi luat în considerare în prezenta speță, instanța fiind chemată să analizeze exclusiv jurisprudența relevantă, urmând a aprecia în concret, în raport cu circumstanțele cauzei.

Consideră că informațiile furnizate de Ghid nu au putere probantă și nu se face dovada afirmațiilor din cuprinsul acestuia, iar pe de altă parte, având în vedere entitatea care l-a întocmit, se poate considera că acesta este afectat de subiectivism, în condițiile în care nu a fost făcută publică modalitatea de selecție a bazei de date. Pe de altă parte, arată că lucrarea este depășită, având în vedere că privește soluții de la nivelul anilor 2006-2010, or, accidentul din speță a avut loc în anul 2016.

Prin întâmpinarea formulată față de cererea de recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului ca nefondat, răspunzând puctula criticilor formulate de recurent.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Astfel, prin cererea de plată nr. x/10.04.2017, înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților, petentul a solicitat sa fie despăgubit din disponibilitățile F.G.A. cu suma de 250.000 RON daune morale și 2.400 RON onorariu avocat, reprezentând prejudiciul suferit în urma evenimentului rutier din data de 16 aprilie 2016.

Prin Decizia nr. 16667/28.08.2018, Fondul de Garantare a Asiguraților a admis în parte cererea de plată și a acordat reclamantului suma de 12.375 RON daune morale, fiind respinsă cererea de plată pentru diferența solicitată de reclamant.

În considerentele deciziei, în ceea ce privește daunele morale, fiind avut în vedere faptul că vătămarea corporală i-a provocat reclamantului drept consecințe TCC minor grad 0, TVC și TVL amielic, policontuzii, contuzie umăr stâng, contuzii abdominale, fractură cavitate scapulară asociată cu subluxație scapulo-humerală și leziune tendinoasă subscapulară, insulă osoasă cefalo-humerală stânga, necesitând pentru vindecare un număr de circa 45 zile de îngrijiri medicale, astfel că Fondul de Garantare a Asiguraților a stabilit acordarea unei sume de 275 RON/zi de îngrijire medicală, rezultând suma de 12.375 RON daune morale.

Decizia emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a fost contestată în fața instanței de contencios administrativ, iar prin sentința recurată a fost respinsă ca neîntemeiată contestația formulată de reclamant împotriva Deciziei nr. 16667/28.08.2018, emisă de pârât.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile art. 1385 alin. (1), precum și cele ale art. 1391 alin. (1) C. civ., a jurisprudenței naționale și internaționale, precum și principiile de drept referitoare la evaluarea prejudiciului moral, critici pe care Înalta Curte la apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că stabilirea cuantumului daunelor morale nu poate fi realizată prin raportare la parametri exacți, astfel că determinarea acestui cuantum implică o marjă de apreciere a autorității învestite cu cererea petentului, ce poate fi analizată în concret prin prisma consecințelor negative suferite de cel vătămat în plan fizic și/sau psihic, precum și de importanța valorilor sociale lezate, măsura în care au fost lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării. Așadar, în lipsa unor criterii și limite legale, intimatul-pârât a stabilit corect cuantumul daunelor morale, raportându-se, la un criteriu obiectiv și rezonabil, respectiv zilele de îngrijiri medicale.

Cât privește cuantumul daunelor morale acordate, pe care recurentul-reclamant îl consideră insuficient, Înalta Curte reține că, spre deosebire de prejudiciul material, a cărui întindere nu poate fi stabilită decât pe baza unui suport probator, în privința daunelor morale nu pot fi produse probe materiale în vederea cuantificării pierderii suferite. De aceea, judecătorul are dreptul să aprecieze, în raport cu toate circumstanțele cauzei, asupra unei sume globale, care să constituie o reparație echitabilă în raport cu efectele faptei generatoare de prejudicii. Daunele morale corespund atingerii aduse cinstei, onoarei, imaginii publice ori prestigiului profesional al persoanei, scopul lor fiind unul compensatoriu, fără să constituie însă o penalitate excesivă pentru cel care a produs dauna.

În mod evident, nu se poate pretinde că acordarea de despăgubiri morale, oricare ar fi cuantumul acestora, este în măsură să conducă la înlăturarea suferinței produse recurentului-reclamant urmare a producerii evenimentului rutier, o asemenea suferință suportată ca urmare a recuperării fizice îndelungate, neputând fi cuantificată în bani. Ceea ce se intenționează prin acordarea daunelor morale este în primul rând recunoașterea caracterului vătămător al faptei, precum și recunoașterea faptului că aceasta a fost de natură a produce persoanelor vătămate, suferințe psihice/emoționale imposibil de cuantificat.

Așadar, scopul acordării daunelor morale este acela de a oferi o compensație persoanelor vătămate pentru pierderea suferită, fără a avea pretenția însă ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii, acesta fiind motivul pentru care regulile de evaluare a cuantumului acestora sunt diferite de modalitatea de stabilire a daunelor materiale.

De asemenea, contrar susținerilor recurentului-reclamant, se constată că "Procedura de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare (morale și materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese" reprezintă o procedură internă la care s-a raportat autoritatea pârâtă, fiind validată și de asigurător și folosită în prezent de lichidatorii judiciari în analiza cererilor de creanță formulate de creditori pentru înscrierea la masa credală, dat fiind că nu există dispoziții legale exprese cu privire la modalitatea în care trebuie evaluat cuantumul despăgubirilor morale, iar aceste proceduri utilizate de intimatul-pârât F.G.A. în evaluarea daunelor morale reprezintă un criteriu obiectiv de evaluare a prejudiciului, în condițiile în care acestea au fost elaborate inclusiv prin raportare la evoluția practicii judiciare în materie.

Înalta Curte are în vedere în acest sens și susținerile intimatului-pârât F.G.A., potrivit cărora acesta nu este chemat să repare prejudiciul suferit de reclamant în locul asiguratorului care a intrat în insolvență, ci este chemat în nume propriu, în scop de garantare a persoanelor prejudiciate de intrarea în insolvență a asiguratorului asupra faptului că acestea vor fi despăgubite.

Pe cale de consecință, Înalta Curte va reține că nu are loc o înlocuire a debitorului obligației de plată a despăgubirii cu un nou debitor, ca urmare a intrării primului în faliment, ci la momentul deschiderii procedurii iau naștere în patrimoniul reclamanților și al pârâtului, în temeiul Legii nr. 215/2015, dreptul și obligația corelativă de garantare a despăgubirii, care însă poate fi plafonată de legiuitor și a cărei executare este supusă, din punct de vedere procedural, unor norme speciale, derogatorii.

În acest sens, prezintă relevanță dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora: "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5".

Rezultă așadar, din textul legii, că în aplicarea dispozițiilor legale, intimatul-pârât F.G.A. are dreptul de a stabili proceduri interne privind modul de cuantificare a daunelor morale și, dat fiind că aceste proceduri reprezintă rezultatul cercetării jurisprudenței în materie, Înalta Curte apreciază că "Procedura de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare (morale și materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese", care reprezintă o procedură internă validată de asigurător și folosită în prezent de lichidatorii judiciari în analiza cererilor de creanță formulate de creditori pentru înscrierea la masa credală, reprezintă un criteriu obiectiv în stabilirea cuantumului daunelor morale.

Înalta Curte reține că, potrivit Anexei 3, valoarea medie a despăgubirilor morale, urmare vătămării corporale ce a necesitat îngrijiri medicale de cel putin 31 de zile și maximum 90 de zile, este între 210 si 500 RON/zi de îngrijire medicală, iar intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, ținând cont și de particularitățile speței, a acordat o valoare de 275 de RON pentru fiecare zi de îngrijire medicală, rezultând suma de 12.375 RON.

Așadar, nu pot fi avute în vedere criticile recurentului-reclamant potrivit cărora despăgubirile acordate cu titlu de daune morale au fost stabilite de către intimatul-pârât Fondul de Garantare al Asiguraților făcându-se abstracție de jurisprudența și practica în materie, iar considerentele sentinței recurate, sub acest aspect, ar fi nesusținute de dovezile administrate în cauză și de practica judiciară în domeniu, cu atât mai mult cu cât modul de stabilire a acestora nu a fost exercitat discreționar, ci în baza unor reguli concrete, cu aplicabilitate generală, ce asigură respectarea unui tratament egal și nediscriminatoriu față de orice creditor de asigurare.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte nu decelează o eventuală încălcare de către prima instanță a principiului reparării integrale a prejudiciului, consacrat de prevederile art. 1385 și art. 1391 din C. civ. în condițiile în care, contrar susținerilor recurentului-reclamant, în aprecierea cuantumului daunelor morale, instanța de fond nu s-a raportat doar la criteriul privind numărul de zile de îngrijiri medicale necesitate pentru vindecare, ci a procedat la propria evaluare a prejudiciului moral, inclusiv prin raportare la criteriile invocate prin acțiunea introductivă, concluzia fiind că pârâtul a acordat o sumă corespunzătoare din perspectiva reparării prejudiciului moral invocat de reclamant, cu atât mai mult cu cât acesta nu a susținut și dovedit că desfășura anterior producerii evenimentului rutier o activitate profesională cu caracter de continuitate și regularitate care îi este inaccesibilă în momentul de față sau care în prezent ar presupune eforturi suplimentare pentru realizare.

Or, aprecierea instanței de fond cu privire la cuantificarea prejudiciului moral suferit de reclamant constituie un element de temeinicie a hotărârii pronunțate, iar nu de legalitate a acesteia, iar în cadrul procesual al recursului, instanța de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ., iar nu și motivele de netemeinicie, sens în care astfel de critici nu pot fi avute în vedere.

În orice caz, Înalta Curte amintește că în literatura de specialitate, dar și în practica judecătorească, s-a arătat că, în absența unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecințele negative suferite de victima accidentului, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite ori măsura în care a fost afectată situația familială, socială și profesională.

Atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuind să fie rezonabile, aprecierea și cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei și suferite de aceasta, în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

Din această perspectivă, nu se poate stabili, în prezenta cauză, vreun motiv de nelegalitate a sentinței recurate, instanța de control judiciar reținând că instanța de fond a soluționat cauza inclusiv în acord cu jurisprudența națională și practica CEDO în materie.

În ceea ce privește critica recurentului-reclamant conform căreia Ghidul de stabilire a prejudiciului a fost emis de către Fondul de Protecție a Victimelor Străzii cu depășirea sferei de activitate a acestei entități, astfel cum este reglementată prin Legea nr. 32/2000, Înalta Curte constată că aceasta excede obiectului cauzei de față, care constă în anularea deciziilor emise de Fondul de Garantare a Asiguraților în soluționarea contestației formulate de către recurentul-reclamant.

În plus, o asemenea critică nu a fost invocată în fața primei instanțe în argumentarea nelegalității și netemeiniciei deciziilor atacate.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul formulat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 863 din 7 martie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București – (veche) secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 mai 2022.