Decizia nr. 2748/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1011/2022 a Curții de Apel București

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 12.01.2022 pe rolul Curții de Apel București, secția a -IX - a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2022, reclamanții A., B., C. și D. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României anularea dispoziției "asupra lor nu se calculează C.A.S., fond de șomaj și contribuția pentru pensie suplimentară" din textul alin. (2) al pct. 3 din Capitolul III - Prevederi Generale din Normele referitoare la constituirea și utilizarea fondurilor destinate stimulării personalului din aparatul propriu al Ministerului Finanțelor și din unitățile subordonate acestuia, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 498 din 23.09.1993 publicată în M. Of. al României nr. 242 din 11 octombrie 1993, cu modificările și completările ulterioare.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1011/2022 din 20 mai 2022, Curtea de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea privind pe reclamanții A., B., C. și D. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs Reclamanții A., B., C. și D. au formulat recurs împotriva sentinței de mai sus, prin care au solicitat admiterea acestuia, casarea sentinței și rejudecând fondul, admiterea acțiunii. În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele: Contrar motivării primei instanțe, recurenții au arătat că din textul art. 1 al Decretului nr. 389/1972 rezultă că în perioada 1972-2000, toți angajatorii erau datori să verse la bugetul asigurărilor sociale de stat, o contribuție de 15 % asupra câștigului brut realizat de personalul lor salariat, indiferent de forma în care se realizează aceste venituri și de fondul din care se plătesc, aici fiind incluse implicit și stimulentele acordate reclamanților în perioada în care și-au desfășurat activitatea la MFP și ANAF, în mod similar tuturor celorlalte noi elemente salariale reglementate ulterior anului 1972 (spre exemplu sporul de acord global, reglementat prin Legea nr. 57/1974), asupra cărora s-au aplicat prev. art. 1 din Decr. 389/1972, fără ca angajatorii sau organele fiscale să obiecteze absurd că acestea nu au fost avute în vedere, nici chiar implicit, de sintagma de maximă generalitate și atotcuprinzătoare din art. 1 din Decretul 389/1972: "indiferent de forma in care se realizează aceste venituri, de fondul din care se plătesc." Contrar motivării potrivit căreia în raport de organizarea României anterior anului 1989, în perioada regimului comunist și cea ulterioară adoptării Constituției din anul 1991, aplicabilă la data adoptării celor două hotărâri de guvern în discuție, nu se poate reține caracterul de act normativ superior în privința Decr. nr. 389 din 11 oct. 1972 emis de președintele RSR, în contextul în care, potrivit prevederilor art. 42 din Constituția din anul 1965, Marea Adunare Națională era unicul organ legiuitor al RSR, pe de o parte iar posibilitatea instituirii unei astfel de reglementări nu se regăsește printre atribuțiile stabilite de art. 75 în favoarea președintelui RSR, reclamanții au arătat că Decretul nr. 389/1972 a fost aprobat de Marea Adunare Națională a RSR prin Legea nr. 65/1972 publicată în Buletinul Oficial nr. 164 din 30 decembrie 1972. Pe de altă parte, această aprobare prin legea adoptată de MAN a RSR, a Decretului nr. 389/1972, determină ilegalitatea și a ultimei părți a motivării, potrivit căreia posibilitatea instituirii unei astfel de reglementări nu se regăsește printre atribuțiile stabilite de art. 75 în favoarea președintelui RSR, ce tinde către aprecierea, după bunul plac, a inexistenței acestei reglementări numai cu privire la reclamanții și a existenței ei drept actul normativ care a constituit, până la data abrogării sale (în anul 2000), norma generală în ceea ce privește contribuția pentru asigurări sociale, pentru restul destinatarilor acestui act normativ. Contrar motivării potrivit căreia Legea nr. 19/2000 este ulterioară datelor adoptării celor două hotărâri de Guvern, astfel că o eventuală reglementare diferită, instituită printr-un act normativ de nivel superior, constituie un aspect care privește ordinea de prioritate a aplicării legii respective, apreciere cu privire la o eventuală abrogare implicită a reglementării anterioare iar nu un aspect de nelegalitate a reglementării instituite anterior, se arată că aplicarea dispoziției atacate, din cele două hotărâri de Guvern, atât după intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000, cât și anterior, în perioada în care a fost în vigoare Decretul nr. 389/1972 aprobat prin Legea nr. 65/1972 adoptată de MAN a RSR, conferă respectivei dispoziții aceeași nelegalitate, având în vedere motivarea în fapt și în drept a acțiunii introductive de instanță, așa cum aceasta a fost modificată și completată în termen legal. Faptul că dispoziția atacată din cele două hotărâri s-a aplicat atât în perioada în care a fost în vigoare Decretul nr. 389/1972 aprobat prin Legea nr. 65/1972 adoptată de MAN a RSR, cât și ulterior, după intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000 (până în anul 2007), constituie într-adevăr un aspect care privește nerespectarea ordinii de prioritate a aplicării legii respective și totodată, inexistența unei necesare aprecieri cu privire la inaplicabilitatea (nu "o eventuală abrogare implicită") dispoziției atacate din cele două hotărâri de Guvern în raport de cele două acte normative de nivel superior (legi adoptate de unicele organe legiuitoare: MAN a RSR sub imperiul Constituției din anul 1965 și respectiv Parlamentul României sub imperiul Constituției din anul 1991) de la care aceasta a derogat ilegal. Atât nerespectarea ordinii de prioritate a aplicării celor două acte normative de nivel superior (legi, față de hotărâri de Guvern), cât și inexistența unei necesare aprecieri cu privire la inaplicabilitatea dispoziției atacate din cele două hotărâri de Guvern în raport de cele două legi (de la care dispoziția în cauză a derogat ilegal) au conferit nelegalitate aplicării respectivei dispoziții în perioada 1993-2007. Contrar ultimei motivări, potrivit căreia dispozițiile a căror anulare este solicitată au fost favorabile reclamanților în perioada în care aceștia s-au aflat în activitate, în sensul că prin excluderea stimulentelor din categoria drepturilor asupra cărora se calculează CAS, fondul pentru ajutoare de șomaj și contribuția pentru pensia suplimentară a rezultat implicit un cuantum mai mare al acestor drepturi achitate reclamanților, se arată că discutabilul caracter favorabil al dispoziției atacate din cele două hotărâri de Guvern (în baza cărora nu au fost calculate și virate la bugetul asigurărilor sociale contribuțiile în procent de 15% din stimulentele brute acordate reclamanților) nu are nicio relevanță în constatarea ilegalității acestei dispoziții față de dispozițiile art. 1 și art. 2 din Decretul nr. 389/1972 cu privire la contribuția pentru asigurări sociale de stat, cu modificările și completările ulterioare, art. 23 alin. (1) lit. a) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, art. 3 și art. 30 din Metodologa Generală de tehnica legislativă privind pregătirea și sistematizarea proiectelor de acte normative aprobată prin Decretul Consiliului de Stat nr. 16/1976, art. 63 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative invocate în motivarea în drept a acțiunii introductive. Pe de cealaltă parte, avantajul minor creat în perioada 1993 - data pensionării, prin aplicarea dispoziției ilegale din cele două hotărâri de Guvern atacată, reprezentând procentul de 15 % din brutul stimulentelor acordate a fost contracarat de un prejudiciu major constând în diminuarea cu cel puțin 100% a cuantumului pensiei lunare, cauzată de neincluderea în baza de calcul a acesteia a totalului brut al stimulentelor respective, care cel puțin ar fi dublat sau chiar triplat cuantumul pensiei fiecăruia dintre reclamanți (luând în considerare faptul că minimul cuantumului lunar al stimulentelor acordate era prevăzut la nivelul unui salariu brut iar maximul cuantumului lunar respectiv, la nivelul de trei salarii brute, conform normelor aprobate prin H.G. nr. 498/1993, preluate ulterior de normele aprobate de H.G. nr. 154/1997). Stimulentele acordate reclamanților au fost impozitate intrând în baza lunară de calcul a impozitului pe venitul total brut lunar realizat de reclamanți, această situație impunând, în ipoteza legală a inaplicabilității derogării ilegale, prin dispoziția derogatorie atacată, calcularea și virarea CAS aferent aceluiași total brut al veniturilor reclamanților. In drept, au fost invocate dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, precum și cele ale art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Împotriva recursului promovat de reclamanți, intimatul-pârât Guvernul României nu a formulat întâmpinare.

Procedura de soluționare a recursului În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului din data 3.03.2023, a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 23.05.2023, în ședință publică, cu citarea părților, când, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reținând cauza spre soluționare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecății.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ. 6.1. Elemente de fapt și de drept relevante reținute de prima instanță Reclamanții sunt foști salariați ai Ministerului Finanțelor Publice (în perioada 1991-2003) respectiv ai Agenției Naționale de Administrare Fiscală (începând cu data de 01.01.2004), la data introducerii acțiunii având calitatea de pensionari. Aceștia au arătat că în perioada în care și-au desfășurat activitatea în cadrul structurilor menționate au realizat venituri suplimentare față de cele care au fost înscrise în carnetele de muncă, respectiv stimulente, însă, aceste venituri nu au fost avute în vedere pentru stabilirea pensiei, o atare excludere fiind determinată de existența dispozițiilor legale atacate în prezenta cauză. Dispozițiile legale cu privire la care reclamanții arată că sunt nelegale și vătămătoare pentru drepturile lor sunt mențiunea, asupra lor nu se calculează C.A.S., fond de șomaj și contribuția pentru pensie suplimentară" din cuprinsul pct. 3 alin. (2) din Normele referitoare la constituirea și utilizarea fondurilor destinate stimulării personalului din aparatul propriu al Ministerului Finanțelor și din unitățile subordonate acestuia aprobate prin H.G. nr. 498/1993 și mențiunea, asupra lor nu se calculează C.A.S., fond de șomaj și contribuția pentru pensie suplimentară" preluate după abrogarea H.G. nr. 498/1993 în cuprinsul pct. 2 alin. (3) din Cap. III din Normele metodologice privind constituirea și utilizarea fondurilor destinate stimulării personalului din aparatul propriu al Ministerului Finanțelor și din unitățile subordonate acestuia, aprobate prin H.G. nr. 154/1997. În opinia reclamanților, aceste dispoziții sunt nelegale întrucât contravin unor acte normative de nivel superior care erau în vigoare în perioadă de referință, respectiv dispozițiilor art. 1 și 2 din Decretul 389/1972, art. 23 alin. (1) și art. 26 alin. (1) din Legea 19/2000. 6.2. Analiza motivelor de casare invocate de recurenții-reclamanți 6.2.1. Într-o primă linie de argumentație, prima instanță a constatat că nu se poate reține existența unei contrarietăți între reglementarea instituită prin H.G. nr. 498/1993 (și preluată în H.G. nr. 154/1997) și dispozițiile Decretului 389/1972 astfel cum susțin reclamanții. A reținut prima instanță că, deși Decretul nr. 389 din 11 octombrie 1972 emis de președintele Republicii Socialiste România a constituit, până la data abrogării sale, în anul 2010, norma generală în ceea ce privește contribuția pentru asigurările sociale, cu toate acestea, în raport de momentul adoptării (cu 21 de ani anterior H.G. nr. 498/1993 și în perioada regimului comunist) în mod evident nu a reglementat și nu se poate considera că a avut în vedere, nici chiar implicit, situația altor drepturi, asimilate celor salariale, acordate unor categorii de personal, cum este cazul stimulentelor acordate reclamanților începând cu anul 1993. Totodată, în raport de organizarea României anterior anului 1989, în perioada regimului comunist, și cea ulterioară adoptării Constituției din anul 1991, aplicabilă la data adoptării celor două hotărâri de guvern în discuție, nu se poate reține caracterul de act normativ superior în privința Decretului nr. 389 din 11 octombrie 1972 emis de președintele Republicii Socialiste România în contextul în care, potrivit prevederilor Constituției din anul 1965, Marea Adunare Națională, organul suprem al puterii de stat, este unicul organ legiuitor al Republicii Socialiste România (art. 42); posibilitatea instituirii unei astfel de reglementări nu se regăsește printre atribuțiile stabilite de art. 75 în favoarea președintelui Republicii Socialiste România. 6.2.2. Pe un al doilea palier de argumentație, prima instanță a constatat că nu se poate reține existența unei derogări nelegale, instituită prin H.G. nr. 498/1993 și H.G. nr. 154/1997 nici în raport de prevederile Legii 19/2000, astfel cum se invocă de către reclamanți, deoarece legalitatea unui act administrativ cu caracter normativ, respectiv concordanța acestuia cu actele normative de nivel superior, trebuie analizată în raport de reglementarea existentă la data emiterii acestuia, iar nu în raport de reglementarea adoptată ulterior. Or, în cauză, prevederile Legii 19/2000 sunt ulterioare datelor adoptării celor două hotărâri astfel că o eventuală reglementare diferită, instituită printr-un act normativ de nivel superior, constituie un aspect care privește ordinea de prioritate a aplicării legii, respectiv aprecierea cu privire la o eventuală abrogare implicită a reglementării anterioare, iar nu un aspect de nelegalitate a reglementării instituite anterior. 6.2.3. În fine, prima instanță a mai reținut un al treilea argument, pe care instanța supremă îl califică ca fiind un argument de oportunitate, arătând că dispozițiile în discuție a căror anulare este solicitată în prezent, au fost favorabile reclamanților în perioada în care aceștia s-au aflat în activitate, în sensul că prin excluderea stimulentelor din categoria drepturilor asupra cărora se calculează C.A.S., Fondul pentru plata ajutorului de șomaj și contribuția pentru pensia suplimentară a rezultat implicit un cuantum mai mare al acestor drepturi achitate reclamanților. 6.2.4. Trecând la analiza motivelor de casare comparativ cu cele reținute de prima instanță, se constată că prima instanță a realizat o greșită aplicare a legii prin respingerea acțiunii ca nefondată. 6.2.5. În ceea ce privește primul palier de argumentație, Înalta Curte constată că practic, prima instanță a ajuns la concluzia că nu există un act administrativ cu caracter normativ superior celor atacate, ceea ce ar conduce la concluzia ilogică că cele două acte au reglementat un domeniu de legislație virgin, pentru prima dată, la nivelul hotărârilor de guvern. Or, cât timp chiar prima instanță a reținut că Decretul nr. 389 din 11 octombrie 1972 emis de președintele Republicii Socialiste România a constituit, până la data abrogării sale, în anul 2010, norma generală în ceea ce privește contribuția pentru asigurările sociale, aceasta trebuia să procedeze la verificarea conformității actelor atacate cu acest decret, singurul identificat ca fiind norma juridică superioară celor atacate cu prezenta acțiune în anulare. Mențiunea primei instanțe în sensul că, raportat la distanța în timp de 21 ani și la regimul politic ce caracteriza statul român la acel moment, nu se poate considera că acest decret a reglementat și a avut în vedere, nici chiar implicit, situația altor drepturi, asimilate celor salariale, acordate unor categorii de personal, cum este cazul stimulentelor acordate reclamanților începând cu anul 1993, este incorectă; ca și exemplu, se poate menționa vechiul C. civ. adoptat in anul 1864, care a fost în vigoare până la intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 (noul C. civ.), peste mai multe perioade de organizare statală, fără ca acest aspect să conducă la caducitatea sau ieșirea lui din vigoare implicită; de altfel, motivarea primei instanțe este lipsită de precizie sub acest aspect, prima instanță nearătând care este consecința atrasă de argumentul legat de trecerea unui timp îndelungat sau față de schimbarea regimului politic statal (caducitate, abrogare implicită sau altă cauză de inaplicabilitate). Pe de altă parte, argumentul legat de faptul că posibilitatea instituirii unei astfel de reglementări nu se regăsește printre atribuțiile stabilite de art. 75 în favoarea președintelui Republicii Socialiste România, ci era atribuția Marii Adunări Naționale, depășește cadrul procesual cu care fusese sesizată prima instanță, nefiind invocate argumente legate de "nevalabilitatea" procedurală a acestui decret; nu este de ignorat nici argumentul subsidiar invocat de recurenți, în sensul că Decretul nr. 389/1972 a fost aprobat de Marea Adunare Națională a RSR prin Legea nr. 65/1972 publicată în Buletinul Oficial nr. 164 din 30 decembrie 1972. Or, atâta timp cât acest decret a constituit, până la data abrogării sale (în anul 2000), norma generală în ceea ce privește contribuția pentru asigurări sociale, prima instanță trebuie să verifice conformitatea actelor atacate raportat la acest decret. Problema de drept dedusă judecății prin acțiunea introductivă de instanță este conformitatea unor norme cuprinse în două acte administrative cu caracter normativ (pct. 3 alin. (2) din Normele referitoare la constituirea și utilizarea fondurilor destinate stimulării personalului din aparatul propriu al Ministerului Finanțelor și din unitățile subordonate acestuia aprobate prin H.G. nr. 498/1993 și pct. 2 alin. (3) din Cap. III din Normele metodologice privind constituirea și utilizarea fondurilor destinate stimulării personalului din aparatul propriu al Ministerului Finanțelor și din unitățile subordonate acestuia, aprobate prin H.G. nr. 154/1997) cu actul normativ de forță juridică superioară în aplicarea căruia a fost emis (art. 1 și 2 din Decretul 389/1972). Această problemă de drept implică verificarea respectării principiului ierarhiei actelor normative, ierarhie care se stabilește în funcție de importanța relațiilor sociale reglementate (conținutul normativ) și în funcție de locul autorității emitente în rândul autorităților publice. Având aceste două elemente ca temei, ierarhia actelor normative determină forța juridică a acestora. Principiul de drept aplicabil în speță este acela că actul normativ de nivel inferior trebuie să fie emis în limitele și potrivit normelor care le guvernează de nivel superior. Astfel, art. 1 alin. (5) din Constituție stabilește că "În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie". Textul constituțional cuprinde și o reglementare relativ indirectă a principiului ierarhiei actelor normative, dedusă din succesiunea în care sunt reglementate principiile generale, drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale și autoritățile publice – emitenții actelor normative. Cadrul normativ subsecvent Constituției a detaliat reglementarea principiului ierarhiei actelor normative. Articolul 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 prevede că actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă. De asemenea, art. 81 din același act normativ dispune că la elaborarea proiectelor de hotărâri, ordine sau dispoziții ale autoritățile administrației publice locale se va avea în vedere caracterul lor de acte subordonate legilor, hotărârilor și ordonanțelor Guvernului și altor acte de nivel superior. Actele normative date în executarea actelor normative primare trebuie să fie date cu respectarea competenței constituționale și legale a organului emitent și cu respectarea actelor normative cu forță juridică superioară. Astfel, hotărârile de guvern, ordinele cu caracter normativ, instrucțiunile și alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor și ai celorlalte organe ale administrației publice de specialitate sau ale autorităților administrative autonome, acestea trebuie să fie emise în conformitate cu reglementările cu forță juridică superioară, fiind acte cu caracter administrativ ce pot fi contestate în cadrul contenciosului administrativ. Prin urmare, prima instanță trebuia să răspundă pe fond argumentului reclamanților referitor la faptul dacă normele incriminate contravin sau nu prevederilor art. 1 și 2 din Decretul 389/1972 și în special sintagmei subliniate de reclamanți ("indiferent de forma in care se realizează aceste venituri, de fondul din care se plătesc".) 6.2.6. În ceea ce privește cel de-al doilea palier de argumentație reținut de prima instanță, Înalta Curte constată că prima instanță a statuat în mod corect că legalitatea unui act administrativ cu caracter normativ, respectiv concordanța acestuia cu actele normative de nivel superior, trebuie analizată în raport de reglementarea existentă la data emiterii acestuia, iar nu în raport de reglementarea adoptată ulterior. Or, în cauză, prevederile Legii 19/2000 sunt ulterioare datelor adoptării celor două hotărâri astfel că o eventuală reglementare diferită, instituită printr-un act normativ de nivel superior, constituie un aspect care privește ordinea de prioritate a aplicării legii, respectiv aprecierea cu privire la o eventuală abrogare implicită a reglementării anterioare, iar nu un aspect de nelegalitate a reglementării instituite anterior. Astfel, sub acest aspect, prima instanță a realizat o corectă aplicare a legii, aceste considerente fiind menținute de instanța supremă. În ceea ce privește argumentul recurenților, raportat la faptul că aplicarea dispoziției atacate, din cele două hotărâri de Guvern, atât după intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000, cât și anterior, în perioada în care a fost în vigoare Decretul nr. 389/1972 aprobat prin Legea nr. 65/1972 adoptată de MAN a RSR, conferă respectivei dispoziții aceeași nelegalitate, având în vedere motivarea în fapt și în drept a acțiunii introductive de instanță, așa cum aceasta a fost modificată și completată în termen legal, Înalta Curte constată că se susține, implicit, faptul că Decretul nr. 389/1972 s-a aplicat și ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000. Or, prin art. 198 din Legea nr. 19 din 17 martie 2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, s-a prevăzut expres că la data intrării în vigoare a acesteia se abrogă Decretul nr. 389/1972 cu privire la contribuția pentru asigurările sociale de stat, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 112 din 18 octombrie 1972, cu modificările ulterioare. Prin urmare, Legea nr. 19/2000 nu poate reprezenta actul normativ superior din perspectiva punerii sale în aplicare prin cele două hotărâri de guvern datate 1993 și 1997. 6.2.

În fine, în ceea ce privește argumentul "de oportunitate" referitor la împrejurarea că dispozițiile în discuție ar fi fost favorabile reclamanților în perioada în care aceștia s-au aflat în activitate, în sensul că prin excluderea stimulentelor din categoria drepturilor asupra cărora se calculează C.A.S., Fondul pentru plata ajutorului de șomaj și contribuția pentru pensia suplimentară a rezultat implicit un cuantum mai mare al acestor drepturi achitate reclamanților, Înalta Curte constată, pe de o parte, că acest aspect ar fi putut fi analizat din perspectiva unei eventuale excepții procesuale sau raportat la existența unei vătămări în sensul art. 7 din Legea contenciosului administrativ; pe de altă parte, considerațiile reținute de prima instanță nu sunt juste, cât timp neplata contribuțiilor de asigurări sociale a condus în mod evident la diminuarea bazei de stabilire a pensiilor, reclamanții justificând o vătămare suficientă - în sensul art. 7 din Legea contenciosului administrativ- pentru a putea formula prezenta acțiune. 6.2.

În concluzie, față de cele statuate în cadrul punctului 6.2.5 din prezentele considerente, Înalta Curte constată că se impune casarea sentinței cu trimiterea spre rejudecare, față de faptul că prima instanță nu a intrat în mod greșit în cercetarea fondului, iar instanța supremă nu poate proceda la judecata de fond direct în faza procesuală a recursului, părțile neavând posibilitatea de a renunța la această consecință obligatorie a casării sentinței ca urmare a admiterii recursului. 6.3. Temeiul procesual al soluției date recursului Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamanți, va casa sentința civilă recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.