ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 270/2023

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Serviciul Roman de Informații să soluționeze petiția din 07.07.2018 și, totodată, obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să soluționeze petiția din 07.07.2018 completată în aceeași zi.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, judecând cauza în fond, după casare, prin sentința nr. 25/2022 din 24 martie 2022, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații reprezentat de U.M. 0198, ca nefondată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că instanța de fond a reținut în mod corect că prin Legea SRI nr. 14/1992 este prevăzut că documentele interne de orice fel ale serviciului au "caracter de secret de stat". În acest sens se impune însă precizat și că la data adoptării acestei Legi și a acestei prevederi "caracterul secret de stat" al documentelor era stabilit prin HCM 19/1972 privind unele măsuri în legătură cu apărarea secretului de stat, Hotărâre care a fost abrogată la 60 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial nr. 248 din 12 aprilie 2002 a Legii nr. 182 din 12 aprilie 2002 privind protecția informațiilor clasificate. În consecință, la data formulării petiției, 07.07.2018, documentele/informațiile "secrete de stat" erau definite ca "informațiile care privesc securitatea națională, prin a căror divulgare se pot prejudicia siguranța națională și apărarea țării'". În opinia recurentului, nici SRI și nici instanța de fond nu au arătat în ce mod activitatea și vreo atitudine a sa au putut fi vizate de către SRI, ca putând prejudicia siguranța națională și apărarea țării. În ceea ce privește refuzul nejustificat al PÎCCJ, bazat pe faptul că informațiile pe care le-a solicitat nu-i pot fi furnizate, întrucât "procedura din cursul urmării penale este nepublică" recurentul consideră că această susținere este neîntemeiată și nu poate fi primită. Motivarea reprezintă - în modul cel mai evident, și în cel mai bun caz - o interpretare și aplicare greșită a legii. O interpretare care tinde să anuleze orice garanție asigurată prin lege persoanelor subiect al unui mandat de supraveghere tehnică cu privire la măsurile care le-au vizat. În fapt, "caracterul nepublic al procedurilor" constituie unul din principiile, trăsăturile specifice aplicabile doar fazei de urmărire penală. Cele arătate explică și de ce instanța de fond a ales să citeze trunchiat norma de procedură penală incidentă, normă care stabilește inclusiv condițiile în care procurorul poate să amâne efectuarea informării sau a prezentării suporturilor pe care sunt stocate activitățile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare. Prin norma în cauză, citată netrunchiat, este stabilit inclusiv că procurorul poate dispune amânarea la care ne referim "cel mai târziu până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei". Din interpretarea sistematică a textele arătate rezultă, fără putință de tăgadă, că informarea și prezentarea suporturilor pe care sunt stocate activitățile de supraveghere tehnică și/sau a proceselor-verbale de redare sunt nu doar posibile ci și obligatorii ulterior momentului terminării urmăririi penale sau clasării cauzei. În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Apărările formulate în cauză Intimatul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin cererea înregistrată sub nr. x.673 la Serviciul Român de Informații, recurentul-reclamant a solicitat acestei instituții să-i comunice dacă în perioada 21.12.1989- 7.07.2018 numele său s-a regăsit în evidențele S.R.I., cu specificarea perioadelor și scopului pentru care figurează în respectivele evidențe. Prin adresa nr. x/7.08.2018 Serviciul Român de Informații i-a comunicat recurentului-reclamant că nu poate da curs solicitării sale întrucât, conform Legii nr. 51/1991, activitatea serviciului are caracter de secret de stat, iar comunicarea informațiilor solicitate, exceptate oricum de la liberul acces al cetățenilor, conform art. 12 alin. (1) lit. a) din legea nr. 554/2004, nu se poate face decât în condițiile reglementate de art. 11 din Legea nr. 51/1991. La aceeași dată recurentul-reclamant a adresat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție o cerere prin care a solicitat comunicarea eventualelor măsuri de supraveghere dispuse, în perioada 22.12.1989 -7.7.2018, în ceea ce-l privește . Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin adresa din 2.08.2018 i-a răspuns recurentului-reclamant că astfel de informații sunt comunicate, conform C. proc. pen., la încetarea eventualelor măsuri de supraveghere tehnică. Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 14/1992, Serviciul Român de Informații este organul de stat specializat în domeniul informațiilor privitoare la siguranța națională a României, sens în care organizează și execută activități pentru culegerea, verificarea și valorificarea informațiilor necesare cunoașterii, prevenirii și contracarării oricăror acțiuni care constituie, potrivit legii, amenințări la adresa siguranței naționale a României. De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 14/1992 și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, activitatea instituției are caracter secret de stat, iar accesul la informațiile rezultate din activitatea specifică se realizează cu respectarea principiului "necesității de a cunoaște". Acest tip de informații nu poate fi comunicat decât în condițiile art. 11 al Legii nr. 51/1991, unde sunt precizați, în mod expres și limitativ, beneficiarii legali ai produselor activității de intelligence. Totodată, Serviciul Român de Informații asigură apărarea secretului de stat și prevenirea scurgerii de date sau informații care, potrivit legii, nu pot fi divulgate și este autorizat să dețină și să folosească mijloace adecvate pentru obținerea, verificarea, prelucrarea și stocarea informațiilor privitoare la siguranța națională, în condițiile legii. Prin urmare, legiuitorul nu a impus în sarcina instituțiilor care dețin sau utilizează informații clasificate vreo altă condiționare pentru valabila încadrare, într-una dintre categoriile de secretizare, a actelor emise în exercitarea atribuțiilor și competențelor acordate prin legile de organizare și funcționare. Instituțiile care dețin sau utilizează informații clasificate trebuie să aibă în vedere și respectarea principalelor obiective ale sistemului național de protecție a informațiilor clasificate, care constau, printre altele, în protejarea informațiilor clasificate împotriva accesului neautorizat, alterării sau modificării conținutului acestora, precum și împotriva sabotajelor ori distrugerilor neautorizate și realizarea securității sistemelor informatice și de transmitere a informațiilor clasificate. Înalta Curte constată că instanța de fond temeinic și argumentat a reținut că refuzul pârâtului Serviciul Român de Informații, de a comunica informațiile solicitate se circumscrie dispozițiilor legale incidente cauzei, dispoziții care stabilesc un regim special al informațiilor deținute de pârât, ceea ce conferă caracterul justificat al refuzului de comunicare. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.