ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 269/2023

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Inspecția Judiciară și B., a solicitat desființarea rezoluției de clasare nr. 21-3641 din 28.12.2021 și a rezoluției Inspectorului șef nr. C22-136 din 26.01.2022 prin care s-a dispus respingerea plângerii și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 957 din 20 mai 2022, a respins acțiunea reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Inspecția Judiciară și B., ca nefondată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul A. a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv prevăzut de art. 488 alin. (11 pct. 5 C. proc. civ. Acest motiv de casare are în vedere neregularități procedurale, precum și nerespectarea unor principii fundamentale care guvernează desfășurarea procesului. În speță, principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului și principiul dreptului la un proces echitabil. Potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., "judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să ceară explicații, oral s-au în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc". Se constată încălcarea de către instanța de fond a acestor prevederi legale, în condițiile în care nu a solicitat dosarul de urmărire penală nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sector 1, în prezent aflat pe rolul judecătoriei Sector 1 București (dosar x/2022), pentru a verifica aspectele sesizate, în legătură cu conduita procurorului B., iar pe de altă parte a ignorat, nemotivat, aspectele constatate de cele 3 hotărâri judecătorești, prin care au fost admise contestațiile privind durata procesului, în sensul că s-a depășit durata rezonabilă pentru soluționarea cauzei și nu s-a desfășurat o anchetă efectivă, aptă de a conduce la aflarea adevărului si care a condus la împlinirea termenului general de prescripție a răspunderii penale. Or, și din această perspectivă, instanța de fond ar fi putut constata, că verificările efectuate de Inspecția judiciară nu sunt complete, conform art. 24 din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție și nu au lămurit aspectele sesizate. Potrivit art. 24 din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție, pe parcursul verificărilor prealabile inspectorii pot desfășura orice activități sau verificări necesare lămuririi aspectelor sesizate, precum: - solicitarea de copii ale documentelor relevante pentru soluționarea lucrării, precum și de înscrisuri, informații, date sau relații necesare, de la orice autorități, instituții și persoane fizice sau juridice care au cunoștință despre aspectele sesizate; - examinarea registrelor, mapelor de hotărâri și a altor evidențe menținute de instanța sau parchetul la care își exercită funcția magistratul vizat, precum și a oricăror lucrări, dosare sau evidențe care au legătură cu aspectele sesizate. De asemenea, inspectorii judiciari pot solicita magistratului vizat, colegilor magistrați ai acestuia, precum și personalului parchetului, puncte de vedere scrise privind aspectele sesizate. În opinia recurentului, inspectorii nu au efectuat o serie de activități și verificări necesare, care se impuneau cu necesitate, astfel: • nu a fost chemat în calitate de petent, pentru a da relații, informații sau înscrisuri în legătură cu aspectele pe care le-am sesizat;, • nu au fost examinate și analizate încheierile judecătorilor de drepturi și libertăți din 22.12.2020, 13.07.2021 și 09.11.2021, prin care s-a constatat că organele de urmărire penală au rămas într-o pasivitate nejustificată, nu au administrat probele ce presupuneau un grad deosebit de celeritate, nu au efectuat o anchetă aptă de a conduce la aflarea adevărului și nu au respectat termenele de soluționare stabilite de judecătorii de drepturi și libertăți, pentru datele de 01.062021, 01.10.2021 și 31.12.2021. Acest lucru rezultă din faptul că, în cuprinsul rezoluției de clasare nu se face nicio referire la aceste hotărâri. Rezoluția de clasare ignoră pur și simplu cele 3 hotărâri judecătorești, nu analizează aspectele grave constatate prin acestea, fiind chiar contrară acestora; • nu au fost avute în vedere dispozițiile art. 24 alin. (2) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție, care permit inspectorilor judiciari să solicite colegilor magistrați, puncte de vedere în legătură cu aspectele sesizate. Astfel, trebuiau solicitate puncte de vedere procurorilor de ședință C. și D., care cu ocazia soluționării contestațiilor privind durata procesului, la datele de 13.07.2021 și 09.11.2021, au formulat concluzii de admitere a contestațiilor, apreciind că s-a depășit durata rezonabilă a cauzei. Contrar acestor dispoziții, inspectorul judiciar s-a limitat, conform pct. 3 din Rezoluția nr. 21-3641/28.12.2021, "la analizarea sesizărilor și a înscrisurilor atașate, solicitarea de relații prin intermediul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și verificare telefonică cu privire la stadiul dosarului". În aceste condiții, soluția inspectorului judiciar s-a întemeiat, exclusiv, pe relațiile date de procurorul B., fără a verifica și a analiza obiectiv, motivele pentru care s-au admis cele 3 contestații privind durata procesului penal și nu s-au respectat, în mod repetat, termenele pentru soluționarea cauzei, situații care au condus nu numai la depășirea duratei rezonabile de soluționarea a cauzei, dar și la împlinirea termenului general de prescripție a răspunderii penale, ceea ce v-a determina, în conformitate cu ultimele decizii ale Curții Constituționale, la încetarea procesului penal, pentru acest motiv. În mod eronat instanța de fond a reținut că "tergiversarea soluționării dosarului nr. x/2019 nu este consecința dezinteresului procurorului vizat de sesizarea disciplinară, în condițiile în care, pe de o parte, urmărirea penală nu a fost efectuată de procuror, ci de organele de cercetare penală, care, desigur, au o răspundere proprie pentru tergiversarea dosarului penal nr. x/2019, iar pe de altă parte, se reține caracterul justificat al măsurilor luate de procuror în cadrul activității de supraveghere a urmăririi penale, care trebuie examinat atât prin prisma propriului volum de activitate, peste media parchetului în care își desfășoară activitatea, cât și prin prisma faptului că inculpatul din cauza penală în discuție are reședința în străinătate și a volumului de activitate al organului de poliție, cauzat de lipsa de personal". Nici argumentele privind volumul de activitate și reședința inculpatului nu pot justifica conduita procurorului și a organelor de urmărire penală în general. În privința complexității cauzei, judecătorii de drepturi și libertăți au reținut că aceasta este una scăzută și care presupune administrarea unui probatoriu relativ simplu și standardizat, neprezentând dificultăți sau elemente de extraneitate. Din examinarea rezoluției de clasare se poate constata că inspectorul judiciar nu a verificat și analizat ritmicitatea efectuări actelor de urmărire penală și că motivele nesoluționării invocate de procurorul B. nu se susțin. Faptul că inculpatul se afla la studii în străinătate nu a îngreunat cercetările, în condițiile în care citarea acestuia s-a făcut după aproximativ 12 luni de la data sesizării faptei. De altfel, judecătorii de drepturi și libertăți au acordat termene rezonabile pentru soluționarea cauzei, dar care au fost nesocotite și ignorate cu bună știință, de procurorul B.. Recurentul mai arată că prin sesizarea formulată nu a solicitat Inspecției Judiciare să reevalueze soluțiile dispuse în legătură cu cererile soluționate în cursul urmăririi penale, ci doar să fie avute în vedere cu ocazia cercetării activității (conduitei) procurorului B.. Potrivit art. 91 alin. (1) din Legea 303/2004, "Judecătorii și procurorii sunt obligați să rezolve lucrările în termenele stabilite si să soluționeze cauzele în termen rezonabil". Prin urmare, organele judiciare aveau obligația de a desfășura o anchetă efectivă, aptă de a conduce la aflarea adevărului, cu celeritate și cu respectarea drepturilor tuturor persoanelor implicate.

Apărările formulate în cauză Intimata Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.: "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității" Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece casarea unei hotărâri, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate obține când este vorba de încălcarea unei norme de procedură de natură imperativă sau dispozitivă, sancțiunea fiind nulitatea absolută sau nulitatea relativă. Hotărârea de fond ar putea fi casată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., doar în situația unei încălcări a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, acestea fiind, în principal, o eventuală nerespectare a dreptului la apărare, a principiului contradictorialitații și a dreptului la un proces echitabil, o încălcare a principiului disponibilității sau a oralității dezbaterilor, aspecte care nu pot fi reținute în cauza de față. Instanța de fond a judecat cauza pe baza înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, astfel încât nu se poate pune problema nerespectării dreptului la apărare, a principiului contradictorialitații și a dreptului la un proces echitabil, o încălcare a principiului disponibilității sau a oralității dezbaterilor. De asemenea, instanța de fond a reținut că inspectorul judiciar care a făcut verificările în cauză, nu a considerat că pretinsele încălcări sesizate sunt în afara competențelor sale legale, ci faptul că măsura în care se poate verifica modul în care s-au aplicat normele de drept procesual și de drept material este limitată legal și constituțional, în considerarea necesității garantării unor principii fundamentale ale statului de drept, expuse pe larg în analiza efectuată în cuprinsul hotărârii. Contrar criticilor formulate de recurentul-reclamant, instanța de fond a reținut că rezoluțiile contestate pornesc în argumentarea soluțiilor adoptate de la premisa tergiversării dosarului penal nr. x/2019 Inspectorii judiciari trebuie să respecte principiul independenței judecătorului și supunerii lui numai legii, ceea ce, după cum corect s-a arătat prin rezoluția contestată, dar și în cuprinsul hotărârii atacate, exclude posibilitatea verificării modului de interpretare și aplicare a normelor de drept material sau procesual ori maniera de apreciere a probelor pe care reclamantul le impută judecătorului fondului. Instanța de fond a reținut temeinic faptul că rezoluțiile contestate în cauză, nu cuprind statuări neîntemeiate sau nelegale, ci unele fundamentate pe dispozițiile legale incidente, respectiv pe prevederile din Legea nr. 303/2004, din Legea nr. 304/2004, republicată, din C. proc. pen., pe normele din art. 45 alin. (3) și (4) și art. 72 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, precum și pe Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție. De asemenea, întrucât răspunderea disciplinară este personală, iar raportul juridic disciplinar se leagă doar între magistrat și angajator, recurentul nefiind parte a acestui raport de drept, nu există un drept al autorului sesizării de a declanșa cercetarea disciplinară a unui magistrat, cu tot ceea ce presupune procedura prevăzută de art. 46 din Legea nr. 317/2004, ci un drept de a supune analizei autorității competente săvârșirea unei fapte care ar putea face obiectul unei abateri disciplinare, titulara acțiunii judiciare fiind Inspecția Judiciară, având în vedere competențele acesteia date prin lege specială, petiționarul având dreptul de a fi informat cu privire la modul de soluționare a sesizării. Înalta Curte constată că potrivit principiului independenței judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanța de judecată și nici modul de interpretare a probelor administrate. Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată. Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală. Înalta Curte reține incidența prevederilor art. 97 din Legea 303/2004, potrivit cărora: "(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare. (2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac". În raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural. Rezultă, așadar, că modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauzele deduse judecății excedează competențelor Inspecției judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță. Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe. Recurentul-reclamant nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând în concret operațiunile de stabilire a situației de fapt, interpretare a normelor juridice și apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activității de judecată și care se subsumează tocmai raționamentului logico-juridic al magistratului. Cu alte cuvinte, stabilirea situației de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea și coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sunt operațiuni specifice activității de judecată, care fac parte din raționamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunță soluțiile judecătorești. Aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege. Atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt. Interpretarea normelor de drept, încuviințarea și coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raționamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență, presiune sau amenințare, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituțional privind independența judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziția constituțională potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar. Astfel, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță. Sublinierea acestui aspect se impune, deoarece considerentele hotărârii reprezintă în esență garanția imparțialității judecătorului, a calității actului de justiție, garanție care a fost asigurată din această perspectivă, judecătorii care au soluționat cererile de apel, pronunțându-se asupra argumentelor invocate de părți, motivarea hotărârii explicând și fundamentând soluția concretizată în dispozitivul deciziei. Reaua-credință presupune intenția frauduloasă a magistratului: ea se manifestă prin încălcarea cu bună știință de către magistrat a normelor de drept material ori procesual, tocmai în scopul de a vătăma drepturi și/sau interese legitime ale unei persoane sau cel puțin magistratul, deși nu urmărește expres, acceptă în mod conștient vătămarea unei persoane. Încălcarea unor norme de drept material sau procesual, chiar reală dacă ar fi este un element distinct de reaua-credință a magistratului sau de grava neglijență – aceste din urmă elemente ale răspunderii trebuind a fi probate în mod distinct de încălcarea normelor de drept. Or, în cauză, nu s-au prezentat și identificat indicii temeinice privind reaua-credință, nici privind grava neglijență a magistratului. Grava neglijență presupune nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil de către magistrat a normelor de drept material ori procesual. Grava neglijență se apreciază, între altele, de exemplu, și în raport de claritatea unor norme juridice ce, în mod vădit, nu mai necesită absolut nicio interpretare sau care au fost deja supuse unei interpretări obligatorii pentru instanțe. Dincolo de aceste aspecte, sunt și alți factori obiectivi de avut în vedere cum sunt, de pildă, volumul de activitate al judecătorului, exercitarea altor atribuții etc. Prin urmare, pentru a vorbi de o gravă neglijență, culpa magistratului ar trebui să nu poată fi scuzabilă. Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.