ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 268/2023

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamantul A. a formulat în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară - Consiliul Superior al Magistraturii, contestație împotriva rezoluției de clasare a sesizării nr. 2243/21.07.2021 (nr. lucrare x) și a rezoluției prin care a fost respinsă plângerea nr. 16252/07.09.2021 (nr. lucrare x), solicitând admiterea contestației, desființarea rezoluției inspectorului-șef și a rezoluției de clasare și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 987 din 18 mai 2022, a respins contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta, Inspecția Judiciară-Consiliul Superior al Magistraturii, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul A. a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În motivarea recursului se arată că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește interpretarea art. 46, alin. (7) din Legea nr. 317/2014 în sensul prescripției acțiunii disciplinare. Astfel, prin aplicarea greșită a art. 46, alin. (7) din Legea nr. 317/2014, instanța de fond a motivat respingerea contestației astfel: "Curtea reține că în temeiul dispozițiilor art. 46, alin. (7) din Legea nr. 317/2004 acțiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârșită". De asemenea, interpretarea greșită a art. 46, alin. (7) din Legea nr. 317/2014 a condus instanța de fond la raționamentul că "împlinirea termenului de prescripție este un termen de neprimire ce lasă procedura disciplinară fără finalitate". Eroarea de raționament a instanței de fond apare însă în condițiile în care constată ca fiind prescrisă acțiunea disciplinară chiar dacă, în speța de față, chiar cercetarea disciplinară nu există. Conform art. 45, alin. (5) din Legea nr. 317/2004, ca urmare a sesizării Inspecției Judiciare, "în cazul în care se constată că există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare, inspectorul judiciar dispune, prin rezoluție, începerea cercetării disciplinare". Referitor la clasarea unei sesizări, chiar art. 45, alin. (4) din Legea nr. 317/2004 reglementează această situație, în sensul în care "dacă în urma efectuării verificărilor prealabile se constată că nu există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare, sesizarea se clasează...". Prin urmare o sesizare se clasează exclusiv dacă nu există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare și nu ca urmare a constatării prescripției acțiunii disciplinare. Conform art. 46, alin. (1) din Legea nr. 317/2004, "în cadrul cercetării disciplinare se stabilesc faptele și urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârșite, precum și orice alte date concludente din care să se poată aprecia asupra existenței sau inexistenței vinovăției...". În ceea ce privește cercetarea disciplinară, potrivit art. 47, alin. (1) din Legea nr. 317/2004, "după efectuarea cercetării disciplinare, inspectorul judiciar poate dispune, prin rezoluție scrisă și motivată: a) admiterea sesizării, prin exercitarea acțiunii disciplinare și sesizarea secției corespunzătoare a Consiliului Superior a! Magistraturii; b) respingerea sesizării, în cazul în care constata, în urma efectuării cercetării disciplinare, că nu sunt îndeplinite condițiile pentru exercitarea acțiunii.". Acest articol de lege este foarte clar - respingerea sesizării pentru că nu sunt îndeplinite condițiille pentru exercitarea acțiunii se poate face doar "după efectuarea cercetării disciplinare". Referitor la instituția prescripției, conform art. 46, alin. (7) din Legea nr. 317/2004, "Acțiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârșită"'. Prin urmare, Legea nr. 317/2004 face o diferență clară între cercetarea disciplinară și acțiunea disciplinară, aceasta din urmă putând fi exercitată ulterior finalizării cercetării disciplinare potrivit art. 46, alin. (1) din Legea nr. 317/2004. Mai mult, nu există niciun termen de prescripție de 2 ani de la data săvârșirii faptei raportat la exercitarea cercetării disciplinare, termenul precizat la art. 46, alin. (7) din Legea nr. 317/2004 referindu-se exclusiv la exercitarea acțiunii disciplinare. Având în vedere aceste dispoziții legale imperative, pentru a putea ipotetic constata prescripția acțiunii disciplinare, cronologic ar fi trebuit efectuate următoarele etape: dispunerea prin rezoluție a începerii cercetării disciplinare (art. 45, alin. (5), desfășurarea cercetării disciplinare (art. 46, alin. (1), respingerea sesizării ca urmare a constatării prescripției acțiunii disciplinare (art. 47, alin. (1), lit. b). În opinia recurentei, întreaga motivare a instanței de fond reprezintă a denaturare, o distorsionare a legii, pentru a împiedica efectuarea unei cercetări disciplinare a unui coleg magistrat. O astfel de motivare la limita abuzului conduce la o concluzie simplă: în pofida existenței unei norme legale teoretic suficiente, nu există niciun mecanism real de control al activității și conduitei unui magistrat, cât timp se refuză aplicarea textului de lege în spiritul și litera legii. Nu în ultimul rând, jurisprudența în materie face o distincție clară între cercetarea disciplinară și sancționarea disciplinară, raportat la instituția prescripției. Astfel, conform deciziei civile nr. 269/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, "Sub acest aspect, se constată că sunt lipsite de echivoc dispozițiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 care instituie termenul de prescripție de 2 ani pentru exercitarea acțiunii disciplinare, iar nu pentru soluționarea acțiunii disciplinare prin hotărârea secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii. Sintagma "exercitarea acțiunii disciplinare" vizează momentul sesizării Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță disciplinară, iar nu momentul pronunțării hotărârii de către această instanță, așa rezultă și din terminologia utilizată de art. 48 alin. (2) din lege - "[...] ministrul justiției, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție sau, după caz, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție poate exercita acțiunea disciplinară prin sesizarea secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii" - și art. 50 alin. (1) din lege -"Secțiile Consiliului Superior al Magistraturii soluționează acțiunea disciplinară printr-o hotărâre "". Relevant față de prezenta cauză în calcularea termenului de prescripție de 2 ani, în decizia civilă nr. 269/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut faptul că "în condițiile în care ultima faptă reținută în sarcina pârâtei a fost săvârșită la data de 5 noiembrie 2013, iar secția pentru judecători a fost sesizată la data de 5 noiembrie 2015, acțiunea disciplinară a fost exercitată cu respectarea termenului de 2 ani de la data săvârșirii faptei, prevăzut de art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 pentru exercitarea acțiunii disciplinare". Suplimentar față de argumentele anterioare, temeiul legal al sesizării subsemnatului - art. 99, lit. t) raportat la art. 991 din Legea nr. 303/2004 este încălcat în mod flagrant, instanța de fond făcându-se la rândul său culpabilă de încălcarea normelor de drept material prevăzute de acest articol. Conform art. 99, lit. t) raportat la art. 991 din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară a unui judecător "exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni", " atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual"'. Recurentul precizează că judecătorii B. și C. au încălcat normele de drept material și procesual în cadrul dosarului nr. x/2018 aflat pe rolul Tribunalului Sibiu, în care s-a pronunțat decizia civilă nr. 802/20.09.2018,. Aceste norme de drept au fost menționate explicit: art. 8, alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, art. 997, alin. (1) Cod procedură civilă, art. 397 din C. civ. și art. 36 din Legea nr. 272/2004, fiind încălcate în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil. La fel ca și Inspectorul judiciar, instanța de fond nu face nicio referire la încălcarea acestor norme de drept, nicio verificare sau analiză a încălcărilor sesizate, nu oferă nicio explicație față de argumentele aduse în sesizarea formulată. În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Apărările formulate în cauză Intimata Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că recurentul-reclamant a înregistrat la Inspecția Judiciară - Direcția de Inspecție pentru judecători, sub numărul sub nr. x la data de 02.07.2021 o plângere formulată împotriva doamnelor judecător B. și C. din cadrul Tribunalului Sibiu în legătură cu pronunțarea deciziei din apel cu nr. 802/20.09.2018. Recurentul și-a exprimat nemulțumirea față de modalitatea de instrumentare a dosarului nr. x/2018 de către Tribunalul Sibiu, invocând, printre altele, soluționarea cauzei fără respectarea normelor de competență. În urma efectuării verificărilor prealabile a fost emisă de către inspectorul de caz rezoluția de clasare nr. 2243 din 21 iulie 2021 în dosarul nr. x al Inspecției Judiciare - Direcția de inspecție pentru judecători. Împotriva acestei rezoluții, recurentul a formulat contestație adresată inspectorului șef, fiind emisă rezoluția inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. C21-1428 din data de 7 septembrie 2021 prin care a fost respinsă plângerea. Recurentul-reclamant s-a adresat instanței, criticând ambele rezoluții și solicitând desființarea acestora întrucât sunt nelegale și netemeinice. În ceea ce privește sesizarea privind săvârșirea de către magistrații menționați în sesizare a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, s-a constatat că, în mod corect, inspectorul judiciar a dispus clasarea sesizării, reținând că nu sunt indicii privind săvârșirea acestei abateri disciplinare. Plângerea recurentului-reclamant a fost înregistrată la data de 2 iulie 2021, rezoluția de respingere a plângerii a fost emisă la dat de 7 septembrie 2021, iar ștampila aplicată pe adresa de înaintare a rezoluției către petent poartă data de 8 septembrie 2021, data când s-a făcut comunicarea. În temeiul dispozițiilor art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 acțiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârșită. Acțiunea disciplinară poate fi exercitată de către Inspecția judiciară, respectiv în termen de cel mult 2 ani de la data la care fapta a fost săvârșită, împlinirea termenului de prescripție fiind un fine de neprimire ce lasă procedura disciplinară fără finalitate. În cauză, termenul de prescripție, față de data formulării sesizării de către recurentul-reclamant la 03 iulie 2021 era împlinit prin raportare la soluția definitivă pronunțată din cadrul Tribunalului Sibiu la data de 20.09.2018. Astfel, termenul de prescripție s-a împlinit cel mai târziu la data de 20.09.2020. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că potrivit principiului independenței judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanța de judecată și nici modul de interpretare a probelor administrate. Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată. Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală. Înalta Curte reține incidența prevederilor art. 97 din Legea 303/2004, potrivit cărora: "(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare. (2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac". În raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural. Rezultă, așadar, că modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauzele deduse judecății excedează competențelor Inspecției judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță. Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe. Recurentul-reclamant nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând în concret operațiunile de stabilire a situației de fapt, interpretare a normelor juridice și apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activității de judecată și care se subsumează tocmai raționamentului logico-juridic al magistratului. Cu alte cuvinte, stabilirea situației de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea și coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sunt operațiuni specifice activității de judecată, care fac parte din raționamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunță soluțiile judecătorești. Aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege. Atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt. Interpretarea normelor de drept, încuviințarea și coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raționamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență, presiune sau amenințare, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituțional privind independența judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziția constituțională potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar. Astfel, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță. Sublinierea acestui aspect se impune, deoarece considerentele hotărârii reprezintă în esență garanția imparțialității judecătorului, a calității actului de justiție, garanție care a fost asigurată din această perspectivă, judecătorii care au soluționat cererile de apel, pronunțându-se asupra argumentelor invocate de părți, motivarea hotărârii explicând și fundamentând soluția concretizată în dispozitivul deciziei. Reaua-credință presupune intenția frauduloasă a magistratului: ea se manifestă prin încălcarea cu bună știință de către magistrat a normelor de drept material ori procesual, tocmai în scopul de a vătăma drepturi și/sau interese legitime ale unei persoane sau cel puțin magistratul, deși nu urmărește expres, acceptă în mod conștient vătămarea unei persoane. Încălcarea unor norme de drept material sau procesual, chiar reală dacă ar fi este un element distinct de reaua-credință a magistratului sau de grava neglijență – aceste din urmă elemente ale răspunderii trebuind a fi probate în mod distinct de încălcarea normelor de drept. Or, în cauză, nu s-au prezentat și identificat indicii temeinice privind reaua-credință, nici privind grava neglijență a magistratului. Grava neglijență presupune nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil de către magistrat a normelor de drept material ori procesual. Grava neglijență se apreciază, între altele, de exemplu, și în raport de claritatea unor norme juridice ce, în mod vădit, nu mai necesită absolut nicio interpretare sau care au fost deja supuse unei interpretări obligatorii pentru instanțe. Dincolo de aceste aspecte, sunt și alți factori obiectivi de avut în vedere cum sunt, de pildă, volumul de activitate al judecătorului, exercitarea altor atribuții etc. Prin urmare, pentru a vorbi de o gravă neglijență, culpa magistratului ar trebui să nu poată fi scuzabilă. Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.