ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2666/2023

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 26.03.2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Prim Ministrul României și Ministerul Finanțelor Publice, anularea Deciziei Prim-Ministrului nr. 333/15.09.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 844 din 15.09.2020, recunoașterea dreptului de a ocupa funcția de Președinte al Autorității pentru Supravegherea Publică a Activității de Audit Statutar și, în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea efectelor deciziei contestate până la soluționarea acțiunii în fond.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 918 din 14 iunie 2021 Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile invocate de pârâtul Ministerul Finanțelor și a respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Prim Ministrul României și Ministerul Finanțelor, ca nefondată.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și admiterea acesteia astfel cum a fost formulată. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta reclamantă arată că anularea actului administrativ a fost justificată de două argumente decisive, distincte și independente juridic, și anume nemotivarea actului și încălcarea manifestă a dreptului oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere și de a avea acces la dosarul propriu. Arată că, în baza jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă să fi examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse spre analiză. Conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în cadrul unei hotărâri, considerentele vor cuprinde obiectul cererii, susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. De asemenea, potrivit jurisprudenței constante a ÎCCJ, instanța trebuie să analizeze obligatoriu fiecare capăt de cerere și apărările părților, probele care au fost administrate, cu menționarea motivelor pentru care unele au fost reținute, iar altele înlăturate, excepțiile invocate și soluționarea acestora, precum și normele juridice aplicate la situația de fapt stabilită. Cu privire la respectarea dreptului de a fi ascultată, arată recurenta reclamantă că suținerea primei instanțe în sensul că art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a UE nu are aplicabilitate în speță, nu poate constitui o adevărată motivare, întrucât, în realitate, această susținere nu reprezintă decât o "concluzie" fără a fi însoțită și de demonstrație, care era obligatorie cât timp o motivare a unei hotărâri înseamnă a prezenta, de o maniera inteligibilă, logică și clară toate elementele silogismului juridic. Subliniază că cele două motive de nelegalitate au fost simultan, dar independent invocate, astfel încât, fiecare dintre acestea era apt să justifice condiția motivului de anulare, context în care instanța trebuia să analizeze fiecare dintre cele două motive în parte, nefiind suficient a analiza numai unul dintre acestea pentru a se considera că "implicit" și restul sunt soluționate, ori că, ar fi inoportun a mai proceda și la examinarea celorlalte, cât timp acestea erau absolut independente și cu o existență juridică (cauza - efect) proprie. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă susține că prima instanță ignoră prevederile art. 73 alin. (3) din Legea nr. 162/2017, care fac referire la aplicarea directă a prevederilor art. 32 - Principiile supravegherii publice - din Directiva 2006/43/EC, așa cum a fost modificată și completată prin Directiva 2014/56/UE. De asemenea, arată că actul administrativ contestat nu poate fi analizat exclusiv prin prisma condițiilor reglementate de Legea nr. 162/2017, prevederile acestei legi coroborându-se cu cele ale Regulamentului UE nr. 537/2014, în caz contrar încălcându-se prevederile art. 188 TFUE care statuează obligativitatea statelor membre, inclusiv a României, de a aplica direct, în integralitatea sa, un regulament european. În continuare, arată că, din coroborarea prevederilor art. 73 alin. (3) din Legea 162/2017, cu cele ale art. 32 alin. (3) din Directiva 2006/43/EC, așa cum a fost modificată și completată prin Directiva 2014/56/UE, președintele autorității este numit în baza unei evaluări a independenței acestuia față de profesie (nepractician) și a competențelor necesare (cunoștințe în domenii relevante pentru auditul statutar), în urma unei proceduri transparente și independente, care, în puterea simetriei juridice, trebuie să caracterizeze și procedura de eliberare din funcție. Subliniază recurenta reclamantă că numirea în funcție s-a produs cu respectarea acestor prevederi, ca urmare a parcurgerii unei asemenea proceduri, respectiv o etapă a selecției de CV-uri și interviu cu ministrul de finanțe. Susține și că, acceptând contrariul ca fiind adevărat, prima instanță nu ar face altceva decât să constate o nelegalitate a numirii reclamantei ca președinte, or acest aspect nu a fost supus controlului judiciar în această cauză. Mai arată că Regulamentul UE nr. 537/2014 - aplicabil ASPAAS - impune prin prevederile art. 21 - condiții de independență - ca autoritățile competente precum și persoanele din structurile de conducere să fie independente de auditorii statutari și firmele de audit, astfel că statuarea Curții cum că "reclamanta nu poate fi considerată, așa cum susține, tehnocrat, iar ocuparea funcției nu a fost condiționata de o evaluare a independenței acesteia față de profesie (nepractician) și a competențelor necesare (cunoștințe în domenii relevante pentru auditul statutar) în urma unei proceduri transparente și independente" este fundamental greșită, fiind în contradicție atât cu prevederile art. 73 alin. (3) din Legea 162/2017, cât și cu prevederile art. 21 - Condiții de independență din Regulamentului UE nr. 537/2014, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Relevă, de asemenea că, în sens contrar celor reținute de către prima instanță, în cuprinsul dispozițiilor Legii nr. 162/2017 se regăsesc mențiuni distincte privind modalitatea de eliberare din funcție, respectiv art. 80 alin. (2) "neaprobarea raportului anual de activitate conduce la revocarea președintelui ASPAAS", practic, aceste dispoziții confirmând ipoteza susținută de către recurenta reclamantă, conform căreia eliberarea din funcție se poate realiza doar în raport cu evaluarea activități desfășurate ca președinte ASPAAS. Arată că, desi prima instanță a reținut că, în dreptul national, conform art. 77 alin. (1) din Legea nr. 162/2017, s-a asimilat funcția de președinte al ASPAAS cu una de demnitate publică, această situație nu poate justifica o derogare de la aplicarea principiilor de supraveghere publică impuse prin art. 32 alin. (3) din Directiva 2006/43/EC așa cum a fost modificată prin Directiva 2014/56/UE, aplicabile în mod direct conform prevederilor imperative ale art. 73 alin. (3) din Legea 162/2017, și nici de la prevederile art. 21 - Condiții de independență, din Regulamentul (UE) nr. 537/2014. Reclamanta recurentă reia și criticile referitoare la nemotivarea actului contestat, arătând că Decizia de eliberare din funcție nu conține nici un element concret de fapt și de drept care să permită identificarea unei situații care ar fi motivat-o, precum și a proporționalității măsurii cu împrejurările în care a fost dispusă și cu interesul public pe care este chemată să îl ocrotească. Concret, arată că decizia nu cuprinde motivarea măsurii dispuse de prim-ministru și nici calea de atac de urmat, neaplicând-se, astfel, principiul transparenței decizionale în administrația publică, în acest fel încălcându-se dreptul constituțional fundamental - dreptul la informație -, precum și dreptul fundamental european, respectiv dreptul la bună administrare. Arată recurenta reclamantă că simpla susținere cum că funcția disputată este o funcție "politică" - contrazisă de realitatea evidentă a cauzei, ce demonstrează că funcția de președinte al ASPAAS este ocupată de un "tehnocrat" - nu poate justifica per se, exercitarea arbitrară a puterii Primului Ministru de a emite un act de eliberare din funcție. Nici susținerea că se aplică regulile mandatului nu sunt apte a justifica o "revocare a mandatului" câtă vreme, pe de o parte, chiar dacă s-ar face o analogie a dreptului (sau a legii), nu însemnă că s-ar putea ignora reglementările specifice ce impun motivarea, iar, pe de altă parte, nu pot fi invocate normele dreptului privat, spre a se justifica o eludare a normelor dreptului public (adică, contra legem, prin care să se sustragă de la respectarea dreptului public). Astfel, deși rămân aplicabile dispozițiile art. 29 și art. 31 lit. e) din Codul administrativ, din care rezultă că numirea și eliberarea din funcție a anumitor categorii de personal din administrația publică reprezintă prerogativa prim-ministrului, cu toate acestea, o asemenea prerogativă nu este una absolută, în acest sens invocând și art. 52 și art. 126 alin. (6) din Constituție și prevederile Legii nr. 544/2004. Deopotrivă, arată recurenta reclamantă și că insuficiența motivării atrage nulitatea actului administrativ. Astfel, simpla trimitere la prevederile legale care stabilesc competența primului-ministru și a ministrului de finanțe în materia numirii președintelui ASPAAS, fără nicio referire la existența și natura situației temeinic justificate, nu acoperă cerința motivării actului administrativ, pentru că nu permite verificarea limitei de demarcație între puterea discreționară și arbitrariu. Sub aspectul nemotivării, arată că, în Decizia nr. 333/2020, este invocată propunerea Ministerului Finanțelor Publice (MFP), formulată prin Adresa înregistrată la Cabinetul Prim-ministrului cu nr. x din 10.09.2019, iar, ca motivare a eliberării din funcție se observă, din simpla parcurgere a acestei adrese, că nu conține o veritabilă propunere de eliberare din funcție, fiind, în fapt, doar o solicitare adresată Prim-ministrului de a analiza oportunitatea unei modificări la nivelul managementului ASPAAS. Mai mult, singurele aspecte invocate în Adresa MFP fac referire la divergențele dintre ASPAAS și organismul profesional Camera Auditorilor Financiari din România (CAFR), menționând recurenta că ASPAAS a acționat ținând cont de punctele de vedere emise de către MFP, și că, până în momentul în care a aflat că a fost eliberată din funcție, nu i-a fost comunicată din partea ministrului Finanțelor Publice, nicio problemă legată de existența unor neconformități în activitatea desfășurată și nici că ar exista o schimbare de opinie a ministerului față de problemele care, de-a lungul timpului, au generat divergențe de opinie între ASPAAS și CAFR. Susține că, și în ipoteza acceptării că adresa înregistrată la Cabinetul Prim-ministrului cu nr. x din 10.09.2019 constituie o propunere a ministrului de finanțe de revocare din funcție a președintelui ASPAAS, se observă că așa zisele argumente prezentate în cadrul adresei s-au dovedit a fi neconforme cu realitatea. Reclamanta recurentă a formulat și concluzii scrise, prin care a reiterat susținerile din recurs, subliniind prioritatea normelor UE față de legislația națională.

Apărările formulate de intimați Pârâtul Prim-ministrul României, prin întâmpinare, a invocat excepțiile nulității recursului pentru netimbrare și a autorității de lucru judecat față de soluția dată asupra cererii de suspendare a actului contestat, excepții respinse de către Înalta Curte prin practicaua prezentei decizii. A depus întâmpinare și pârâtul Ministerul Finanțelor, ambii pârâți, pe fondul cauzei, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., arată pârâții că sentința recurată cuprinde argumentele care au format convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, aceste argumente, prezentate într-o manieră concisa și clară, raportându-se în mod necesar, pe de o parte, la susținerile părților și la mijloacele de probă administrate în litigiu, iar pe de altă parte, la prevederile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății. Privitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susțin pârâții, în esență, că legislația națională a transpus integral și complet legislația UE; că Legea nr. 162/2017 nu reglementează nicio condiție specială pe care trebuie să o îndeplinească persoana care este numită președinte al ASPAAS; că, atâta timp cât numirea președintelui ASPAAS a avut în vedere încrederea acordată de Primul- ministru, dispariția încrederii înseamnă dispariția mandatului. Cu referire la susținerile recurentei în ceea ce privește nemotivarea deciziei ce face obiectul speței de față, arată pârâții că, în preambulul deciziei, a fost indicat temeiul de drept aplicabil, respectiv art. 29 și art. 31 lit. e) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ și art. 77 alin. (1) din Legea nr. 162/2017, iar motivarea în fapt se regăsește în propunerea făcută, potrivit legii, de ministrul finanțelor, prin adresa nr. x/10.09.2020.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului 5.1 Succintă prezentare a situației de fapt Prin Decizia prim-ministrului României nr. 333 din 15.09.2020 s-a dispus eliberarea reclamantei din funcția de președinte cu rang de subsecretar de stat al Autorității pentru Supravegherea Publică a Activității de Audit Statutar. Din cuprinsul deciziei reiese că pentru adoptarea acesteia a fost avută în vedere "propunerea Ministerului Finanțelor Publice formulată prin adresa înregistrată la cabinetul prim-ministrului nr. x/10.09.2020" Decizia a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 844/15.09.2020. Prima instanță a respins cererea de anulare a acestei decizii, reținând, în esență, că, atâta timp cât funcția deținută de reclamantă are natura unei funcții de demnitate publică, iar numirea nu a avut loc ca urmare a promovării unui concurs sau examen, reclamanta fiind numită în considerarea calităților personale, pe baza încrederii acordate de prim-ministru, în considerarea principiului simetriei, eliberarea din funcție are loc în aceleași condiții, la retragerea încrederii acordate la învestire, fără îndeplinirea unor criterii sau a unor condiții exprese ori a altor formalități. 5.2 Considerentele recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Relativ la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Totodată, o eventuală omisiune a instanței de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din noul C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, întrucât nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești. Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, și, în funcție de aceasta, să aplice normele juridice incidente. Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția adoptată, dezvoltând motivele pentru care a respins acțiunea, Înalta Curte apreciind că sentința civilă recurată respectă dispozițiile art. 22 și art. 425 din C. proc. civ.. Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza B. împotriva României: "În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)." Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. Corectitudinea acestei modalități de aplicare va fi verificată de instanța de recurs în cadrul criticilor referitoare la pretinsa aplicare greșită a legii, dar nu se poate reține o lipsă de motivare sub acest aspect. Ca urmare, acest motiv de recurs este nefondat. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta reclamantă invocă, în esență, pretinsa defectuoasă implementare în legislația națională, respectiv în Legea nr. 162/2017 privind auditul statutar al situațiilor financiare anuale și al situațiilor financiare anuale consolidate, a Directivei 2006/43/CE, așa cum a fost modificată prin Directiva 2014/56/UE, cu privire la numirea, și, în baza principiului simetriei, la eliberarea din funcție a președintelui Autorității pentru Supravegherea Publică a Activității de Audit Statutar, în special a prevederilor art. 32 alin. (3) din directivă care statuează că, autoritatea competentă este guvernată de nepracticieni care posedă cunoștințe în domenii relevante pentru auditul statutar. Aceștia sunt selectați în urma unei proceduri de numire independente și transparente". Invocă, de asemenea recurenta reclamantă că, la eliberarea din funcție, nu au fost respectate prevederile art. 21 - Condiții de independență, din Regulamentul (UE) nr. 537/2014. Înalta Curte constată că, potrivit art. 289 TFUE, Pentru exercitarea competențelor Uniunii, instituțiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări și avize. Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în fiecare stat membru. Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele." În ceea ce privește aplicabilitatea directă a prevederilor art. 21 - Condiții de independență, din Regulamentul (UE) nr. 537/2014, care consacră faptul că, Autoritățile competente sunt independente de auditorii statutari și firmele de audit", Înalta Curte constată că aceste dispoziții nu au legătură cu cauza, în condițiile în care instanța nu este învestită cu o analiză a raporturilor care iau naștere din derularea activității, autorității competente" (ASPAAS), ci cu legalitatea procedurii de eliberare din funcție a președintelui, autorității". Astfel, în timp ce dispozițiile regulamentare invocate circumscriu relațiile din sfera de competență a ASPAAS, în cazul de față se decelează un raport juridic litigios care excede acestei sfere. În ceea ce privește aplicabilitatea directă în legislația națională a Directivei 2006/43/CE, așa cum a fost modificată prin Directiva 2014/56/UE, în special a prevederilor art. 32 alin. (3) care stabilesc că, autoritatea competentă este guvernată de nepracticieni care posedă cunoștințe în domenii relevante pentru auditul statutar. Aceștia sunt selectați în urma unei proceduri de numire independente și transparente", Înalta Curte consată relevante statuările Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza 148/78 Ministerul Public c. Tullio Ratti, respectiv: ,,23. În consecință, o instanță națională sesizată de un justițiabil, care s-a conformat dispozițiilor unei directive, cu o cerere în vederea eliminării unei dispoziții naționale incompatibile cu directiva respectivă, neintrodusă în ordinea juridică internă a unui stat membru în culpă, trebuie să soluționeze această cerere, în cazul în care obligația în cauză este necondițională și suficient de clară; 24. Prin urmare, răspunsul la prima întrebare trebuie să fie acela că, după expirarea termenului stabilit pentru punerea în aplicare a unei directive, un stat membru nu poate să aplice legea internă - chiar dacă prevede sancțiuni penale – dacă aceasta nu a fost încă adaptată în conformitate cu directiva respectivă, unei persoane care s-a conformat dispozițiilor directivei menționate" Astfel, prioritar analizei conformității implementării în legislația națională a Directivei 2006/43/CE, așa cum a fost modificată prin Directiva 2014/56/UE, Înalta Curte va cerceta dacă recurenta s-a conformat ea însăși dispozițiilor directivei în sensul pe care îl reclamă invocând art. 32 alin. (3) cu privire la independența și transparența procedurii de numire și, pe cale de simetrie, a procedurii de eliberare din funcție. Or, condiția independenței și transparenței procedurii de numire în funcția de președinte al Autorității pentru Supravegherea Publică a Activității de Audit Statutar, în sensul dat de reclamantă, și anume că numirea se face exclusiv pe criterii tehnice, astfel că funcția poate fi ocupată doar de un tehnocrat, nefiind dată o funcție de demnitate publică în care numirea/eliberarea din funcție depinde de încrederea de care demnitarul se bucură din partea prim-ministrului, nu este îndeplinită în cauză, întrucât, în concret, numirea reclamantei a avut loc în aceeși manieră în care a fost și eliberată din funcție, respectiv la propunerea ministrului finanțelor publice de către primul-ministru. În aceste condiții, Înalta Curte constată că recurenta reclamantă nu poate invoca efectul vertical direct al Directivei 2006/43/CE, modificată prin Directiva 2014/56/UE, atâta timp cât nu s-a conformat dispozițiilor directivei în sensul pe care îl pretinde, acceptând numirea în funcția de președinte al Autorității pentru Supravegherea Publică a Activității de Audit Statutar printr-o procedură care, în logica simetriei de formă juridică, conform propriilor susțineri, nu a corespuns cerințelor de independență și transparență. Față de aceste aspecte, Înalta Curte validează considerentele primei instanțe conform cărora eliberarea din funcție a recurentei reclamante trebuie analizată în conformitate cu legislația națională, respectiv Legea nr. 162/2017. Or, singura dispoziție cu incidență în speță, în baza puterii simetriei formei juridice, se regăsește în art. 77 alin (1) din Legea nr. 162/2017, ASPAAS este condusă de un președinte cu rang de subsecretar de stat, numit prin decizie a prim-ministrului, la propunerea ministrului finanțelor publice." Analizând dispoziția contestată prin prisma criticilor formulate de reclamantă inclusiv în recurs, se constată că aceasta corespunde exigențelor legale, în cauză existând o propunere a ministrului finanțelor publice, decizia de eliberare din funcție aparținând prim-ministrului României. În temeiul dispozițiilor legale antereferite, Înalta Curte constată că eliberarea din funcție nu a presupus îndeplinirea unor criterii sau condiții exprese, de esență fiind retragerea încrederii acordate de primul ministru la numirea în funcție. Este adevărat că Legea nr. 162/2017 reglementează un caz expres de eliberare din funcție a președintelui ASPAAS, care intervine, conform art. 80 alin. (2) la, neaprobarea raportului anual de activitate", însă această dispoziție specifică nu împiedică eliberarea din funcție și la retragerea încrederii acordate la învestire, aspect de esența bunei funcționări a ministerelor, în cazul în care numirea în funcție a avut ca temei prerogativa primului ministru de a numi pe baza încrederii în calitățile personale ale persoanei numite. Față de aceste aspecte antereferite, nu se poate reține exercitarea discreționară a dreptului primului ministru de a o elibera din funcție pe reclamantă, în speța de față, raportat la maniera în care aceasta a fost numită, nefiind necesară motivarea deciziei de eliberare din funcție în maniera pretinsă prin acțiune. Or, nefiind necesară motivarea deciziei, faptul că aceasta nu a fost ascultată anterior dispunerii măsurii, nu este apt a afecta per se legalitatea actului contestat, audierea anterioară măsurii aflându-se într-o relație de interdependență cu motivarea, o eventuală interpretare contrară conducând la concluzia că recurenta reclamantă, dacă ar fi fost audiată, audierea ar fi condus la păstrarea încrederii primului ministru, ceea ce este imposibil de dovedit. Concluzionând, Înalta Curte constată că și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondat.

Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia În baza dispozițiilor 20 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) și art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de către reclamantă.