ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2659/2022

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2016, reclamanta AZOMUREȘ S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili - Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor - Agenția Națională de Administrare Fiscală și Agenția Națională de Administrare Fiscală: - anularea Deciziei nr. 530/30.12.2015 emise de Agenția Națională de Administrare Fiscală privind soluționarea contestației nr. 94378/27.10.2015; - anularea parțială a Deciziei de impunere nr. x/04.09.2015 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/04.09.2015, emise de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili – Activitatea de Inspecție Fiscală, în ceea ce privește suma în cuantum de 2.271.667 RON (reprezentând TVA în cuantum de 1.643.791 RON, dobânzi în cuantum de 380.768 RON și penalități de întârziere în cuantum de 247.108 RON); - exonerarea reclamantei de la plata sumei de 2.271.667 RON, menționată anterior la punctul 2, reprezentând TVA și accesorii aferente; - obligarea pârâtelor la rambursarea către reclamantă a sumei de 2.271.667 RON, reprezentând TVA și accesorii aferente; - obligarea pârâtelor la calcularea și plata dobânzilor fiscale aferente sumei de 2.271.667 RON, de la data stingerii obligațiilor fiscale de plată stabilite prin decizia de impunere și până la data restituirii efective a sumei de 2.271.667 RON către reclamantă; - obligarea pârâtelor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința nr. 3420 din 02 octombrie 2017, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta AZOMUREȘ S.A., a anulat Decizia de soluționare a contestației nr. 530/30.12.2015, a anulat în parte Decizia de impunere nr. x/04.09.2015, pentru suma de 2.271.667 RON, reprezentând TVA, dobânzi și penalități aferente.

Hotărârea atacată cu revizuire Prin decizia nr. 5116 pronunțată în data de 13 octombrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursurile formulate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinței nr. 3420 din 02 octombrie 2017 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal; a casat sentința recurată; a respins acțiunea formulată de reclamanta AZOMUREȘ S.A., ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 5116 pronunțată la 13 octombrie 2020 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a formulat cerere de revizuire societatea AZOMUREȘ S.A., care invocând prevederile art. 21 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 509 din C. proc. civ. a solicitat admiterea cererii, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca netemeinice. În cuprinsul motivelor cererii de revizuire, după prezentarea amplă a situației de fapt, societatea revizuentă a susținut că hotărârea atacată încalcă: - principiul priorității dreptului Uniunii Europene față de orice altă dispoziție internă contrară; Sub acest aspect indică deciziile de speță pronunțate de CJUE care au prioritate asupra legislației interne, apreciind că, în cauză, având în vedere că Înalta Curte, prin hotărârea atacată, a încălcat și ignorat prevederile din dreptul Uniunii Europene în materia TVA (inclusiv principiile generale ale dreptului Uniunii Europene în materia TVA), precum și hotărârile CJUE în materia TVA. Ca urmare, instanța națională sesizată cu soluționarea cererii de revizuire trebuie, în baza principiului priorității dreptului UE, să remedieze această încălcare și să aplice cu prioritate dreptul Uniunii Europene încălcat, pentru a respecta atât obligațiile constituționale prevăzute de art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, dar și obligațiile care rezultă din hotărârile obligatorii ale CJUE care consacră principiul priorității dreptului Uniunii Europene. - principiul neutralității fiscale garantate de regimul comun al TVA, a prevederilor dreptului Uniunii Europene care reglementează principiul neutralității fiscale, dar și a hotărârilor obligatorii prin care CJUE a interpretat aceste norme; Indică în susținere deciziile de speță pronunțate de CJUE care au prioritate asupra legislației interne, menționând că, în concret, conform principiului neutralității fiscale- așa cum a fost interpretat de CIUE. întreprinzătorul este degrevat în întregime de sarcina TVA-ului datorat sau achitat în cadrul tuturor activităților sale economice. indiferent de finalitatea sau de rezultatele acestora. cu condiția ca activitățile mentionate să fie. În principiu. ele însele supuse TVA-ului. Așadar, conform principiul neutralității fiscale. persoana impozabilă are dreptul de a beneficia de exonerarea integrală a TVA aferentă tuturor bunurilor și serviciilor pe care le-a achiziționat pentru exercitarea activităților sale taxabile. Deci, pentru a se verifica existenta dreptului de a beneficia de exonerarea integrală a TVA aferentă tuturor bunurilor și serviciilor achiziționate, este necesar să șe verifice dacă activitățile pentru care au fost achiziționate bunurile sau serviciile sunt în principiu, ele însele supuse TVA-ului. În cauză, Azomureș îndeplinește această condiție, întrucât atât serviciile de management de proiect, cât și cele de mandat, pe care le-a achiziționat de la A., au fost achiziționate pentru exercitarea activităților taxabile ale Azomures, așa cum a arătat pe larg în cererea de chemare în judecată și așa cum a reținut, în mod corect și expertul judiciar și instanța de fond. Având în vedere că în cauză s-a demonstrat, prin probele administrate (atât înscrisuri, cât și expertiză judiciară fiscală), că Azomureș îndeplinește toate condițiile de fond necesare pentru nașterea dreptului de deducere, în sensul că serviciile de management de proiect și de mandat, invocate pentru a justifica acest drept, au fost utilizate de societate în scopul operațiunilor taxabile ale acesteia și, în amonte, aceste servicii au fost furnizate de o altă persoană impozabilă, rezultă că refuzul instanței de recurs de a recunoaște dreptul de deducere a TVA, în lipsa dovedirii de către autoritatea fiscală. pe bază de elemente obiective, a implicării într-o fraudă sau a cunoașterii, de către Azomures, a implicării într-o fraudă a emitentului facturii sau a unui alt operator, constituie o gravă încălcare a principiului neutralității fiscale. Mai mult, fără a explica în niciun mod care ar fi acele elemente obiective pe baza cărora s-ar putea stabili, în cauză, că dreptul de deducere ar fi invocat în mod fraudulos sau abuziv în cauză de Azomureș, și fără a face niciun fel de analiză cu privire la existenta sau nu a unei fraude sau a unui abuz (deși dreptul UE si jurisprudența citată privind principiul neutralității impuneau o astfel de analiză), instanța de recurs menționează că, în speță, organul fiscal nu a negat existența unor facturi care respectă prevederile art. 155 din Codul fiscal, ci a reproșat societății Azomureș faptul că aceste facturi nu au fost însotite de documente din care să rezulte necesitatea serviciilor prestate de tert pentru derularea operațiunilor taxabile ale Azomureș. Instanța de recurs, cu ignorarea și încălcarea totală a interpretării reținute de CJUE cu privire la principiul neutralității și la invocarea abuzivă sau frauduloasă a dreptului de deducere a TVA din cauza C-430/19 CF S.R.L., refuză să recunoască dreptul societății la deducerea TVA, constatând că instanța de fond în mod nelegal ar fi reținut ca fiind dovedită necesitatea achiziționării contra cost a serviciilor de management de proiect prestate de A., în condițiile în care documentele prezentate au fost întocmite de angajați ai societății sau de persoane ce se aflau în raporturi cu ambele societăți (doi administratori ai A. fiind președinte și vicepreședinte în Consiliul de Administrație al Azomureș), și în condițiile în care Azomureș dispunea, în opinia Înaltei Curți, de personal de specialitate, inclusiv de posturi de conducere ocupate de persoane care exercitau efectiv managementul societății. În ceea ce privește exercitarea dreptului de deducere a TVA aferent facturilor emise în baza Contractului de mandat, instanța de recurs a reținut că facturilor emise de mandatară le-au fost atașate o serie de rapoarte de activitate, în cuprinsul cărora au fost enumerate o serie de servicii, fără a se preciza valoarea acestora, iar celelalte documente justificative (declarații fiscale pentru ANAF, ordine de plată) atașate au fost întocmite fie de angajații Azomureș fie au fost primite de la alte autorități (note de compensare, decizii de rambursare), motiv pentru care, de asemenea, a refuzat dreptul de deducere a TVA. - prevederile dreptului UE care reglementează dreptul de deducere TVA și condițiile de exercitarea acestui drept, precum și a hotărârilor obligatorii prin care CJUE a interpretat aceste norme; După indicarea deciziilor de speță pronunțate de CJUE care au prioritate asupra legislației interne, apreciază că, în ceea ce privește exercitarea dreptului de deducere a TVA aferent facturilor emise în baza Contractului de mandat, instanța de recurs a reținut că facturilor emise de mandatară le-au fost atașate o serie de rapoarte de activitate, în cuprinsul cărora au fost enumerate o serie de servicii, fără a se preciza valoarea acestora, iar celelalte documente justificative (declarații fiscale pentru ANAF, ordine de plată) atașate au fost întocmite fie de angajații Azomureș fie au fost primite de la alte autorități (note de compensare, decizii de rambursare), motiv pentru care, de asemenea, a refuzat dreptul de deducere a TVA. În speră, așa cum a arătat pe larg în cererea de chemare în judecată și așa cum rezultă din înscrisurile atașate acestei, Azomureș îndeplinește toate condițiile de fond consacrate de prevederile dreptului Uniunii Europene si de hotărârile CJUE menționate pentru a beneficia de dreptul de deducere a TVA aferentă serviciilor de management de proiect și de mandat, respectiv este o persoană impozabilă, emitentul factuurilor A. are calitatea de persoană impozabilă și revizuenta a utilizat în scopul operațiunilor taxabile ale acesteia serviciile de management de proiect și de mandat. Mai mult îndeplinește și condițiile de formă, deținând facturile aferente serviciilor de mandat și de management de proiect. În condițiile în care Azomureș îndeplinește atât condițiile de fond, cât și cele formă pentru nașterea dreptului de deducere a TVA (atât în ceea ce privește contractul de mandat cât și în ceea ce privește contractul de management de proiect), stabilite de dreptul Uniunii Europene și de jurisprudența obligatorie a CJUE, rezultă că, potrivit prevederilor din dreptul Uniunii Europene și jurisprudenței obligatorii a CJUE menționate în prezenta secțiune, autoritățile fiscale naționale și instanțele naționale sunt obligate să recunoască dreptul Azomureș de deducere a TVA. Orice altă interpretare contrară reprezintă o încălcate și o ignorare a dreptului Uniunii Europene și jurisprudenței obligatorii a CJUE. Susține că nici autoritatea fiscală și nici instanța de recurs nu au stabilit, pe baza unor elemente obiective, că Azomureș era implicată într-o fraudă sau că stia sau ar fi trebuit să știe că, prin achiziționarea serviciilor de mandat sau de management de proiect, ar participa la o operațiune implicată într-o fraudă privind TVA-ul, de unde rezultă că în speță nu se află în situatia de excepție, stabilită de jurisprudenta CJUE, care ar permite refuzarea dreptului de deducere a TVA. Or, având în vedere că societății Azomureș i-a fost totuși refuzat dreptul de deducere a TVA, deși nu se află în situația de excepție stabilită de jurisprudența CJUE și în special de hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-430/19 S.C. C.F. S.R.L. (menționată și de instanța de recurs în Hotărârea atacată ca un argument pentru refuzarea dreptului de deducere a TVA), rezultă că prin decizia atacată a fost încălcată și jurisprudența CJUE care stabileste, în mod expres și limitativ, cazurile în care poate fi refuzat dreptul de deducere a TVA. Pentru evitarea oricărui dubiu, subliniazâ că, potrivit acestei jurisprudențe a CJUE, și în special potrivit cauzei C-430/19 S.C. C.F. S.R.L., pentru a se afla în prezența unei invocări frauduloase sau abuzive a dreptului de deducere a TVA, este necesar să se dovedească pe baza unor elemente obiective, că Azomureș era implicată într-o fraudă sau că știa sau ar fi trebuit să știe că, prin achiziționarea serviciilor de mandat sau de management de proiect, ar participa la o operațiune implicată într-o fraudă privind TVA-ul, ceea ce în cauză nu s-a dovedit/stabilit. Prin Hotărârea atacată s-a reținut că prezentarea altor documente suplimentare, în afară de factură, ar reprezenta o condiție esențială pentru acordarea dreptului de deducere a TVA, deși nici prevederile Directivei 2006/112 și nici jurisprudența CJUE în materie de TVA nu prevăd o astfel de condiție, stabilind astfel o condiție suplimentară pentru deducerea TVA față de cele impuse de dreptul Uniunii Europene si de jurisprudența CJUE, care a avut ca efect anihilarea acestui drept, ceea ce este interzis de dreptul Uniunii Europene și de jurisprudența CJUE. - principiului securității juridice si a principiului încrederii legitime. care reprezintă principii generale ale dreptului Uniunii Europene consacrate de CJUE, precum și a hotărârilor obligatorii prin care CJUE a consacrat si a interpretat aceste principii; Principiul protecției încrederii legitime impune autorităților administrative și instanțelor naționale ale statelor membre să adopte un comportament constant și să nu își schimbe în mod brusc interpretarea asupra acelorași situații de fapt într-o asemenea manieră, încât să prejudicieze operatorii economici care, cu încredere legitimă și-au adaptat comportamentul față de interpretarea anterioară. Interpretarea pe care instanța de recurs a retinut-o prin Hotărârea atacată, conform căreia Societatea nu are dreptul de deducere a TVA, deși, în realitate. îndeplineste toate condițiile prevăzute de lege pentru a-și exercita dreptul de deducere a TVA, încalcă principiul securității juridice, precum și principiul protecției încrederii legitime, fiind de natură să afecteze grav încrederea legitimă a particularilor în activitatea instanțelor naționale, care ar trebui să fie primele care să le protejeze drepturile conferite de dreptul Uniunii Europene. Subliniază că Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007, a abrogat A șasea directivă 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 privind armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată ("A șasea directivă"), fără a aduce schimbări de fond în raport cu aceasta. Rezultă că, întrucât dispozițiile celei de A șasea directive au un conținut în esență identic cu cele ale Directivei 2006/112, jurisprudența CJUE cu privire la aceasta din urmă este aplicabilă și celei de A șasea directive. Având în vedere considerentele expuse în secțiunile precedente, rezultă că instanta de recurs, prin Hotărârea atacată, a încălcat și ignorat prevederile din dreptul Uniunii Europene care reglementează dreptul de deducere a TVA și condițiile de exercitare a acestui drept. inclusiv principii generale ale dreptului Uniunii Europene incidente în materia TVA, precum și hotărâri obligatorii ale CIUE cu privire la TVA. Subliniază încă o dată că hotărârile pronunțate de CJUE au caracter obligatoriu pentru statele membre și pentru toate instanțele statelor membre în ceea ce privește interpretarea pe care o dau dreptului Uniunii Europene, constituind izvor de drept. Astfel, singurele condiții impuse de legislația Uniunii Europene, confirmate de CJLJE prin hotărârile sale obligatorii, pentru acordarea dreptului de deducere a TVA, sunt ca achizițiile să fi fost realizate în scopul efectuării de operatiuni taxabile și contribuabilul să dețină o factură corect întocmită, condiții pe care Azomures le-a îndeplinit, prezentând dovezi mai mult decât concludente în acest sens, fără a exista vreo condiție în legislația Uniunii Europene privitoare la necesitatea serviciilor. Instanța de recurs a refuzat acordarea dreptului de deducere a TVA deoarece Azomureș nu ar fi justificat necesitatea achiziționării serviciilor, încălcând dreptul Uniunii Europene, întrucât, în esență, necesitatea serviciilor nu este o condiție a dreptului de deducere a TVA, din perspectiva dreptului Uniunii Europene, iar pe de altă parte, dreptul Uniunii Europene interzice autorităților/instanțelor naționale să creeze alte condiții suplimentare pentru acordarea dreptului de deducere a TVA care să aibă ca efect anihilarea acestui drept.

Apărări formulate în cauză Intimata Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității căii de atac, iar în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de revizuire ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond. La data de 1 martie 2022 intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare prin care invocă, în principal excepția inadmisibilitații căii de atac și în subsidiar solicită respingerea cererii de revizuire ca nefondată.

Cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene La data de 3 martie 2022 recurenta-reclamantă AZOMURES S.A. a formulat cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, întemeiată în drept pe art. 267 din TFUE, pentru a se răspunde unei întrebări preliminare, respectiv dacă: "Art. 2 , 9, 24, 62, 63, 167, 168 și 178 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului Uniunii Europene din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoare adăugată, prin raportare la principiile neutralității și proporționalității, pot fi interpretate în sensul că autoritatea fiscală are dreptul să impună persoanei impozabile, în cazul exercitării dreptului de deducere a TVA plătită pentru achiziționarea unor servicii (de management de proiect, de mandat, precum cele din speță), să facă dovada necesității achiziționării acestora pentru activitatea economică proprie, în contextul în care autoritatea fiscală nu a stabilit că serviciile sunt fictive sau frauduloase, separat de dovedirea faptului că aceste servicii au fost achiziționate în scopul propriilor operațiuni taxabile?" În motivarea acestei cereri a arătat, sunt îndeplinite cele trei condiții prin raportare la aspectele specifice prezentei spețe, respectiv: a) solicitarea provine din partea unui organ cu atribuții jurisdicționale; Prima condiție este îndeplinită ab initio câtă vreme, în măsura în care cererea sa urmează a fi admisă, sesizarea va fi adresată CJUE de instanța de judecată în fața căreia se află prezenta cauză. Obiectul interpretării este o prevedere de drept al Uniunii Europene de care depinde pronunțarea hotărârii în litigiul național. b) Obiectul interpretării este o prevedere de drept al Uniunii Europene de care depinde pronunțarea hotărârii în litigiul național, CJUE esrte competentă a se pronunța asupra întrebării preliminarii, întrucât: De plano — obiectul întrebării preliminare intră în domeniul de aplicare a dreptului UE. Astfel, în domeniul impozitării indirecte, UE coordonează și armonizează legislația privind taxa pe valoarea adăugată (TVA) și accizele. Se evită astfel distorsionarea concurenței pe piața internă ca urmare a unor variații ale ratelor de impozitare indirectă și a unor sisteme care le-ar oferi persoanelor dintr-o anumită țară un avantaj inechitabil față de altele. In concreto - întrebarea preliminară formulată de către revizuentă privește interpretarea actelor adoptate de instituțiile Uniunii, respectiv interpretarea coroborată a art. 2, 9, 24, 62, 63, 167, 168 și 178 din Directiva TVA în lumina principiilor neutralității și a proporționalității. c) necesitatea sesizării CJUE În ceea ce privește îndeplinirea celei de-a treia condiții, referitoare la necesitatea sesizării CJUE cu o întrebare preliminară, chiar dacă în prezenta cauză se află în ipoteza sesizării obligatorii a CJUE, consideră că din actele cauzei rezultă că răspunsul CJUE este necesar pentru soluționarea cauzei. Sub acest aspect instanța europeană nu refuză să răspundă întrebării "decât dacă reiese în mod vădit că interpretarea dreptului comunitar solicitată sau aprecierea validității unei reguli de drept comunitar nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale." Revine astfel sarcina exclusivă a CJUE să stabilească dacă pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA prevăzut de Directiva TVA trebuie dovedită de către contribuabil condiția necesității serviciilor achiziționate pentru activitatea economică desfășurată. Precizează că Directiva 2006/112 nu reglementează în mod expres problema semnalată, iar CJUE nu s-a pronunțat asupra acesteia. În finalul susținerilor sale, revizuenta a menționat că, sub aspect procedural transmiterea întrebărilor preliminare către CJUE este guvernată de dispozițiile art. 93 — 118 din Regulamentul de procedură al Curții Justiție a Uniunii Europene (Regulamentul de procedură), respectiv Recomandările Curții de Justiție a Uniunii Europene în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare. De asemenea, dacă apreciază că este în măsură să procedeze în acest sens, instanța de trimitere poate să expună succint si punctul său de vedere cu privire la răspunsul care trebuie să fie dat la întrebările adresate cu titlu preliminar. Pentru toate aceste considerente a solicitat să se dispună suspendarea cauzei și sesizarea CJUE pentru a se pronunța cu titlu preliminar asupra întrebării menționate anterior. 5. Punctul de vedere al intimaților, cu privire la cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene Intimata Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a solicitat respingerea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene și de suspendare a cererii de revizuire, întrucât criticile aduse nu vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, ci aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare a speței deduse judecății. Intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene și de suspendare a cererii de revizuire.

Procedura de soluționare a cauzei În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 30 iunie 2021, s-a fixat termen de judecată la data de 3 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Considerentele Înaltei Curți asupra cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene În ceea ce privește cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, instanța urmează a o respinge, întrucât aceasta privește fondul raportului juridic dedus judecății, iar nu admisibilitatea cererii de revizuire. Considerentele instanței asupra cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene În conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (fost 234 Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora fiind judecătorul național. Părțile din litigiul principal nu au dreptul de a trimite direct Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) o cerere pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, articolul 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE) neconstituind temei legal pentru o nouă cale de atac deschisă părților într-un litigiu, astfel că nu este suficient ca o parte să susțină că litigiul ridică o problemă de interpretare sau validitate a dreptului Uniunii Europene (UE), pentru ca instanța națională respectivă să se considere obligată să trimită o cerere pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare. Instanța în fața căreia se formulează cererea de adresare a unei întrebări preliminare, potrivit art. 267 § din TFUE (fost art. 234 TCE), trebuie să aprecieze dacă o decizie îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre. Chiar și instanțele naționale ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern au libertatea de a evalua relevanța unei cereri pentru întrebare preliminară. Tot jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene a stabilit că instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții. Astfel, în Cauza Da Costa, Curtea de Justiție a subliniat că "o instanță națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile". Prin urmare, Înalta Curte reține faptul că cererea formulată de către revizuentă nu îndeplinește condițiile de sesizare a CJUE în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare, astfel cum prevăd dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene și Recomandările adresate instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare, publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 338/01 din data de 6 noiembrie 2012. În aceste condiții, va respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, formulată de revizuenta Azomureș S.A.. În ceea ce privește cererea de suspendare a judecării cauzei, examinând cererea, Înalta Curte apreciază că în prezenta cauză nu se impune suspendarea judecății, având în vedere modul de soluționare a cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene și a cererii de revizuire. III. Soluționarea cererii de revizuire Analizând cererea de revizuire prin prisma condițiilor de admisibilitate ce rezultă din art. 21 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, așa cum a fost acest text interpretat prin decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 45/12 decembrie 2016 privind pronunțarea unei hotărâri prea­labile pentru interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea conten­ciosului administrativ nr. 554/2004, obligatorie potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., Curtea constată că aceasta este inadmisibilă, urmând a fi respinsă, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea 554/2004, "constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată." În cauză se invocă prioritatea dreptului Uniunii Europene prin raportare la statuările Curții de Justiție a Uniunii Europene în principal în cauzele C-6/64 Costa Enel și C-26/62 Gend&Loos și a prevederilor esențiale ale Directivei 2006/112/CE a Consiliului Uniunii Europene din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea. S-a susținut încălcarea sau ignorarea principiilor generale ale dreptului Uniunii Europene cu privire la TVA, precum și a hotărârilor Curtii de Justitie a Uniunii Europene în materia TVA, care sunt obligatorii pentru toate statele membre și pentru toate instanțele naționale Cu privire la cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea 554/2004, Înalta Curte reamintește că reglementarea acestei căi extraordinare de atac în materie administrativă este o conse­cință a aderării României la Uniunea Europeană și reprezintă un instrument menit să asi­gure la nivelul jurisdicției naționale preeminența prevederilor tratatelor și reglementărilor europene. Scopul urmărit de legiuitorul național a fost să creeze un remediu procesual efectiv și eficient menit să corecteze acele hotărâri judecătorești irevocabile/definitive care au ignorat principiile consfințite la nivel european, astfel cum se desprind acestea din actele normative unionale și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. Revizuenta a invocat în susținerea acestei căi de atac încălcarea de către instanța de recurs a patru principii consacrate în materie de TVA de normele dreptului comunitar și anume: principiul neutralității fiscale, principiul securității juridice, principiul încrederii legitime și principiul proporționalității. Înalta Curte reține că în considerentele deciziei ce formează obiectul cererii de revizuire instanța de recurs a arătat că: "Jurisprudența CJUE, deopotrivă invocată de părțile litigante și de instanța de fond este, într-adevăr, în sensul că dreptul de deducere a TVA nu poate fi refuzat persoanei impozabile deținătoare a unei facturi conforme, câtă vreme taxa privește achiziții de bunuri sau servicii prestate efectiv în amonte și utilizate în scopul operațiunilor sale taxabile. Prin hotărârea pronunțată în cauza C-430/19 S.C. CF S.R.L. (par. 42), Curtea a statuat însă și faptul că "revine autorităților și instanțelor naționale sarcina de a refuza acordarea dreptului de deducere dacă se stabilește, având în vedere elemente obiective, că acest drept este invocat în mod fraudulos sau abuziv. Înalta Curte constată, în acest context, că prin actele administrativ fiscale contestate, organul fiscal nu a negat existența unor facturi care respectă prevederile art. 155 din Codul fiscal, ci a reproșat societății intimate faptul că aceste facturi nu au fost însoțite de documente din care să rezulte că necesitatea serviciilor prestate de terț pentru derularea operațiunilor taxabile ale intimatei." Calea extraordinară de atac a revizuirii în materie administrativă reprezintă un instrument menit să asigure la nivelul jurisdicției naționale preeminența prevederilor tratatelor și reglementărilor europene. Scopul urmărit de legiuitorul național a fost să creeze un remediu procesual efectiv și eficient menit să corecteze acele hotărâri judecătorești irevocabile/definitive care au ignorat principiile consfințite la nivel european, astfel cum se desprind acestea din actele normative unionale și jurisprudența CJUE. Înalta Curte reține că existența unui astfel de instrument este lăsată la latitudinea legiuitorului național, CJUE pronunțându-se, prin Hotărârea din 16 martie 2006, în cauza C-23/2004 Rosmarie Kapferer, în sensul că "dreptul comunitar nu impune unei jurisdicții naționale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei hotărâri, chiar dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârșită prin hotărârea în cauză". Pentru înțelegerea condițiilor în care operează acest motiv de revizuire esențiale sunt dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție-completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 45/12 decembrie 2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru interpretarea disp. art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Prin prisma considerentelor acestei decizii se constată că nu este îndeplinită în cauza de față condiția elementului de noutate în privința invocării dispozițiilor de drept european sub aspectul principiului neutralității fiscale. Astfel, prezintă relevanță considerentul 73 al Deciziei ÎCCJ nr. 45/2016 potrivit căruia "Dacă dreptul uniunii sau hotărârea interpretativă a CJUE a fost invocată în fața instanței care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere și această instanță a analizat-o, partea nu poate critica soluția pe calea revizuirii deoarece se opune autoritatea de lucru judecat asupra rezolvării date de instanța de fond sau de recurs." Or, se reține că în fața instanței de recurs revizuenta a invocat dreptul său de deducere a TVA doar prin depunerea facturilor, iar instanța de recurs a analizat susținerile și a concluzionat în sensul că avea obligația a depune dovezi din care să rezulte necesitatea serviciilor prestate și pentru care s-au depus facturile, argumentând soluția pronunțată. Prin urmare, pe calea revizuirii formulate în temeiul art. 21 din Legea nr. 554/2004, revizuenta nu poate să critice soluția pronunțată de instanța de control judiciar invocând încălcarea acestor principii fundamentale reglementate de dreptul comunitar în materie fiscală, întrucât se opune autoritatea de lucru judecat asupra rezolvării date de instanța de recurs. În caz contrar, ar însemna ca instanța sesizată cu cererea de revizuire să examineze soluția instanței care a pronunțat hotărârea supusă revizuirii, adică să exercite un control judiciar, care nu se poate realiza pe calea revizuirii. Un astfel de control judiciar se poate realiza numai pe calea de atac de reformare, dată în competența instanței ierarhic superioare celei care a pronunțat hotărârea, astfel cum s-a stabilit prin decizia dată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul instanței supreme. S-a mai reținut în această decizie că: "74. Această soluție, care rezultă din principiile care guvernează calea extraordinară de atac de retractare a revizuirii, conform legii naționale, respectă principiul echivalenței din dreptul european și principiul securității juridice." Trebuie precizat că, prin calea de atac extraordinară a revizuirii nu se poate verifica dacă revizuenta Azomureș are dreptul de deducere a TVA (atât în ceea ce privește contractul de mandat cât și în ceea ce privește contractul de management de proiect), ci doar dacă instanța națională nu a dat prioritate prevederilor din dreptul Uniunii Europene și jurisprudenței obligatorii a CJUE. Rezultatul la care dorește revizuenta să ajungă, în sensul că autoritățile fiscale naționale și instanțele naționale sunt obligate să recunoască dreptul Azomureș de deducere a TVA și că, orice altă interpretare contrară reprezintă o încălcate și o ignorare a dreptului Uniunii Europene și jurisprudenței obligatorii a CJUE, depășește cadrul admisibilității cererii de revizuire. Înalta Curte reține că aceste susțineri nu pot fi invocate în cadrul unei cereri de revizuire întemeiate pe disp. art. 21 din Legea nr. 554/2004, întrucât, așa cum s-a precizat deja, instanța care soluționează o asemenea cerere trebuie să stabilească dacă hotărârea rămasă definitivă a fost pronunțată prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, adică prin nepronunțarea asupra criticilor aduse sub acest aspect sau ignorarea deciziilor CJUE. În cazul în speță nu este îndeplinită condiția elementului de noutate în privința invocării dispozițiilor de drept european. Instanța de recurs a răspuns susținerilor părților în ceea ce privește deducerea TVA-ului. Reținând că cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauzele precizate prin cererea de revizuire, precum și faptul că această chestiune nu prezintă element de noutate, Înalta Curte, statuând deja cu autoritate de lucru judecat asupra chestiunii inaplicabilității dreptului Uniunii în prezenta cauză, urmează ca, în temeiul art. 21 din Legea 554/2004 să respingă cererea de revizuire ca inadmisibilă.