Decizia nr. 261/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamantul A. a chemat în judecată pârâții Consiliul Superior al Magistraturii, Administrația Prezidențială și B., solicitând suspendarea executării Decretului Președintelui României nr. 1163/14.07.2009 de numire în funcția de judecător a domnului B., precum și a efectelor decretului de numire în funcție.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1686 din 16 noiembrie 2021, a respins excepțiile lipsei plângerii prealabile (inadmisibilității), tardivității și lipsei de interes, ca neîntemeiate, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a CSM, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Prezidențială, ca neîntemeiată și, totodată, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul CSM, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul A. a declarat recurs, acesta fiind întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că judecătorul de la fond se compromite și confundă prin abuz profesia de judecător cu cea de procuror, contrar dispozițiilor art. 1 alin. (4) și (5), art. 125, art. 132 din Constituție și art. 1 alin. (2), art. 2, art. 3, art. 4 din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor. Judecătorul fondului motivează, prin abuz în serviciu, transferul din funcția de procuror în cea de judecător, deși era inamovibil, invocând procesul-verbal din data de 13 mai 2003, când a fost numit procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Drobeta Turnu Severin și prin fals și uz de fals, precizând faptul că Legea nr. 303/2004 nu era în vigoare în 2009. În opinia recurentului, judecătorul fondului, în dispreț cu Constituția și legea, nu avut în vedere că de cariera judecătorilor și procurorilor și de dosarele profesionale se ocupă, după emiterea Decretului de numire în funcția de judecător de Președintele României, Consiliul Superior al Magistraturii, care este direct implicat. Ulterior, recurentul a formulat cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu următoarele întrebări: "1. Dacă art. 1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor procurorii în Uniunea Europeană, prin dispozițiile sale care au transformat procurorii în magistrați contrar hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului și jurisprudenței constante a acesteia, încalcă Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene? 2. Dacă activitatea de judecător desfășurată de domnul judecător B. în România, care a refuzat să depună jurământul în calitate de judecător, încalcă Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene? 3. Dacă repartizarea manuală a dosarelor la instanțele din România de către soție, care este președinta secției penale, către soțul său, în cadrul aceleiași instanțe de judecată, încalcă dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 CEDO și de art. 6 (ex-articolul 6 TUE) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene?

Dacă activitatea de judecată desfășurată în România de un judecător care nu a depus jurământul în această calitate și este incompatibil datorită activităților judiciare în care este parte, dat fiind conflictul deschis dintre domnia sa judecătorul și subiectul judecății, încalcă dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 din Constituție, de art. 6 CEDO și de art. 6 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene?" În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară. 4. Apărările formulate în cauză Intimații Consiliul Superior al Magistraturii și Președintele României-Administrația Prezidențială au formulat întâmpinări prin care au solicitat, în principal, anularea recursului, iar în subsidiar respingerea recursului, ca nefondat. De asemenea, intimații au formulat puncte de vedere în legătură cu cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, solicitând respingerea acesteia.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor și a apărărilor formulate, Înalta Curte apreciază că cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene este neîntemeiată, iar recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În ceea ce privește cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (fost 234 Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. Prin urmare C.J.U.E. are competența de a răspunde la întrebări preliminare care au ca obiect interpretarea sau validitatea unei norme comunitare. Procedura preliminară, reprezintă o formă de colaborare, constând în adresarea de către instanțele naționale a unor întrebări preliminare organelor jurisdicționale comunitare, în vederea interpretării tratatelor și a normelor derivând din acestea. Această procedură instituie un mecanism prin care jurisdicțiile interne și C.J.U.E. intră în dialog pentru a aplica în mod corect o normă comunitară ce intră în conflict cu o prevedere legală națională. Potrivit art. 92 alin. (1) din Regulamentul de procedură, Curtea Europeană de Justiție se pronunță prin ordonanță motivată când: a) Curtea este în mod vădit necompetentă (adică obiectul întrebărilor nu intră în domeniul de aplicare a dreptului Uniunii, cu alte cuvinte litigiul este pur intern, deci Curtea nu are competența materială să se pronunțe); b) cererea preliminară este vădit inadmisibilă. Litigiul este pur intern dacă, ținând seama de împrejurările speței, dreptul Uniunii nu poate fi aplicat nici direct, nici indirect. În mai multe rânduri, Curtea s a declarat competentă să statueze asupra unor cereri de pronunțare a unor hotărâri preliminare referitoare la dispoziții ale dreptului Uniunii în cazuri în care situația de fapt din cauza principală se situa în afara domeniului de aplicare al acestuia, fiind, prin urmare, de competența exclusivă a statelor membre, dar în care aplicabilitatea respectivelor dispoziții de drept al Uniunii fusese determinată de dreptul național, ca urmare a trimiterii realizate de acesta din urmă la conținutul acelor dispoziții (ex.: Hotărârea din 3 decembrie 1998, Schoonbroodt, C 247/97, Hotărârea din 7 iulie 2011, Agafiței, C-310/10). Din cuprinsul actelor dosarului nu rezultă o astfel de situație care să determine aplicabilitatea dispozițiilor de drept ale Uniunii. Instanța a cărei decizie în cazul concret nu este supusă niciunei căi de atac în dreptul intern este obligată să se adreseze C.J.U.E. atunci când sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 267 T.F.U.E., adică în cazul în care apreciază că o decizie a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu privire la interpretarea tratatelor sau validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii, îi este necesară pentru soluționarea cauzei. Prin urmare, pentru sesizarea C.J.U.E., în această procedură, este necesar ca întrebările adresate să fie pertinente pentru soluționarea litigiului, adică să aibă legătură cu obiectul litigiului, iar normele a căror interpretare se solicită să fie relevante pentru soluționarea cauzei, adică să se aplice în situația care face obiectul acesteia, astfel încât răspunsul Curții de Justiție să fie util pentru rezolvarea litigiului. Aprecierea relevanței întrebărilor revine instanței de trimitere. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante a C.J.U.E., numai instanțele naționale care sunt sesizate cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată au competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile fiecărei cauze, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții (a se vedea printre altele Hotărârea din 18 octombrie 1990, Dzodzi, C 297/88 și C 197/89, punctele 33 și 34, Hotărârea din 17 iulie 1997, Leur Bloem, C 28/95, punctul 24, Hotărârea din 8 septembrie 2010, Winner Wetten, C 409/06, Hotărârea din 7 iulie 2011, Agafiței). De asemenea, în conformitate cu o jurisprudență consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 și Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE și instanța națională, instituită prin art. 177 din Tratatul privind Uniunea Europeană, este de competența instanței naționale, care este învestită cu soluționarea cauzei, are cunoștință directă despre situația de fapt și probele administrate și trebuie să-și asume responsabilitatea hotărârii judecătorești subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularitățile litigiului, asupra necesității pronunțării unei hotărâri preliminare. Având în vedere această misiune, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a considerat că nu se poate pronunța cu privire la o întrebare preliminară, când interpretarea dreptului comunitar sau examinarea validității unei norme comunitare, cerute de instanța națională, nu au nici o legătură cu situația de fapt sau cu obiectul acțiunii principale (a se vedea Hotărârea din 16 iunie 1981, Salonia, considerentul 6, 126/80, Rec. p. 1563 și, nu în ultimul rând, Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 9). Luând în considerare aceste principii stabilite în practica sa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a estimat că nu se poate pronunța asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilității unei norme comunitare, solicitată de instanța națională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni Generali, C-143/94, Rec. p. I-3653, considerentul 12), sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16-07-1992, C83/1991). În acest context, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în sensul că și instanțele care soluționează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenței și utilității interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecății. Instanța în fața căreia se formulează cererea de adresare a unei întrebări preliminare, potrivit art. 267 § din TFUE (fost art. 234 TCE) trebuie să aprecieze dacă o decizie îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre. Chiar și instanțele naționale ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern au libertatea de a evalua relevanța unei cereri pentru întrebare preliminară. Astfel, concluzia Curții în această cauză a fost că instanțele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părțile din proces, care solicită sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluționarea litigiului. Tot jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene a stabilit că instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții. Înalta Curte constată că întrebările formulate nu vizează interpretarea Tratatului, fiind lipsite de pertinență, dar și de utilitate, fapt ce determină respingerea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Astfel cum s-a precizat anterior, cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene se face numai în situația în care, în cursul unul litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validității unei norme comunitare. Prin urmare, instanța națională este cea care stabilește relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea litigiului aflat pe rol și dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară. Înalta Curte reține că, în materie, Curtea de Justiție a recunoscut instanțelor naționale o marjă largă de apreciere a relevanței unei hotărâri preliminare, iar instanței naționale îi revine obligația de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare. Întrebarea ce se poate adresa de instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății. Conform prevederilor art. 267 TFUE și ale jurisprudenței în materie, CJUE are doar obligația interpretării normelor indicate de instanța națională, prin elaborarea unor premise abstracte, cu luarea în considerare a particularităților cauzei, fără însă a face vreo apreciere pe fondul cauzei și fără a pronunța o hotărâre prin care să fie dezlegate chestiunile litigioase din cauză, aceste prerogative fiind în mod evident și exclusiv atributul instanței naționale. Înalta Curte apreciază că soluționarea cauzei de față poate fi realizată de către instanța națională, nefiind necesar să se pronunțe Curtea de Justiție a Uniunii Europene asupra aspectelor reținute în întrebările formulate. Prin urmare, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene. În ceea ce privește fondul recursului Pe de o parte, Înalta Curte constată că, deși recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acest motiv de recurs nu este însoțit de argumentele prin care să se demonstreze în care dintre ipotezele reglementate de acest text legal s-ar încadra critica de nelegalitate. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, alături de celelalte mențiuni prevăzute cu caracter imperativ, și motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea ca motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Prin textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., legiuitorul a reglementat mai multe ipoteze de nelegalitate, de natură să atragă casarea unei hotărâri judecătorești, însă simpla invocare a acestui articol nu este de natură a conduce la concluzia că cerința imperativă a dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. a fost îndeplinită în cauză de către recurenta-reclamantă. Pentru a conduce la casarea hotărârii atacate pe acest motiv de critică, recursul nu se poate limita la o simplă indicare "de formă" a textului art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cerința legală a "dezvoltării motivelor" implicând determinarea criticilor punctuale și indicarea pretinselor greșeli de judecată săvârșite de instanță, cerință nerespectată de către recurent cu ocazia invocării acestui prim motiv de recurs, ceea ce conferă susținerilor recurentului doar o aparență de motivare, însă nu reprezintă un argument suficient pentru a provoca o analiză de legalitate a hotărârii recurate pe acest motiv de recurs. Prin urmare, sancțiunea prevăzută de normele procedurale în vigoare, pentru lipsa oricăreia dintre mențiunile la care se referă art. 486 alin. (1) lit. a) și c), este nulitatea, astfel cum prevăd dispozițiilor art. 488 alin. (3) teza întâi C. proc. civ. Astfel fiind, Înalta Curte va admite excepția nulității recursului și, pe cale de consecință, va anula recursul din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în raport cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Pe de altă parte, în ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este întemeiat, și că instanța de fond a făcut, prin sentința pronunțată, prin raportare la circumstanțele de fapt ale litigiului, o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile. Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit cărora: "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond". Suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați. Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. La modul concret, conform legislației naționale, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu. Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate. Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă. Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anulare. Condiția existenței cazului "bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs. Pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a analiza, pe fond conținutul actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței dreptului. Instanța constată că nu este suficient ca reclamantul să afirme existența unor motive de nelegalitate, ci trebuie să ofere unele elemente probatorii care, fără o cercetare aprofundată, să permită formarea unui dubiu serios asupra legalității actului, un stadiu incipient al convingerii că, în final, este posibil ca prezumția de legalitate să fie răsturnată. Indiciile de nelegalitate trebuie să fie evidente, să poată fi identificate cu ușurință, la nivelul aparențelor. La o examinare sumară a legalității decretului, pe care o permite soluționarea cererii de suspendare a executării, nu se identifică indicii de nelegalitate vădită, de natură să justifice suspendarea executării acestuia. Deci, nu există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond, a conținutului și legalității actului administrativ contestat. Instanța de control judiciar consideră că și cerința pagubei iminente ce s-ar produce recurentei-reclamante în cazul executării imediate nu este îndeplinită în cauză. Conform art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. Așadar, paguba iminentă presupune o anumită urgență pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ. Soluția suspendării actului administrativ până la pronunțarea instanței se circumscrie noțiunii de protecție provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicțională, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităților administrative prin care se impun particularilor o serie de obligații. Suspendarea pronunțată de instanță nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiției pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicționale. Prin Decretul nr. 1163/08.07.2009, publicat în Monitorul Oficial nr. 485 din 14 iulie 2009, magistratul B. «se eliberează din funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinți și se numește în funcția de judecător la Judecătoria Drobeta-Turnu Severin». Potrivit art. 34 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor: " Depunerea jurământului nu este necesară în cazul transferului sau al promovării judecătorului ori procurorului în altă funcție". Înalta Curte reține faptul că la dosarul profesional al judecătorului B. se regăsește procesul-verbal de consemnare a depunerii jurământului de intrare în profesie, ca procuror, în data 13.05.2003, astfel că instanța de fond temeinic și legal a reținut că la momentul transferului din funcția de procuror în cea de judecător nu exista obligația legală a depunerii unui nou jurământ. Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că instanța de fond în mod corect a respins cererea de suspendare reținând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. De asemenea, Înalta Curte reține că în mod corect prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Superior al Magistraturii, cu consecința respingerii acțiunii formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, constatând că nu există identitate între subiectul pasiv dedus judecății și cel chemat în judecată, în calitate de pârât, în condițiile în care Decretul a cărui suspendare se solicită, este emis de Președintele României. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind nefondat.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea formulată de recurent privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, va admite excepția nulității motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocată din oficiu, va anulează recursul din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în raport cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și va respinge recursul din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ca nefondat.