ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2946/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin acțiunea înregistrată la data de 1 martie 2022 pe rolul Curții de Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2022, reclamanții A., B., C., D., E., F. și G., membri aleși în Consiliul Superior al Magistraturii au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii anularea Hotărârii Plenului CSM nr. 211/16.12.2021 numai în ceea ce privește exercitarea funcției de președinte ad interim, până la alegerea unui nou președinte de către președintele în funcție. 1.

Prin încheiere nr. 2544 din data de 6 mai 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2022 a admis cererea formulată de petentul Consiliul Superior al Magistraturii privind strămutarea judecării cauzei ce face obiectul dosarului nr. x/2022 al Curții de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, iar judecata cauzei a fost strămutată la Curtea de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal, cu păstrarea actelor îndeplinite. 2. Hotărârile instanței de fond Prin sentința civilă nr. 187 din data de 28 septembrie 2022, Curtea de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată prin întâmpinare, dar a admis excepția lipsei de interes, invocată tot prin întâmpinare, respingând acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca rămasă fără interes.

Căile de atac exercitate în cauză 3.1. Împotriva sentinței civile indicate în pct. I.2 de mai sus au declarat recurs principal reclamanții A., B., C., D., E., F. și G., prin care, invocând motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au solicitat casarea în parte a sentinței civile recurate și trimiterea cauzei Curții de Apel Alba Iulia pentru judecarea fondului. Urmare prezentării situației de fapt, situației premisă a acțiunii, argumentelor expuse în cererea de chemare în judecată, soluției primei instanțe și considerentelor primei instanțe, recurenții – reclamanți au argumentat, în esență, în sensul că prima instanță a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 554/2004, pe cele ale C. civ. și, implicit, prevederile art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 din C. proc. civ., referitoare la interesul în continuarea/menținerea controlului jurisdicțional în materia contenciosului administrativ, în litigiul de față. Cu referire la împrejurarea că în prezent domnul judecător H. nu mai îndeplinește funcția de președinte interimar al Consiliului Superior al Magistraturii, recurenții au apreciat că interesul procesual subzistă prin prisma faptului că durata în timp a activității actului juridic nu lipsește de interes cererea de constatarea a îndeplinirii - retroactiv - de către respectivul act a condițiilor prevăzute de lege pentru valabilitatea sa. În opinia recurenților, este greu de crezut că o acțiune ar putea rămâne fără interes într-un demers ce vizează efecte ale unui act juridic ce se produc în timp, de la momentul intrării lui în circuitul civil și în continuare până în momentul în care se epuizează, de vreme ce aceste efecte s-au produs și continuă să se producă. În calitate de președinte interimar al Consiliului, domnul judecător H. a luat o serie de decizii privitoare la organizarea activității Consiliului, care au produs efecte juridice a căror validitate este strâns legată de legalitatea deținerii funcției de conducere respective. Au mai arătat recurenții că acțiunea lor are ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a unui act juridic, respectiv a Hotărârii Plenului nr. 211/16.12.2021, act juridic care a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice, ceea ce face ca interesul desființării ei să persiste și în prezent. De asemenea, recurenții au argumentat în sensul că faptul că durata procedurilor judiciare declanșate a depășit durata exercitării de către domnul judecător H. a funcției de președinte interimar nu le este imputabil și nici nu afectează în vreun fel condiția existenței interesul în promovarea și susținerea acțiunii, câtă vreme actul juridic considerat a fi nelegal a produs efecte juridice care au afectat în mod direct și nemijlocit activitatea lor de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii. Din punct de vedere al normelor de drept material, se reține că nulitatea este sancțiunea ce intervine în cazul în care, la încheierea actului juridic civil, nu se respectă dispozițiile legale referitoare la condițiile de validitate ale actului juridic, astfel încât acel act nu va mai produce, în tot sau în parte, efecte juridice. Indiferent de durata în timp a actului juridic a cărui nulitate se cere, posibilitatea verificării respectării condițiilor de validitate la încheierea acestuia trebuie să subziste și dincolo de limita în timp a acțiunii actului, de vreme ce nulitatea sancționează comportamentul nelegal al subiectelor respectivului act încă de la momentul încheierii actului și urmărește înlăturarea efectelor contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. De asemenea, recurenții au evocat efectul inhibitor pe care îl exercită sancțiunea asupra subiectelor de drept, tentate să încheie actul juridic civil cu nerespectarea condițiilor sale de valabilitate, în sensul că, știind că un asemenea act va fi lipsit de efecte, persoanele sunt descurajate și îndemnate să respecte legea. Prin urmare, recurenții au apreciat că argumentul rămânerii fără interes a acțiunii pe considerentul că, în prezent, domnul judecător H. nu mai îndeplinește funcția de președinte interimar al Consiliului Superior al Magistraturii, este profund nelegală și denotă o aplicare greșită a normelor de drept material privind regimul juridic al sancțiunii nulității și a principiilor efectelor nulității. Printr-un alt set de argumente, recurenții au învederat că interesul lor practic și personal, în sensul art. 8 alin. (1) 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, este justificat prin însăși calitatea lor de membri în Consiliul Superior al Magistraturii, întrucât întreaga lor activitate este circumscrisă legalității acțiunilor și activităților generate ori derulate de președintele Consiliului Superior al Magistraturii. Din această perspectivă, recurenții au arătat că, în calitate de membri ai Consiliului, aveau obligația de reprezentare a judecătorilor, respectiv procurorilor, prin participarea la toate activitățile Consiliului și prin exprimarea unui vot în vederea adoptării deciziilor acestei autorități publice. În condițiile în care majoritatea acestor activități se desfășoară la inițiativa sau sub conducerea președintelui Consiliului (ședințele Plenului, ale secției pentru judecători, ale secției pentru judecători în materie disciplinară etc.), consecința directă a exercitării atribuțiilor de președinte de către domnul judecător H. a fost obligarea lor de a participa la luarea deciziilor într-un cadru nelegal. Or, în absența hotărârii de desemnare a unui președinte interimar, convocarea la ședințele plenului sau ale secției de judecători, inclusiv prezidarea ședințelor secției pentru judecători în materie disciplinară, de către domnul judecător H., nu le-ar fi fost opozabile, știut fiind că un membru al Consiliului fără funcție de conducere nu are aceste atribuții. De asemenea, recurenții au învederat că, deși este greu să califici ca interes (doar) personal funcționarea în condiții de legalitate a instituției publice, inclusiv data, ora și ordinea de zi a ședințelor Plenului și secției pentru judecători au fost stabilite total arbitrar de către președintele interimar, neexistând criterii de periodicitate, obiectivitate sau urgență, ceea ce a impietat asupra modului în care recurenții și-au desfășurat activitatea în calitate de membri aleși de colegii lor. Nu în ultimul rând, o simplă cerere de concediu este semnată de președinte, care poate să refuze, să amâne sau să facă imposibilă absența prin stabilirea imprevizibilă și, uneori, intempestivă, a ședințelor, cu nerespectarea termenului legal Din punct de vedere al interesului legitim public, recurenții au precizat că acesta constă în restabilirea legalității în activitatea Consiliului Superior al Magistraturii, cu consecințe importante asupra întregului sistem judiciar, a carierei magistraților, precum și a întregului ansamblu de relații juridice în care este implicat CSM. Au mai arătat recurenții că demersul lor trebuie raportat la calitatea lor de membri aleși în Consiliul Superior al Magistraturii, calitate ce presupune obligația de a veghea la respectarea legii, inclusiv în ceea ce privește activitatea proprie a instituției, iar posibilele consecințe pe care le generează actul administrativ contestat îi împiedică să exercite în mod legal și eficient mandatul de membri CSM încredințat de colegii judecători și procurori din instanțe și parchete. De asemenea, recurenții au subliniat că au exprimat un vot nefavorabil Hotărârii Plenului CSM nr. 211/16.12.2021 tocmai circumscris obligației anterior menționate ce derivă din calitatea lor de membri în Consiliul Superior al Magistraturii și în considerarea argumentelor de nelegalitate evocate anterior. Raportând aceste considerente la situația de fapt dedusă judecății, recurenții au apreciat că toate procedurile, activitățile, actele derulate, desfășurate ori adoptate de Consiliul Superior al Magistraturii în condițiile funcționării acestuia sub auspiciile Hotărârii Plenului CSM nr. 211/16.12.2021 sunt vulnerabile din punct de vedere al legitimității și autorității acestora, generând potențiale consecințe cu un impact negativ major asupra activității sistemului judiciar, asupra carierei profesionale a magistraților, precum și a întregului sistem de raporturi ce implică rolul și, astfel, participarea Consiliului Superior al Magistraturii. 3.2. În cauză a formulat recurs incident pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, prin care a solicitat casarea sentinței civile nr. 187 din data de 28 septembrie 2022 și, în rejudecare, admiterea excepției inadmisibilității acțiunii formulate de reclamanți, cu consecința respingerii acesteia ca inadmisibilă. Calea de atac a fost întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În susținerea căii de atac promovate, recurentul – pârât a învederat că instanța de fond a procedat la o greșită aplicare a dispozițiilor art. 146 lit. e) din Constituția României coroborat cu regimul specific al contenciosului administrativ reglementat prin Legea nr. 554/2004, precum și a dispozițiilor art. 29 alin. (4) și art. 27 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare. În opinia recurentului – pârât demersul judiciar pendinte este inadmisibil, atât din perspectiva faptului că problematica ridicată în cauza de față aduce în discuție definirea raporturilor constituționale dintre autoritățile publice, astfel încât conduita Consiliului Superior al Magistraturii poate fi analizată exclusiv pe calea art. 146 lit. e) din Constituție, față de locul și rolul său în arhitectura constituțională (așa cum s-a reținut prin Decizia Curții Constituționale nr. 59 din 16 februarie 2022), cât și din perspectiva faptului că hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, organ colegial, nu poate fi contestată chiar de unii dintre membrii organului colegial care au participat la adoptarea acestei hotărâri. Făcând trimitere la aspectele statuate prin Decizia nr. 59 din 16 februarie 2022, prin Decizia nr. 417/03.07.2019, Decizia nr. 358 din 30 mai 2018 și Decizia nr. 685/2018 ale Curții Constituționale, recurentul – pârât a învederat că, în cauză, ar fi vorba de raporturi reglementate la nivel constituțional. În opinia sa, conduita Consiliului Superior al Magistraturii criticată în cauză ar putea fi analizată doar de instanța de contencios constituțional ca un conflict juridic de natură constituțională, întrucât vizează o situație juridică conflictuală a cărei naștere rezidă în mod direct în textul Constituției, aspectele invocate de recurenții-reclamați privind nelegalitatea art. 1 din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 211/2021 (cu referire la exercitarea ad interim a funcției de președinte al Consiliului) făcând referire la o presupusă încălcare a normelor constituționale referitoare la mandatul președintelui Consiliului Superior al Magistraturii, prevăzut de art. 133 alin. (3) din Constituția României, autoritate de rang constituțional. În consecință, recurentul a opinat că litigiul dedus judecății a dobândit prin implicațiile sale (sesizate chiar de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 59/2022) o relevanță constituțională, aspectele criticate putând fi analizate doar pe calea unui conflict de natură constituțională între autoritățile publice prevăzute de Constituție, motiv pentru care a apreciat eronat raționamentul primei instanțe, conform căruia prezentul litigiu ar avea natura juridică "a unui conflict clasic de drept administrativ". Printr-un alt set de argumente, recurentul – pârât a arătat că potrivit art. 29 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii, în plen și în secții, se iau prin vot direct și secret și se motivează, iar conform art. 27 alin. (3) din același act normativ Hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii și hotărârile secțiilor se iau cu votul majorității membrilor prezenți. Așadar, manifestările de voință ale membrilor Consiliului Superior al Magistraturii exprimate prin votul dat în cadrul ședințelor Secțiilor sau Plenului Consiliului, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege, converg spre același efect juridic, în final realizându-se o singură voință juridică a autorității publice care are competența de a emite actul administrativ. În acest context normativ, în opinia recurentului – pârât, solicitarea de anulare a hotărârii organului colegial formulată chiar de unii dintre membri care alcătuiesc organul colegial, este în mod vădit inadmisibilă, contrar celor reținute de instanța de fond, neputând fi acceptată teza recunoașterii unui drept la acțiune în justiție al membrului organului colegial împotriva hotărârii la a cărei adoptare a participat prin exercitarea dreptului de vot în mod direct și secret. Recunoașterea unui asemenea drept ar echivala, în opinia sa, cu lipsirea de efecte juridice chiar a dispozițiilor legate care reglementează imperativ mecanismul de luare a deciziilor în cadrul organului colectiv, și anume cu votul exprimat de majoritatea membrilor prezenți. Manifestarea de voință a fiecărui membru în parte are relevanță doar în cadrul mecanismului decizional al organului administrativ emitent al actului și nu poate constitui o manifestare de voință individuală care să producă efecte juridice proprii diferite și contrare voinței organului colegial. Or prezentul demers judiciar al reclamanților urmărește chiar invalidarea voinței organului colegial exprimate în conformitate cu mecanismul de luare a deciziilor prevăzut de art. 27 alin. (3) din Legea nr. 317/2004. Având în vedere situația premisă a imposibilității cunoașterii votului exprimat, față de caracterul său secret, contestarea hotărârii adoptate de organul colegial de către un membru al acestuia constituie, în opinia recurentului, un demers inadmisibil întrucât s-ar permite membrului fie să invalideze voința majorității, fie să revină asupra propriei manifestări de voință.

Apărările formulate în cauză 4.1. Prin întâmpinarea depusă în recurs, recurentul – pârât Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului principal formulat de recurenții – reclamanți, susținând, în esență, că prima instanță a aplicat, în mod corect, atât prevederile art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 C. proc. civ., dar și prevederile art. 1 alin. (1) și (2), art. 2 alin. (1) lit. a), o), r) și s) și art. 8 alin. (1) 1 și 2 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. 4.2. Recurenții – reclamanți au formulat, la rândul lor, întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului incident promovat de recurentul – pârât Consiliul Superior al Magistraturii, ca nefondat, argumentând, în esență, pe de o parte, în sensul că aspectele statuate prin decizia Curții Constituționale nr. 59/16.02.2022 nu au semnificația excluderii hotărârilor Plenului Consiliului Superior al Magistraturii de la controlul legalității și temeiniciei acestora pe calea dreptului comun. Pe de altă parte, recurenții – reclamanți au arătat că nu există nicio normă legală care să interzică, în mod expres sau implicit dreptul oricărui membru al Consiliului de a ataca în justiție o hotărâre a Plenului CSM.

Procedura de soluționare a recursurilor În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 13 februarie 2023 s-a fixat termen de judecată la data de 31 mai 2023, în ședință publică, cu citarea părților. La data de 5 mai 2023, recurenta – reclamantă E. a formulat, în temeiul art. 406 C. proc. civ., cerere de renunțare la judecată în dosarul pendinte. II. Soluțiile instanței de recurs asupra căilor de atac formulate A. Examinând, cu prioritate, cererea recurentei-reclamante E. de renunțare la judecată, Înalta Curte reține următoarele: Legea recunoaște reclamantului, ca expresie a principiului disponibilității, dreptul de a renunța la cererea pe care a introdus-o fără a fi obligat să justifice motivele care au stat la baza deciziei sale. Renunțarea la judecată apare, așadar, ca un act de procedură de dispoziție, unilateral, specific reclamantului, prin care acesta își exprimă, în mod vădit, intenția de a nu mai continua procesul început, putând interveni în orice moment al judecății și în orice proces civil. Sesizată fiind cu soluționarea, printre altele, a recursului formulat de recurenții - reclamanți A., B., C., D., E., F. și G., Înalta Curte constată că la data de 5 mai 2023 recurenta-reclamantă E. a depus la dosar, prin formularul de depunere a documentelor în format electronic, o cerere prin care a solicitat a se lua act de renunțarea sa la judecată, potrivit art. 406 C. proc. civ. . Cererea antereferită a fost comunicată restului recurenților – reclamanți la data de 11 mai 2023 și recurentului - pârât Consiliul Superior al Magistraturii la data de 10 mai 2023 . Având de analizat cererea de renunțare, astfel cum a fost formulată, Înalta Curte reține că manifestarea de voință, în sensul de a se renunța la judecată, reprezintă o desistare, respectiv un act de dispoziție al părții care nu este supus cenzurii instanței, conform art. 9 C. proc. civ. Potrivit alin. (2) și (3) al sus indicatului text normativ, obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar partea poate oricând renunța la judecarea cererii sale sau la însuși dreptul pretins, în condițiile legii. În conformitate cu prevederile art. 406 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă, iar conform alin. (5) al aceluiași text de lege, când renunțarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanța va lua act de renunțare și va dispune și anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunțate în cauză. Totodată, Înalta Curte, față de formularea cererii de renunțare la judecată în faza de judecată a recursului, respectiv ulterior primul termen la care părțile au fost legal citate în litigiul pendinte, în raport de prevederile art. 406 alin. (4) C. proc. civ., va lua act de punctul de vedere al recurentului - pârât Consiliul Superior al Magistraturii exprimat cu ocazia dezbaterilor publice de la termenul la care prezenta cauză a fost reținută spre soluționare, în sensul aplicării prevederilor art. 406 alin. (5) C. proc. civ. Față de considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 406 alin. (1), alin. (4) și alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va lua act de renunțarea recurentei-reclamante E. la judecata cererii în contencios administrativ ce face obiectul prezentei cauze și, pe cale de consecință, în temeiul art. 407 C. proc. civ. va dispune anularea sentinței civile nr. 187 din data de 28 septembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal, în ceea ce privește soluția dată cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta E.. B. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul principal declarat de reclamanții A., B., C., D., F. și G. și recursul incident declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Cu titlu prealabil, având de stabilit ordinea de soluționare a recursurilor exercitate în cauză, Înalta Curte apreciază că, întrucât prin recursul incident este criticată soluția dată de prima instanță excepției inadmisibilității acțiunii în contencios administrativ, iar prin recursul principal soluția instanței de fond de admitere a excepției lipsei de interes și de respingere a acțiunii, pentru o evidențiere clară a raționamentelor logico – juridice avute în vedere de instanța de control judiciar, se impune a fi analizate prioritar criticile expuse de Consiliul Superior al Magistraturii în recursul incident, întrucât acestea vizează, în esență, chestiunea admisibilității cererii de chemare în judecată. Examinând, în continuare, criticile aduse de recurentul – pârât Consiliul Superior al Magistraturii ("CSM") sentinței atacate, ce au fost subsumate de parte motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte le găsește nefondate. Instanța de control judiciar reține că, prin cererea de chemare în judecată, recurenții – reclamanți au solicitat anularea în parte a Hotărârii Plenului CSM nr. 211/16.12.2021 doar în ceea ce privește hotărârea referitoare la exercitarea funcției de președinte ad interim, până la alegerea unui nou președinte, de către președintele în funcție (art. 1 al Hotărârii). În susținerea excepției inadmisibilității acțiunii, pârâtul CSM nu a invocat o extragere a Hotărârii Plenului CSM nr. 211/16.12.2021 de sub controlul instanței de contencios administrativ prin incidența vreunuia dintre cazurile reglementate de prevederile art. 5 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, ci a clamat existența unui fine de neprimire a acesteia prin exhibarea unor argumente grupate în două categorii: (a) argumente prin care, în virtutea paragrafului 33 al Deciziei Curții Constituționale nr. 59 din 16 februarie 2022, se arată că doar instanța de contencios constituțional ar putea analiza conduita CSM criticată în cauză, ca un conflict juridic de natură constituțională și (b) argumente prin care se invocă o inadmisibilitate a demersului judiciar ce ar fi, în opinia recurentului – pârât, generat de calitatea reclamanților de membri ai CSM ce au participat la adoptarea hotărârii atacate. Prima instanță a înlăturat primul rând de argumente, iar cel de-al doilea rând a fost tratat într-o manieră din care rezultă că admisibilitatea acțiunii a fost recunoscută din perspectiva că orice persoană care se consideră vătămată în drepturile sau interesele sale prin hotărârea pronunțată de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului vătămător. Însă, în egală măsură, calitatea de membrii ai unui organ colegial a reclamanților, care au participat prin vot la adoptarea hotărârii, rămâne relevantă și va fi analizată de Înalta Curte în chestiunea interesului de a formula acțiunea. Contrar celor arătate de recurentul – pârât CSM, nu se poate reține că instanța de fond ar fi ignorat dezlegarea dată de Curtea Constituțională în paragraful 33 al antereferitei decizii, câtă vreme Decizia nr. 59 din 16 februarie 2022, chiar analizată în mod coroborat cu aspectele statuate în Deciziile nr. 417/03.07.2019, nr. 358 din 30 mai 2018 și nr. 685/2018 ale Curții Constituționale de asemenea menționate prin memoriul de recurs, nu prezintă relevanță în chestiunea admisibilității acțiunii în anulare ce face obiectul cauzei pendinte. Chestiunile statuate prin paragraful 33 al Deciziei nr. 59 din 16 februarie 2022, emisă în dosarul nr. x/2022 al Curții Constituționale, nu pot fi extrase din contextul global al analizei realizate de instanța de contencios constituțional în cuprinsul acesteia. Obiectul controlului de constituționalitate în fața Curții Constituționale l-a constituit Hotărârea Senatului nr. 1/2022 privind validarea unui membru al Consiliului Superior al Magistraturii, în temeiul art. 146 lit. l) din Constituție și art. 27 din Legea nr. 47/1992. În condițiile sesizării Senatului printr-o propunere venită de la președintele interimar al CSM, s-a invocat și nelegalitatea actului de sesizare a Senatului (care a stat la baza adoptării hotărârii supuse controlului Curții Constituționale) și a hotărârii de numire a președintelui ad interim al CSM, pe motiv că interimatul nu ar fi permis de lege. În acest context, Curtea Constituțională a arătat, în paragrafele 32 și 33 ale Deciziei nr. 59 din 16 februarie 2022, că Hotărârea CSM referitoare la exercitarea funcției de președinte ad interim, până la alegerea unui nou președinte, de către președintele în funcție nu poate fi verificată de Curtea Constituțională în exercitarea controlului prevăzut de art. 146 lit. l) din Constituție, coroborat cu art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, pentru că nu vizează constituționalitatea Hotărârii Senatului nr. 1/2022. Cu alte cuvinte, neconstituționalitatea și nelegalitatea Hotărârii Plenului CSM nr. 211/16.12.2021 referitoare la exercitarea funcției de președinte ad interim, nu puteau fi invocate în cadrul dedus analizei în dosarul nr. x/2022 al Curții Constituționale, dată fiind lipsa legăturii acestor critici cu hotărârea Senatului, ea putând fi analizată de Curtea Constituțională exclusiv pe calea reglementată de art. 146 lit. e) din Constituție. În concluzie, Curtea Constituțională a stabilit, prin decizia menționată, care ar fi fost calea pe care ar fi putut fi supusă controlului său Hotărârea Plenului CSM nr. 211/16.12.2021 referitoare la exercitarea funcției de președinte ad interim, iar nu excluderea de la controlul de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ a unei astfel de hotărâri. Prin urmare, argumentele instanței de fond privind admisibilitatea acțiunii în contencios administrativ sunt conforme cu art. 126 alin. (6) din Constituție, potrivit căruia: "Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepția celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum și a actelor de comandament cu caracter militar. Instanțele de contencios administrativ sunt competente să soluționeze cererile persoanelor vătămate prin ordonanțe sau, după caz, prin dispoziții din ordonanțe declarate neconstituționale." Împrejurarea că reclamanții, din perspectiva vătămării invocate și a interesului în formularea acțiunii în contencios administrativ, se raportează la calitatea lor de membri ai organului colegial care a adoptat hotărârea, nu este o chestiune de admisibilitate a acțiunii, acest aspect urmând a fi analizat în cadrul examinării criticilor din recursul principal. În chestiunea admisibilității, prima instanță a interpretat corect natura prevederilor art. 29 alin. (4) și art. 27 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, reținând corect că, orice persoană care se consideră vătămată în drepturile sau interesele sale prin hotărârea pronunțată de Plenul CSM se poate adresa instanței de contencios administrativ pentru anularea acesteia, cererea fiind admisibilă. Pe de altă parte, Înalta Curte reține că, deși o astfel de acțiune este, de principiu, admisibilă, partea care o exercită trebuie să justifice un interes într-o atare exercitare, în sensul art. 32 alin. (1) și art. 33 C. proc. civ. (după cum corect a reținut și prima instanță), iar în materia contenciosului administrativ noțiunea de "interes" în sens procesual trebuie circumscrisă celei de "vătămare", în sensul Legii nr. 554/2004. Or, din această perspectivă, soluția primei instanțe, de admitere a excepției lipsei de interes și de respingere a acțiunii, în consecință, este una corectă, fiind nefondat și recursul promovat de reclamanții A., B., C., D., F. și G. împotriva sentinței civile nr. 187 din data de 28 septembrie 2022. Se constată că, în esență, prin sentința recurată, prima instanță a reținut lipsa de interes a recurenților – reclamanți de a acționa, inclusiv în contextul adoptării Hotărârii nr. 64/12.05.2022 a Plenului CSM, ulterior promovării acțiunii, prin care a fost desemnat în funcția de președinte al Consiliului Superior al Magistraturii, începând cu data de 13.05.2022 până la data de 06.01.2023, domnul I., membru al Consiliului Superior al Magistraturii. În egală măsură, instanța a analizat dacă reclamanții, în calitate de persoane fizice, justifică un interes pentru a obține anularea actului atacat, un astfel de interes presupunând ca anularea actului să poată aduce, prin rezultatul său, un beneficiu concret părții care a introdus-o. Or, reclamanții nu au dovedit existența unei vătămări care să li se fi produs ca urmare a adoptării hotărârii. Prin calea de atac promovată, recurenții – reclamanți, evocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au argumentat, dintr-o primă perspectivă, în sensul că acțiunea lor nu ar putea rămâne fără interes, câtă vreme vizează efecte ale unui act juridic ce se produc în timp de la momentul intrării lui în circuitul civil și în continuare până la momentul la care se epuizează. În acest sens, recurenții au evocat efectele nulității absolute, precum și că hotărârea a intrat în circuitul civil și ar fi produs efecte juridice despre care recurenții afirmă că le-ar fi afectat în mod direct și nemijlocit activitatea de membri ai CSM. Un prim aspect ce se impune a fi subliniat este cel referitor la faptul că delimitarea dintre efectele nulității relative și cele ale nulității absolute este proprie dreptului privat, iar nu și celui public. Specifică acestuia din urmă este contestarea legalității actului emis de autoritatea publică, în contextul în care el se bucură de prezumția de legalitate și veridicitate, sancțiunea fiind anularea actului emis cu nerespectarea legii. Contestarea legalității unui act prin mecanismele prevăzute de legea contenciosului administrativ implică, însă, justificarea unei vătămări a unui drept subiectiv sau interes legitim privat, interesul legitim public putând fi exhibat, potrivit art. 8 alin. (1) 1 din Legea nr. 554/2004, doar în subsidiar și în măsura în care vătămarea sa decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat. Din această perspectivă, Înalta Curte consideră că argumentele recurenților – reclamanți anterior evocate, precum și cele prin care aceștia, raportându-se la calitatea lor de membri aleși ai CSM, au făcut trimitere la obligația ce le incumbă de reprezentare a judecătorilor, respectiv procurorilor, prin participarea la toate activitățile CSM și prin exprimarea unui vot în vederea adoptării deciziilor acestei autorități publice, nu pot justifica o reformare a hotărârii atacate, câtă vreme vătămarea, în sensul contenciosului administrativ, nu poate consta în faptul că hotărârea atacată reflectă rezultatul unui vot în urma căruia a prevalat o altă opinie decât cea a recurenților – reclamanți, iar această opinie care a prevalat este apreciată de recurenții drept nelegală. În acest sens se rețin a fi relevante chestiunile dezlegate prin paragraful 38 al Deciziei Curții Constituționale nr. 374/2016, în care s-a statuat astfel: "Potrivit rolului și atribuțiilor conferite de art. 133 și 134 din Constituție, dar și din perspectiva modalității în care se iau hotărârile, atât în plen, cât și în secții, Consiliul Superior al Magistraturii este un organ colectiv, cu membri aleși pe durata unui singur mandat, având o serie de drepturi și îndatoriri stabilite atât prin Constituție, cât și prin legea organică. În baza art. 23 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, "Consiliul Superior al Magistraturii funcționează ca organ cu activitate permanentă. Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii se iau în plen sau în secții, potrivit atribuțiilor care revin acestora". Îndeplinirea tuturor atribuțiilor prevăzute de cap. IV din Legea nr. 317/2004 presupune întrunirea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii sau a secțiilor acestuia, iar nu o activitate individuală a membrilor Consiliului(...)." De asemenea, prevederile art. 27 alin. (2) și (3) și art. 29 alin. (11) lit. c) din Legea nr. 317/2004 (în vigoare la data adoptării Hotărârii Plenului CSM nr. 211/16.12.2021) stabilesc că: "(2) Lucrările Plenului Consiliului Superior al Magistraturii se desfășoară în prezența a cel puțin 15 membri, iar lucrările secțiilor se desfășoară în prezența majorității membrilor acestora", "(3) Hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii și hotărârile secțiilor se iau cu votul majorității membrilor prezenți" și "c) în finalul hotărârilor adoptate de plen sau secții se vor menționa, fără a afecta secretul votului, numărul de voturi «pentru», numărul de voturi «împotrivă» și numărul de voturi «abținere», după caz." În acest context, hotărârea adoptată într-un organ colectiv, urmare votului exprimat de majoritatea membrilor nu poate fi apreciată ca fiind de natură a genera o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale membrilor ce au exprimat opinia minoritară, în sensul legii contenciosului administrativ, neputând justifica interesul legitim privat al acestora în formularea acțiunii în contencios administrativ. Printr-un alt set de argumente, recurenții – reclamanți au justificat interesul lor în formularea acțiunii și actualitatea acestuia, prin invocarea efectului inhibitor pe care îl exercită sancțiunea asupra subiectelor de drept, în sensul că, știind că un asemenea act va fi lipsit de efecte, persoanele sunt descurajate să îl încheie. Înalta Curte reține că acestea nu pot fi valorificate în sensul reformării hotărârii atacate, câtă vreme prin ele se invocă, în fapt, un interes general, iar nu o vătămare a unui drept sau interes legitim privat al recurenților, iar pretinsa vătămare a acestui interes public nu decurge logic din vreo încălcare a unui drept subiectiv sau a unui interes legitim privat al recurenților – reclamanți. De asemenea, nici argumentele referitoare la faptul că, urmare exercitării atribuțiilor de președinte de către președintele ad interim, recurenții – reclamanți ar fi participat la luarea deciziilor într-un cadru apreciat de recurenți ca fiind nelegal (cu referire și la procedurile de convocare la ședințele plenului sau ale secțiilor și la prezidarea ședințelor în materie disciplinară, de către președintele ad interim) nu indică, în fapt, care este vătămarea concretă adusă drepturilor și intereselor legitime private ale recurenților. După cum corect a subliniat instanța de fond, împrejurarea că este posibil ca hotărârea atacată să fi produs efecte vătămătoare pentru alte persoane nu prezintă relevanță în cauză în condițiile în care folosul practic trebuie să îl vizeze pe cel care recurge la acțiune, iar nu pe altcineva. Totodată, Înalta Curte reține că modul în care președintele ad interim și-a exercitat atribuțiile ulterior adoptării Hotărârii Plenului CSM nr. 211/16.12.2021, nu are legătură cu legalitatea hotărârii și, cu atât mai puțin, cu o pretinsă vătămare, prin emiterea acesteia, a unor drepturi sau interese legitime private ale recurenților. În concluzie, Înalta Curte constată că instanța de fond a apreciat corect că, în cauza pendinte, aspectele evocate de recurenții – reclamanți nu reprezintă o indicare concretă a efectelor juridice vătămătoare aduse de actul atacat drepturilor subiective sau intereselor lor legitime private, fiind invocate doar argumente generice prin care s-a clamat o pretinsă încălcare a unui interes public. Pe de altă parte, odată adoptată o hotărâre de către CSM, ca organ colegial, aceasta trebuie asumată în plan general și instituțional de toți membrii săi. Pentru aceste motive, hotărârea recurată este apărată și din perspectiva chestiunilor invocate de recurenții – reclamanți A., B., C., D., F. și G. de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În raport de considerentele expuse anterior, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborate cu art. 496 C. proc. civ., constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate, va respinge atât recursul declarat de reclamanții A., B., C., D., F. și G. cât și recursul incident declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca nefondate. PENTRU ACESTE MOTIVE,