Decizia nr. 254/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de garantare a asiguraților solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea Deciziei nr. 16610 din 22 august 2018, obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de restituire a sumei de 4.646,83 RON, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale cu începere din data de 5 septembrie 2016, până la tata până la data plății efective precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. civile nr. 958 din 13 martie 2019, a respins excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată și, totodată, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul A. a declarat recurs. În motivarea recursului se arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, astfel, instanța de fond a dat o interpretarea greșită a dispozițiilor incidente în speța dedusă judecății (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.). În opinia recurentului, prin respingerea contestației privind obligarea FGA la plata despăgubirii, dobânzii legale și a cheltuielilor de judecată, instanța de fond în mod nelegal a motivat hotărârea atacată, reținând nelegal că este decăzut din dreptul de a solicita despăgubirea raportat la dispozițiile art. 20 alin. (1) din Norma ASF 16/2015. Instanța de fond a ignorat faptul că cererea reclamantului a fost formulată în termen, raportat la dispozițiile art. 13 alin. (1) din Legea 213/2015, de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, FGA fiind în drept să efectueze plăți din disponibilitățile sale, iar potrivit alin. (6) dreptul de acțiune contra Fondului pentru plata despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculați de la data nașterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Raportat la calitatea B. S.A. de asigurător al vinovatului de accident, în sarcina acesteia subzistă obligația contractuală de a acoperi această răspundere, prejudiciul fiind în cuantum 4.646,83 RON. Se mai arată că ulterior, la data de 05 09 2016, a formulat cerere de despăgubire în vederea deschiderii unui dosar de daună adresată Fondului de Garantare a Asiguraților, în condițiile art. 11 din Legea 213/2015, anexând cererea de despăgubire, declarația, răspunsul Serviciul rutier- Biroul cercetări accidente rutiere cu victime, anexa 2 emisă de Serviciul Rutier din cadrul IPJ Mureș, autorizație de reparații, copii CI, polița de răspundere auto RCA nr. x, calculație sistem DAT. În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Apărările formulate în cauză Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că hotărârea instanței de fond este temeinică și legală, fiind dată cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, nereprezentând un motiv de casare, astfel cum susține recurentul. În soluționarea cauzei, instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma nr. 16/2015 din Legea nr. 213/2015, art. 2548 C. civ. Înalta Curte are în vedere faptul că potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise in aplicarea prezentei legi" iar la alin. (2) "Cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potențialul creditor și se depune direct la sediul Fondului sau prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poșta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate" Dispozițiile art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților menționează: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr.

Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări… " Față de asigurătorul B. s-a deschis procedura de faliment prin hotărârea pronunțată la data de 16.02.2017 în Dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu, definitivă la data de 17.03.2017, creanțele ce fac obiectul prezentei cauze fiind creanțe născute anterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești. Dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 reglementează în mod expres un termen de decădere de 90 de zile, toate termenele imperative fiind prezumate a fi stabilite sub sancțiunea decăderii, în lipsa unei derogări. În acest același sens sunt și dispozițiile art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților menționate mai sus. Față de formularea neechivocă a textului de lege- 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță atunci când acesta s-a născut ulterior-rezultă că suntem în prezența unui termen imperativ. Conform art. 2548 C. civ., termenele de decădere nu sunt supuse suspendării și întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel, cererea de repunere în termen formulată în cuprinsul cererii de chemare în judecată fiind inadmisibilă. Motivarea instanței de fond are temei legal motivul respingerii cererii de plată fiind tardivitatea depunerii cererii, conform dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma nr. 16/2015, termenul de 90 de zile fiind calculat în raport cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii falimentului împotriva asigurătorului B.. Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a reținut corect faptul că recurentul a transmis în data de 05.09.2016 doar cererea de deschidere a dosarului de daună, cererea de plată fiind transmisă ulterior la data de 25.07.2018. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală. Față de soluția pronunțată, Înalta Curte va respinge cererea formulată de recurentul-reclamant privind acordarea cheltuielilor de judecată. 6. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.