ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3257/2023

Ședința publică din data de 14 iunie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 31.03.2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal¸ astfel cum a fost modificată prin cererea depusă la data de 14.06.2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din data de 28.01.2016, constând în:

- în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014, calculate până la data de 09.06.2021 și în continuare până la data plății efective;

- în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

A solicitat și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 1483 din 5 septembrie 2022, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile inadmisibilității și tardivității;

A admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților;

A obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la plata dobânzii legale aferente sumei de 1408 RON (recunoscută ca fiind datorată și achitată efectiv de FGA la data de 29.10.2021), dobândă ce va fi calculată de la data de 03.05.2018 (data emiterii deciziei nr. 14452/03.05.2018) până la data efectivă a plății despăgubirii, respectiv data de 29.10.2021;

A respins, în rest, cererea ca neîntemeiată;

A obligat pârâtul FGA la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, în sumă de 1229,4 RON (taxa judiciară de timbru și onorariu de avocat).

Împotriva sentinței nr. 1483 din 5 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, au formulat recursuri recurenta-reclamantă A. și recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților.

3.1. Prin recursului formulat, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA) a solicitat, în temeiul motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinței și rejudecarea litigiului, în sensul respingerii acțiunii, astfel cum a fost modificate, în principal pe cale de excepție, iar în secundar ca neîntemeiată, având în vedere că instanța de fond a soluționat cauza cu încălcarea prevederilor art. 18, art. 19 raportat la art. 8 din Legea 554/2004, art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015.

De asemenea, invocă prin cererea de recurs, excepțiile de nelegalitate, de inadmisibilitate, de tardivitate a introducerii acțiunii, de prescripție, raportat la faptul că acțiunea introductivă nu a fost introdusă în termenul față de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, excepția prematurității și excepția lipsei de interes.

Solicită obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că cererea de plată nr. x/28.01.2016, prin care s-a format dosarul FGA nr. x, a fost indicată în borderoul 2, anexat la Decizia nr. 14452/03.05.2018 la poziția 375.

Ca urmare a acțiunii formulate în instanță, la data de 27.11.2018, Curtea de Apel București s-a pronunțat în dosarul nr. x/2018, prin sentința nr. 4902, în sensul că a admis în parte acțiunea, a anulat Decizia nr. 14452/03.05.2018 și a obligat FGA să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de A. S.A., menționate în borderoul nr. 2 al Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, soluție ce a fost menținută de către instanța de recurs.

Critică faptul că prin sentința recurată, instanța de fond a reținut că din extrasul de cont depus de reclamantă la termenul din 11.11.2021 nu reiese că pârâtul ar fi achitat debitul principal la data de 29.10.2021.

Arată că, urmare a soluțiilor pronunțate în dosarul nr. x/2018, a soluționat toate cererile de plată, achitând intimatei-reclamante suma solicitată.

Mai arată că a invocat inadmisibilitatea acțiunii, în temeiul art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004; tardivitatea în raport de prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015; prescripția în raport de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 și art. 2517 și următoarele C. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiate.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, solicită admiterea acesteia, în raport cu împrejurarea că singura obligație stabilită în sarcina sa prin hotărârile judecătorești de anulare a Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 este aceea de a analiza cererile de plată pe fond.

Susține că prin respingerea excepției de inadmisibilitate, instanța de fond a ignorat atât conținutul acțiunii modificate, cât și obigatia sa de analizare a cererii de plată, și nu de plată a acesteia.

Invocând dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, arată că în contenciosul administrativ, acțiunea în anularea actului administrativ trebuie să conțină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât și repararea pagubei cauzate.

În ceea ce privește excepția tardivității, consideră că aceasta a fost respinsă în mod greșit de către instanța de fond, instanța încălcând dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, având în vedere că intimata ar fi putut solicita despăgubiri pentru o pretinsa întârziere în soluționarea cererii de plată, cel mai târziu odată cu comunicarea Deciziei de soluționare a acesteia, și nu după 3 ani, astfel că acțiunea este tardivă în raport cu prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu art. 8 și 19 din Legea nr. 554/2004.

Mai arată că în speță nu exista niciun motiv pentru care reclamanta să nu ceară daunele moratorii odată cu debitul principal, respectiv în cadrul dosarului nr. x/2018

Critică faptul că instanța de fond a reținut că termenul pentru formularea acțiunii de față curge de la momentul când reclamanta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască în mod real și efectiv, întinderea pagubei suferite ca urmare a respingerii cererii de plată, fără ca instanța să se raporteze la vreun moment anume, instanța respingând excepția fără a o motiva, aspectele invocate de către instanța de fond fiind pur teoretice, ceea ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește excepția prescripției, arată că în mod greșit instanța de fond a considerat că acțiunea este în termen față de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, reținând în mod greșit că dacă dreptul la acțiune privind un drept principal nu se stinge, nici dreptul la acțiune privind drepturile accesorii acestuia nu se stinge.

În susținerea acestei critici, arată că raportul dedus judecății este de natură administrativă, și nu strict civil, precum și faptul că nu se poate susține că abia în 2018 s-ar fi născut dreptul la daune moratorii al intimatei-reclamante calculate asupra despăgubirilor solicitate, întrucât nu există o bază legală pentru plata penalităților/dobânzilor.

De asemenea, susține că în mod greșit a reținut instanța de fond termenul de prescripție prevăzut de art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015, care se referă strict la termenul de prescripție aplicabil pentru creanțele de asigurări și nu la termenul de prescripție aplicabil penalităților de întârziere și/sau dobânzilor, întrucât acestea nu sunt creanțe de asigurare, deci nu li se aplică termenul de prescripție de 5 ani prevăzut de Legea 213/2015.

Susține că intimata-reclamantă cunoștea producerea prejudiciului și întinderea acestuia odată cu expirarea termenului de 30 de zile de la data de 26.09.2016, data depunerii cererii de despăgubii, respectiv de la data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018, de respingere a acestei cereri, și anume data de 07.05.2018, astfel că termenul de prescripție pentru cererea de acordare a despăgubirilor a început să curgă conform celor arătate mai sus și s-a împlinit un an mai târziu conform dispozițiilor art. 19 alin. (2) ale Legii nr. 554/2004, iar împrejurarea că debitul principal a fost sau nu efectiv achitat reclamantei nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripție.

Cu privire la excepția prematurității acțiunii, arată că cererea reclamantei a fost prematur introdusă, în condițiile în care recurentul-pârât nu a analizat fondul celor 435 de cereri formulate, iar obligarea sa în mod direct la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, nu se poate face, întrucât instanța ar interveni în activitatea sa, iar pe de altă parte, recunoașterea drepturilor de creanță accesorii depinde de recunoașterea drepturilor de creanță principale, fiind esențial a se stabili, cu prioritate, dacă suma de bani ce face obiectul cererii de plată era sau nu cuvenită intimatei-reclamante.

Mai arată că până la stabilirea caracterului cert, lichid și exigibil al dreptului de creanță principal nu se poate recunoaște dreptul de creanță accesoriu, nici sub forma subsidiară, a caracterului determinabil și condiționat de recunoașterea dreptului de creanță principal.

Referitor la excepția lipsei de interes, arată că în speță, interesul nu este născut și actual, având în vedere că FGA a fost obligat doar la analizarea cererilor de plată și nu la plata despăgubirilor solicitate și că, în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, acțiunea în despăgubiri nu poate depăși ceea ce a fost statuat prin hotărârea judecătorească de anulare a actului nelegal, or, în speță, dreptul pretins nu a recunoscut, drept pentru care nu exista interesul A. S.A., la momentul introducerii prezentei acțiuni, de a solicita penalități/dobânzi, acest drept născându-se doar după soluționarea de către FGA a cererii de plată pe fond.

Pe fond, critică modalitatea de soluționare de către instanța de fond a excepției inadmisibilității, având în vedere că intimata-reclamantă a solicitat anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 în dosarul nr. x/2018 al Curții de Apel București, fără a solicita și despăgubiri de natura penalităților/dobânzilor.

Critică faptul că instanța de fond a reținut că legea prevede în mod expres posibilitatea formulării unei acțiuni în despăgubire pe cale separată.

Susține că în realitate, instanța de fond a echivalat obligarea sa la analizarea cererii de plată cu obligarea la plata debitului, aspect care nu este în concordanță cu soluția pronunțată în dosarul nr. x/2018 și nici cu faptul că FGA are obligația de a analiza cererile de plată formulate de asiguratori.

În ceea ce privește dobânda prevăzută de Ordonanța nr. 13/2011, arată că reclamanta a solicitat aplicarea art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 și că la obligarea sa la plata dobânzii, instanța de fond nu a ținut cont de faptul că FGA este o instituție de drept public, conform Legii nr. 213/2015, și nu un profesionist.

De asemenea, arată că FGA nu preia ope legis obligațiile unui asigurător în faliment, nu este succesorul în drepturi și obligații al unui asigurător în faliment și nu execută contractele de asigurare încheiate de asigurătorul intrat în faliment, întrucât nu preia riscul executării contractelor de asigurare.

Pe de altă parte, arată că FGA nu preia de la asigurătorul în faliment o creanță certă, lichidă și exigibilă, ci, în baza dispozițiilor art. 15 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/2015, stabilește dacă petentul are calitatea de creditor de asigurare, dacă suma de bani solicitată de petent reprezintă creanță de asigurare și care este cuantumul care se justifică a fi acordat la plată din disponibilitățile FGA.

Precizează că acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor, iar nu ca obligații proprii ale sale, obligația fiind născută din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul.

Mai arată că cererea de despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, iar pe de altă parte, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciu și emiterea actului administrativ anulat sau a cărui anulare a fost solicitată.

Menționează că în speță este vorba de o răspundere civilă delictuală și că aceasta se antrenează în condițiile art. 1357 și următoarele din C. civ., presupunând: existența unui prejudiciu cert, existența unei fapte ilicite extracontractuale și a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, precum și a vinovăției.

În speță, unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea de către FGA a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON.

Susține că nici FGA și nici instanța de judecată nu au analizat dacă intimata-reclamanta deține o creanță de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, recurentul-pârât fiind obligat în mod definitiv doar la analizarea pe fond a cererii de plată, astfel că efectul anulării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 nu echivalează cu recunoașterea dreptului pretins; că acțiunea în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 are caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal, astfel că nu poate fi obligat la contravaloarea lipsei de folosință în legătură cu o sumă pentru care nu s-a statuat că ar reveni intimatei-reclamantei în litigiul principal.

Consideră că nu poate fi obligat la plata unor penalități de întârziere în cuantum de 0,2 %/zi de întârziere, întrucât conform Normei ASF nr. 23/2014, acest cuantum privește sancțiunile aplicate exclusiv asigurătorilor în cazul nesoluționării în termen a cererilor de despăgubire, aspect reținut în mod corect de către instanța de fond.

De asemenea, consideră că legea contenciosului administrativ dă posibilitatea exercitării separate a acțiunii în despăgubire, doar dacă acest lucru nu este posibil odată cu exercitarea acțiunii în anularea actului, astfel că în speță este inadmisibilă cererea de reparare a pagubei pe cale separată.

Precizează că reclamanta avea cunoștință de nesoluționarea în termen (30 de zile sau rezonabil) a cererii, dat fiind legătura permanentă dintre FGA și asigurătorii CASCO, atât în procedura prevăzută de Legea nr. 213/2015 cât și în procedura de faliment.

Totodată, susține că pretențiile reclamantei privind plata de penalități sau dobânda legală penalizatoare sunt prescrise, în conformitate cu dispozițiile art. 2517 C. civ., întrucât de la data depunerii cererii de plată până la data introducerii prezentei acțiuni au trecut 5 ani, astfel că penalitățile și dobânzile pretinse sunt prescrise.

Învederează că Legea nr. 213/2015 nu prevede un termen de soluționare a cererilor de plată, așa încât se aplică termenul rezonabil de soluționare cererilor, astfel cum această sintagma este prevăzută în jurisprudența CEDO și ÎCCJ, precum și în recomandarea Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, art. 7.

Consideră că în speță, termenul rezonabil în care a soluționat cererea reclamantei nu a fost încălcat, având în vedere cele peste 100.000 de cereri, înregistrate începând cu 29.08.2015 numai pentru asigurătorul B., iar pe de altă parte, faptul că până la data de 28.04.2016, a fost în imposibilitate legală de a face plăți către creditorii de asigurări, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. 1din Legea nr. 213/2015, legea condiționând aceste plăți de rămânerea definitivă a hotărârii privind falimentul asigurătorului.

Susține că nu se poate reține în sarcina sa o fapta ilicită, având în vedere că prin Decizia nr. 14452/2018 a respins cererea de plată, analizând exclusiv legalitatea aplicării plafonului de 450.000 RON cererilor de plată ale reclamantei, aceatsa confundând dreptul la despăgubiri datorate ca urmare a emiterii unui act administrativ nelegal cu dreptul la despăgubiri datorate pentru nesoluționarea în termenul legal a unei cereri administrative, în ambele situații aceasta fiind ținută să facă dovada existentei unei hotărâri judecătorești definitive de constatare a nelegalitătii actului tipic sau asimilat.

Referitor la solicitarea reclamantei de plată a dobânzii legale penalizatoare, întemeiată pe dispozițiile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, menționează că în cauză, intimata-reclamantă nu a probat anularea, prin hotărâre definitivă, a actului administrativ asimilat, respectiv nesoluționarea cererii de plată într-un anumit termen.

Mai mult, susține că O.G. nr. 13/2011 nu se aplică în situația nesolutionării în termenul legal a unei cereri, în condițiile în care un astfel de termen nu este prevăzut de Legea nr. 213/2015 și nici nu este vorba de un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri; între FGA și reclamantă nu există o convenție, în sensul avut în vedere de O.G. nr. 13/2011, a cărei nerespectare să atragă plata dobânzilor penalizatoare și nici nu se poate discuta de o scadență pentru îndeplinirea obligației menționate.

Totodată, solicită respingerea și a cererii subsidiare privind plata dobânzilor penalizatoare, întemeiată pe dispozițiile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, întrucât în cauză nu se poate reține nesolutionarea în termenul legal a unei cereri și nici refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, iar Legea 213/2015 nu prevede sancțiunea dobânzii legale penalizatoare.

Mai mult, arată că reclamanta invocă aplicarea art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, deși FGA este o instituție de drept public, și nu un profesonist.

3.2. Prin recursul formulat, recurenta-reclamantă A. S.A. solicită, în temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, în ceea ce privește soluția privind stabilirea cuantumului penalităților, și rejudecarea pe fond a cauzei, respectiv obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA constând în: în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor (Ordinul CSA nr. 14/2011); în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, calculate pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data achitării despăgubirilor de către FGA.

De asemenea, solicită obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că hotărârea instanței de fond este nelegală, fiind încălcate dispozițiile art. 1531 și art. 1535 C. civ., în condițiile în care fapta imputabilă FGA are o dublă valență: respingerea inițială a cererii și plata cu întârziere a sumei datorate, astfel că soluția de a obliga FGA la plata de despăgubiri doar de la data emiterii Deciziei de respingere contravine principiului reparării integrale a prejudiciului.

Astfel, dacă se reține că prin fapta culpabilă a FGA, A. S.A. a fost lipsită de folosința sumei de bani la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri, repararea integrală a prejudiciului presupunea obligarea FGA la plata de daune interese pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul în care FGA trebuia să facă plata despăgubirilor și momentul în care a făcut efectiv plata.

Mai arată că momentul la care FGA trebuia să facă plata trebuia să fie stabilit în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, care instituie un termen legal de 30 de zile pentru soluționarea unei cereri adresate unei autorități publice, ori de câte ori printr-o lege specială nu este stabilit un termen expres în acest sens.

Precizează că se impune a se reține și faptul că cererea de plată a fost depusă după ce FGA avea posibilitatea de a face plăți, conform at. 13 alin. (1) din versiunea în vigoare la acel moment a Legii nr. 213/2015, iar faptul că a soluționat cererea abia la doi ani de la depunerea ei, nu poate conduce la exonerarea FGA de la plata de daune interese moratorii, așa cum a decis în mod nelegal prima instanță.

Pe de altă parte, invocă încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora FGA are obligația să instrumenteze dosarele de daună "cu respectarea dispozițiilor legate în vigoare la data producerii evenimentului asigurat și a condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare".

De asemenea, potrivit art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011, aprobată prin Ordinul CSA 14/2011, în caz de neîndeplinire la timp a obligațiilor stabilite în sarcina asigurătorului RCA, aceasta va fi obligat la penalități în cuantum de 0,1%/zi de întârziere, iar potrivit art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014: "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător."

Precizează că, în aceste condiții, nu există nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea față de FGA a penalităților stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri.

O a treia critică formulată de recurenta-reclamantă vizază greșita aplicare a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Astfel, invocă prevederile alin. (1) al articolului menționat, susținând că dobânda penalizatoare trebuia stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu potrivit alin. (3), așa cum în mod greșit a procedat prima instanță, deoarece raporturile juridice din care a rezultat obligația de plată sunt raporturi specifice decurgând din contracte de asigurare și din prevederi legale incidente în materia asigurărilor, iar atâta vreme cât A. S.A. este îndreptățită la încasarea despăgubirilor în temeiul dreptului de regres al asigurătorului și în calitate de creditor de asigurare, iar FGA este o instituție creată pentru a asigura funcționarea pieței asigurărilor, nu se poate susține că raporturile juridice dintre A. și FGA s-ar fi stabilit în afara exploatării unei întreprinderi fără scop lucrativ.

Mai arată că în cauză, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător și, prin urmare, stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosință asupra unei sume de bani, iar evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui care este chemat să repare prejudiciul.

Deși părțile au fost legal citate, în cauză nu au fost formulate întâmpinări.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 4 ianuarie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererilor de recurs la data de 14 iunie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererile de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În cauză, reclamanta A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din data de 28.01.2016, constând în:

- în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014, calculate până la data de 09.06.2021 și în continuare până la data plății efective;

- în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prima instanță a respins, ca neîntemeiate, excepțiile inadmisibilității și tardivității și prescripției, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la plata dobânzii legale aferente sumei de 1408 RON (recunoscută ca fiind datorată și achitată efectiv de FGA la data de 29.10.2021), dobândă ce va fi calculată de la data de 03.05.2018 (data emiterii deciziei nr. 14452/03.05.2018) până la data efectivă a plății despăgubirii, respectiv data de 29.10.2021; a respins, în rest, cererea ca neîntemeiată.

6.1. În ceea ce privește recursul formulat de reclamanta A. S.A., Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă susține prin cererea de recurs că se impune obligarea FGA la plata de despăgubiri întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data achitării despăgubirilor de către FGA, întrucât momentul în care FGA trebuia să facă plata este, conform art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, termenul de 30 de zile pentru soluționarea cererilor adresate unei autorități publice.

Înalta Curte constată că argumentul este nefondat, având în vedere că potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004: "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

Astfel fiind, condiția prioritară pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege de mai sus este existența unei hotărâri judecătorești de anulare a actului administrativ nelegal, ce constituie temeiul acordării acestor despăgubiri.

Or, în ceea ce privește perioada anterioară datei de 03.05.2018, în condițiile în care prin efectul cererii adiționale de modificare a obiectului acțiunii introductive de instanță, partea reclamantă, întemeindu-se pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, a solicitat acordarea de despăgubiri, iar acest aspect implică premisa legală esențială a existenței unei hotărâri judecătorești privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât. Or, o astfel de hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă să demonstreze existența sa și cu privire la conduita Fondului de Garantare a Asiguraților între data înregistrării cererii de plată și data de 03.05.2018 a emiterii deciziei anulate.

Prin urmare, despăgubirile solicitate în prezenta cauză nu pot viza decât perioada cuprinsă între data emiterii actului nelegal anulat în mod definitiv (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) și momentul plății efective de către Fondul de Garantare a Asiguraților a despăgubirii solicitate prin cererea de plată.

Potrivit art. 1531 din C. civ.: "(1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. (2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor și beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ține seama și de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. (3) Creditorul are dreptul și la repararea prejudiciului nepatrimonial. 2

Conform art. 1535 din C. civ.: "(1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic. (2) Dacă, înainte de scadență, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadență. 3) Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit".

Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a reținut că decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părții reclamante, întrucât respingerea ca nelegală a cererii de plată nr. x/28.01.2016, în ceea ce privește suma de 1408 RON a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosința acesteia, iar emiterea deciziei sus-menționate a marcat începutul intervalului de timp pentru care recurenta-reclamantă este îndreptățită să solicite despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă acestei sumei, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Or, pentru perioada anterioară, cererea reclamantei nu poate fi susținută de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, câtă vreme aceste dispoziții condiționează acordarea de despăgubiri de existența unei hotărâri judecătorești prin care pârâtul să fi fost obligat la plata sumei solicitate prin cererea de plată din cauză, iar în speța dedusă judecății o astfel de hotărâre lipsește.

Pe de altă parte, faptul că cererea de plată nr. x/28.01.2016 a fost analizată împreună cu alte cereri de plată și Fondul de Garantare a Asiguraților a emis o singură decizie, nr. 14452/03.05.2018, nu poate atrage vreo sancțiune atât timp cât, pentru soluționarea cererilor de plată, Legea nr. 213/2015 nu menționează în mod expres vreun termen în care acesta trebuie să răspundă sau să soluționeze cererile de plată.

În acest context, relevante sunt și dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora: "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății (...)".

De asemenea, dispozițiile art. 13 alin. (3) din același act normativ menționează că: "În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență."

Or, atât timp cât pentru perioada cuprinsă între data depunerii cererii de plată – 28.01.2016 și data emiterii deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererilor de plată, asupra creanței recurentei-reclamante nu se pronunțase încă recurentul-pârât, nu poate atrage obligarea la plata unor despăgubiri în sarcina entității pârâte în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Cu privire la aplicarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, Înalta Curte constată că, potrivit acestor dispoziții: "(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale. (…) (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%".

De asemenea, relevante sunt și dispozițiile art. 1 alin. (3) din actul normativ sus-indicat potrivit cărora: "Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare".

Din interpretarea acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că, în mod corect a reținut prima instanță că dobânda cuvenită A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, precum și faptul că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci privește activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților ce vizează creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015.

În acest context, având în vedere că acordarea sumei de 1408 RON cu titlul de creanță de asigurări intră în competența acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de Garantare a Asiguraților către creditorii de asigurări, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut prima instanță că despăgubirea ce se cuvine părții reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 1.408 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Prin urmare, în cauză nu se relevă motivul de casare invocat de către recurenta-reclamantă, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constând în interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

6.2. În ceea ce privește recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că prin cererea de recurs, recurentul-pârât a invocat și a formulat critici subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), Înalta Curte reține că, subsumat acestuia, recurentul-pârât a invocat în esență faptul că prima instanță a respins excepția tardivității cererii privind acordarea de despăgubiri întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, fără a o motiva, aspectele invocate de către instanță fiind pur teoretice.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată în ceea ce privește excepția tardivității.

Astfel, s-a reținut că susținerile pârâtului cu privire la această excepția nu au avut în vedere precizările reclamantei din cererea modificatoare, în care se arată că despăgubirile sunt solicitate pentru emiterea unui act administrativ tipic nelegal – Decizia nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată, desființată definitiv de instanțele de judecată – iar nu pentru nesoluționarea în termen a cererii de plată – act administrativ asimilat, precum și faptul că din interpretarea sistematică a art. 11 alin. (2) și art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, legiuitorul a stabilit un termen special în materia acestor despăgubiri, ce curge de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Prin urmare, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția de respingere a excepției tardivității. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este fondat.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată, sub un prim aspect, că recurentul-pârât FGA critică modalitatea de soluționare de către instanța de fond a excepției inadmisibilității acțiunii, în condițiile în care singura obligație stabilită în sarcina sa prin hotărârile judecătorești de anulare a Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 este aceea de a analiza cererile de plată pe fond, iar pe de altă parte, că în contenciosul administrativ, acțiunea în anularea actului administrativ trebuie să conțină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât și repararea pagubei cauzate.

Critica este nefondată, în condițiile în care potrivit art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004: "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

Din interpretarea textului de lege de mai sus se constată că susținerea recurentului-pârât este nefondată, întrucât art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede tocmai ipoteza din speță, respectiv aceea când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, stabilind că într-o asemenea situație, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, însă cu respectarea termenului de un an prevăzut la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Din această perspectivă, se constată că, din modul de redactare a aceluiași text de lege reiese că persoana vătămată are un drept de opțiune, iar nu o obligație de a solicita plata de despăgubiri în cadrul acțiunii în anularea actului vătămător sau printr-o cerere separată, ultima fiind însă condiționată de respectarea termenului de prescripție, care curge de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, motiv pentru care nu se poate reține existența unui fine de neprimire, în ipoteza în care reclamanta ar fi cunoscut întinderea pagubei chiar de la formularea acțiunii în anulare, însă a ales să introducă cererea în despăgubiri pe cale separată, un astfel de drept de opțiune cu privire la modalitatea în care înțelege să acționeze fiind prevăzut de lege.

Împrejurarea că obligația stabilită în sarcina FGA prin hotărârile judecătorești de anulare a Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 este aceea de a analiza cererile de plată pe fond, nu poate avea nicio înrâurire asupra cererii de acordare despăgubiri în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, singurul element ce se impune a fi reținut fiind anularea actului pretins vătămător, respectiv Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, ce constituie una dintre premisele acordării respectivelor despăgubiri.

Prin urmare, în condițiile în care din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu reiese în mod expres interdicția formulării unei cereri de acordarea a despăgubirilor pe cale separată, ci dimpotrivă, legiuitorul permite, pe cale de excepție, un asemenea demers, iar pe de altă parte, că în speță nu este este relevant faptul că în procesul în care s-a judecat anularea actului vătămător, instanțele au obligat FGA la analizarea pe fond a cererilor de plată, și nu la plata efectivă a creanțelor solicitate, excepția inadmisibilității este neîntemeiată, prima instanță procedând în mod corect la respingerea acesteia.

În ceea ce privește excepției tardivității, recurentul-pârât FGA consideră că aceasta a fost respinsă în mod greșit de către instanța de fond, instanța încălcând dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, având în vedere că recurenta-reclamantă ar fi putut solicita despăgubiri pentru o pretinsa întârziere în soluționarea cererii de plată, cel mai târziu odată cu comunicarea Deciziei de soluționare a acesteia, și nu după 3 ani, astfel că acțiunea este tardivă în raport cu prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu art. 8 și 19 din Legea nr. 554/2004; că în speță nu exista niciun motiv pentru care reclamanta să nu ceară daunele moratorii odată cu debitul principal, respectiv în cadrul dosarului nr. x/2018; că termenul pentru formularea acțiunii de față curge de la momentul când reclamanta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască în mod real și efectiv, întinderea pagubei suferite ca urmare a respingerii cererii de plată.

Înalta Curte constată că prima instanță a respins în mod corect excepția tardivității în mod corect în raport cu criticile formulate de către pârât.

Astfel, este adevărat că recurenta-reclamantă a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor (nr. 14452/2018), la care solicită în prezenta cauză aplicarea de penalități/dobânzi, însă aceasta a fost soluționată în mod definitiv de către instanțele judecătorești abia la data de 13 octombrie 2021 și comunicată recurentei-reclamante la începutul anului 2022.

Pe de altă parte, decizia FGA nr. 14452/2018 se referea la respingerea în bloc a celor 435 cereri de despăgubire pentru depășirea plafonului de 450.000 RON, astfel că nu a avut loc o analiză pe fondul pretențiilor solicitate cu titlu de despăgubiri pentru a se putea reține că recurenta-reclamantă ar fi cunoscut cuantumul despăgubirii la care era îndreptățită.

Înalta Curte constată că este nefondată susținerea recurentului-pârât în sensul că acțiunea este tardivă, câtă vreme în cauză este vorba de despăgubirile acordate în materia contenciosului administrativ, întemeiate pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care fac trimitere la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din aceeași lege, care se calculează de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Or, la comunicarea hotărârii judecătorești de anulare definitivă a deciziei FGA, recurenta-reclamantă nu cunoștea în concret întinderea pagubei, constând în despăgubirile ce urmau a fi acordate în acest dosar de daună, în condițiile în care existența în beneficiul reclamantei a creanței principale de 1408 RON, a fost cunoscută de către aceasta doar la achitarea pe cale amiabilă a creanței de către recurentul-pârât la data de 29.10.2021.

În raport cu aceste momente, nu se poate reține tardivitatea cererii de chemare în judecată, formulate la data de 31.03.2021.

De fapt, prin această manifestare unilaterală de voință, recurentul-pârât a procedat la recunoașterea voluntară a dreptului a cărui prescripție o invocă, iar această manifestare de voință produce efecte juridice în sensul că înlătură posibilitatea recurentului-pârât de a invoca excepția tardivității cererii.

În ceea ce privește prescripția, arată că în mod greșit instanța de fond a considerat că acțiunea este în termen față de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, reținând că dacă dreptul la acțiune privind un drept principal nu se stinge, nici dreptul la acțiune privind drepturile accesorii acestuia nu se stinge.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut în mod corect că prin Decizia nr. 22/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii, stabilind că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia".

Cu alte cuvinte, termenul de prescripție pentru formularea acțiunii întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 începe să curgă de la momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut în mod efectiv sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei.

În acest sens, se impun a fi reținute și argumentele arătate în prezenta decizie cu privire la excepția tardivității, respectiv cele conform cărora condiția cunoașterii efective a prejudiciului nu se poate considera îndeplinită nici prin formularea cererii de plată (fiind condiționată de analizarea acesteia de către FGA) și nici prin comunicarea Deciziei FGA nr. 14452/2018 (prin care cererile de plată au fost respinse în bloc pentru depășirea plafonului de către asigurator, considerat unic creditor de asigurare) ori prin comunicarea hotărârilor judecătorești de anulare a Deciziei FGA nr. 14452/2018 (întrucât prin acestea, FGA a fost obligat doar la analizarea pe fond a cererilor de plată, și nu la plata efectivă a creanțelor de asigurări.

Cu privire la excepțiile prematurității și a lipsei de interes a reclamantei, Înalta Curte constată că aceste aspecte nu se regăsesc în cuprinsul cererii de chemare în judecată, astfel că nu au fost analizat de către instanța de fond, ci au fost invocate pentru prima dată prin cererea de recurs.

Prin urmare, Înalta Curte reține că acestea nu pot fi cercetate în recurs, al cărui obiect îl reprezintă, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., verificarea legalității sentinței recurate.

Potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ.: "În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nu se pot formula pretenții noi", iar potrivit art. 494 din același act normativ: "Dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secțiune."

Prin urmare, instanța de control judiciar nu poate proceda la analiza unor aspecte ce nu au fost supuse analizei instanței de fond, obiectul căii extraordinare de atac a recursului fiind limitat la examinarea legalității hotărârii de fond, în raport de pretențiile din cererea de chemare în judecată și de argumentele și apărările formulate de părți în faza procesuală a fondului.

Aceasta pentru că judecata în recurs este circumscrisă limitei efectului devolutiv determinat de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, așa cum se prevede în cuprinsul dispozițiilor art. 494 C. proc. civ. cu referire la art. 478 alin. (2) din același cod.

Cu privire la criticile formulate de către recurentul-pârât pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că se impune a fi avută în vedere împrejurarea că, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părții pârâte se reține o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a întârziat folosința de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanță de asigurări, iar prin admiterea existenței faptei ilicite a FGA, constând în emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică și prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosință a sumei de 1.408 RON, a cărei compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilite conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

În același sens se impun a fi reținute și dispozițiile art. 1535 alin. (1) C. civ. și art. 3 din O.G. nr. 13/2011, în contextul în care dobânda cuvenită A. S.A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar raportul juridic litigios privește activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților cu privire la creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015, premisa esențială a acordării sumei de 1.408 RON cu titlul de creanță de asigurări de către FGA neregăsindu-se în activitatea de asigurări desfășurată în trecut de societatea de asigurări falită - B. S.A., ci în competența acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraților către creditorii de asigurări.

Date fiind, aspectele de mai sus, instanța de recurs constată, contrar celor susținute de către recurentul-pârât, că, pe lângă fapta ilicită, sunt îndeplinite în cauză și condițiile existe