ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2535/2023

Ședința publică din data de 12 mai 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 01.03.2021 sub numărul x/2021, reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în temeiul dispozițiilor art. 281 alin. (2) Codul de procedură fiscală, coroborate cu prevederile art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, a solicitat:

- anularea Deciziei de impunere privind obligații fiscale suplimentare de plată nr. x din 30.12.2019, precum și a Raportului de Inspecție Fiscală nr. x din 30.12.2019, în ceea ce privește următoarele:

· stabilirea de obligații de plată suplimentare privind impozit pe profit în sumă de 14.951.143 RON;

· stabilirea de obligații de plată suplimentare privind TVA în sumă de 18.204.546 RON.

Prin întâmpinarea formulată la data de 30.03.2021, pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată pe motiv că reclamanta nu a solicitat anularea deciziei de soluționare a contestației.

La termenul de judecată din data de 20.05.2021, reclamanta a depus cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată, prin care a modificat, în sensul completării, următoarele elemente:

· cadrul procesual pasiv, în sensul chemării în judecată și a pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor;

· obiectul cererii de chemare în judecată, în sensul că a solicitat anularea și a Deciziei nr. 199/27.08.2020, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, privind soluționarea contestației formulate împotriva Deciziei de impunere privind obligații fiscale suplimentare de plată nr. x din 30.12.2019, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată;

· criticile de nelegalitate a actelor administrativ-fiscale contestate.

Prin întâmpinarea formulată la data de 10.06.2021, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a invocat excepția tardivității formulării cererii modificatoare, solicitând, în subsidiar, respingerea ca neîntemeiată a acțiunii.

Prin încheierea din 20 mai 2021, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a luat act de modificarea cererii introductive de instanță, atât în ceea ce privește obiectul cererii, cât și în ceea ce privește cadrul procesual pasiv.

La același termen de judecată a fost invocată, din oficiu, în raport de dispozițiile art. 11 din Legea nr. 554/2004 și art. 281 din Legea nr. 207/2015, excepția prescrierii dreptului la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect anularea deciziei de soluționare a contestației.

Prin sentința civilă nr. 124/2021 din 22 iunie 2021, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea pronunțată la data de 24.06.2021, a hotărât următoarele:

- a admis excepția prescrierii dreptului la acțiunea în anularea Deciziei de soluționare a contestațiilor nr. 199/27.08.2020, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor;

- a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, având ca obiect anularea Deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare de plată nr. x/30.12.2019;

- a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, ca prescrisă;

- a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca inadmisibilă.

Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., invocând motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată recurenta că, prin ridicarea din oficiu a excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei cu privire la Decizia nr. 199/27.08.2020 privind soluționarea contestației depusă de reclamantă, prin încheierea din data de 20.05.2021, și apoi aplicând această sancțiune reclamantei prin sentința recurată, ca urmare a ridicării din oficiu a acestei excepții peremptorii, instanța de fond și-a depășit limitele învestirii, încălcând în mod direct și vădit dispozițiile procesuale prevăzute de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. - principiul disponibilității, art. 22 alin. (1) și (6) C. proc. civ. - limitele rolului activ prin prisma principiul legalității și legalei învestiri - și normele procesuale prevăzute de dispozițiile art. 2512 alin. (2-3) din C. civ. 2011.

Învederează recurenta că instanța de fond nu avea aptitudinea procesuală de a ridica din oficiu excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei împotriva Deciziei nr. 199/27.08.2020, astfel încât în mod nelegal și, în consecință, inadmisibil, instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, ce a fost invocată din oficiu, consecința acestui act procedural conducând, în opinia recurentei, la nulitatea încheierii din data de 20.05.2021 și a sentinței recurate, motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prin modul în care Curtea de Apel Constanța a înțeles să invoce din oficiu, la termenul din data de 20.05.2021, excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei împotriva deciziei de soluționare a contestației și, prin sentința recurată, să admită această prescripție, instanța a încălcat în mod direct și vădit normele de procedură cu privire la modul de invocare a prescripției dreptului material la acțiune, aspect care conduce la desființarea sentinței recurate și a încheierii din data de 20.05.2021 prin prisma motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cu referire la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critica recurentei vizează interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor legale incidente, arătând, în esență, că instanța de fond, în mod eronat și cu încălcarea dispozițiilor materiale, a apreciat că reclamanta a înțeles să critice Decizia nr. 199/27.08.2020 emisă de A.N.A.F.-D.G.S.C. doar la momentul formulării și depunerii cererii modificatoare în data de 20.05.2021, aspect care a condus în mod nelegal instanța la soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei împotriva deciziei de soluționare a contestației, respectiv a excepției inadmisibilității acțiunii reclamantei împotriva Deciziei de impunere nr. x/30.12.2019 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/30.12.2019, emise de către A.N.A.F.-D.G.A.M.C., motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Subliniază recurenta că instanța de fond, urmărind menținerea unui formalism procedural exagerat și fără a stărui să observe intenția reală a reclamantei, exprimată prin cererea introductivă de instanță, în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (2) teza I C. proc. civ., a înlăturat în mod nelegal susținerile reclamantei.

În opinia recurentei, instanța de fond, prin prisma considerentelor eronate expuse în cadrul sentinței recurate, potrivit cărora reclamanta nu ar fi atacat decizia de soluționare a contestației prin cererea de chemare în judecată, ci doar prin cererea modificatoare din data de 20.05.2021, în mod eronat a făcut aplicarea normelor materiale prevăzute de art. 8 și art. 11 din Legea nr. 554/2004, precum și cele prevăzute de art. 281 Codul de procedură fiscală, admițând în mod eronat excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei cu privire la decizia de soluționare a contestației și excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată față de decizia de impunere și raportul de inspecție fiscală.

Apreciază recurenta că instanța de fond în mod eronat a oferit o interpretare restrictivă a dispozițiilor art. 281 din Codul de procedură fiscală, apreciind că reclamanta ar avea doar aptitudinea de a supune cenzurii instanței decizia de soluționare a contestației și, ca urmare a acestui fapt, în subsidiar, și actele primare prin care au fost impuse obligații reclamantei, respectiv decizia de impunere și raportul de inspecție fiscală.

Subliniază recurenta că susținerea Curții de Apel Constanța potrivit căreia dispozițiile art. 281 din Codul de procedură fiscală impun o derogare de la dispozițiile art. 8 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004 este o susținere eronată, câtă vreme se poate observa că prevederea legală antereferită îi oferă posibilitatea contestatorului ca în fața instanței de contencios administrativ să atace și decizia emisă în procedura de soluționare a contestației administrative împreună cu actele administrativ fiscale primare, însă nu îl prohibește în niciun caz pe acesta să atace numai actele administrativ fiscale ce au făcut obiectul contestației administrative formulate.

Aplicarea de către Curtea de Apel Constanța a sancțiunii inadmisibilității cererii de chemare în judecată pe motivul că prin cererea de chemare în judecată reclamanta nu ar fi contestat și decizia privind soluționarea contestației administrative conduce la o identitate de tratament ca și în cazul în care reclamanta nu ar fi parcurs deloc procedura prealabilă și ar fi atacat direct în fața instanței de judecată actele emise de către A.N.A.F.-D.G.A.M.C.

Recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate și a încheierii de ședință din data de 20.05.2021, în ceea ce privește invocarea din oficiu de către Curtea de Apel Constanța a excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, precum și referitor la admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată și, în consecință, să dispună:

- respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, ridicată din oficiu de către Curtea de Apel Constanța, ca fiind nelegală și, în consecință, inadmisibilă a fi invocată din oficiu, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

- respingerea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă ca fiind nefondată, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

- trimiterea dosarului spre continuarea judecății prezentei cauze Curții de Apel Constanța pe fondul acțiunii în anulare;

- în ipoteza în care se va aprecia că nu se impune respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune ca fiind nelegală și, în consecință, inadmisibilă a fi invocată din oficiu, pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., să hotărască respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei ca fiind nefondată, motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și pronunțarea aceleiași soluții și pentru excepția inadmisibilității acțiunii, respectiv respingerea acesteia ca nefondată, ca urmare a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

- trimiterea dosarului spre continuarea judecății prezentei cauze Curții de Apel Constanța pe fondul acțiunii în anulare;

- obligarea intimatelor la suportarea cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentei cauze.

Intimatele-pârâte Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili au depus întâmpinări, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală.

În motivare se arată, în esență, că sentința pronunțată de instanța de fond este temeinică și legală, fiind bazată pe aprecierea prevederilor legale incidente, motivarea fiind corectă și completă, concluzia fiind rezultatul cercetării judicioase a cauzei.

Intimata-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili arată că recurenta pretinde aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fără a face de fapt o veritabilă critică de nelegalitate a hotărârii recurate; subliniază faptul că nicăieri în cuprinsul acțiunii nu se critică decizia de soluționare a contestației și nu se face vorbire de organul de soluționare a contestației, or, obiectul controlului instanței de contencios administrativ nu îl poate constitui decât decizia de soluționare a contestației, iar anularea actului administrativ-fiscal contestat nu poate fi dispusă decât ca urmare a anulării, într-un prim capăt de cerere, a deciziei de soluționare a contestației.

Intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală apreciază că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, nu are incidență în cauză.; contrar celor susținute de societatea recurentă, prin invocarea din oficiu a excepției prescripției dreptului material la acțiune față de modificarea acțiunii în sensul atacării deciziei de soluționare a contestației, instanța de fond nu a depășit limitele învestirii; în mod corect instanța de fond a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată privind anularea deciziei de impunere în raport de dispozițiile art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, instanța de judecată neavând competența să se pronunțe direct asupra temeiniciei și legalității deciziei de impunere, fără parcurgerea procedurii prealabile reglementate de Codul de procedură fiscală.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând legalitatea sentinței atacate prin prisma motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte reține caracterul fondat al recursului declarat în cauză, pentru considerentele ce urmează:

Instanța de fond a fost învestită inițial cu soluționarea unei acțiuni având ca obiect anularea Deciziei de impunere privind obligații fiscale suplimentare de plată nr. x din 30.12.2019, precum și a Raportului de Inspecție Fiscală nr. x din 30.12.2019, în ceea ce privește: stabilirea de obligații de plată suplimentare privind impozit pe profit în sumă de 14.951.143 RON și stabilirea de obligații de plată suplimentare privind TVA în sumă de 18.204.546 RON.

La termenul de judecată din data de 20.05.2021, reclamanta a depus cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată, prin care a modificat, în sensul completării, următoarele elemente:

- cadrul procesual pasiv, în sensul chemării în judecată și a pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor;

- obiectul cererii de chemare în judecată, în sensul că a solicitat anularea și a Deciziei nr. 199/27.08.2020, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, privind soluționarea contestației formulate împotriva Deciziei de impunere privind obligații fiscale suplimentare de plată nr. x din 30.12.2019, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată;

- criticile de nelegalitate a actelor administrativ-fiscale contestate.

Prin încheierea recurată, pronunțată la data de 20 mai 2021, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a luat act de modificarea cererii introductive de instanță, atât în ceea ce privește obiectul cererii, cât și în ceea ce privește cadrul procesual pasiv și a invocat, din oficiu, în raport de dispozițiile art. 11 din Legea nr. 554/2004 și art. 281 din Legea nr. 207/2015, excepția prescrierii dreptului la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect anularea deciziei de soluționare a contestației.

Prin sentința recurată, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 24.06.2021, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele:

- a admis excepția prescrierii dreptului la acțiunea în anularea Deciziei de solutionare a contestațiilor nr. 199/27.08.2020, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și, în consecință, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, ca prescrisă;

- a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, având ca obiect anularea Deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare de plată și, în consecință, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, invocând în susținerea recursului declarat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., respectiv:

- motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ("când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității");

- motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material").

Recurenta a criticat, în esență, faptul că instanța de fond a soluționat cauza prin admiterea în mod eronat a excepției prescrierii dreptului la acțiunea în anularea deciziei de soluționare a contestațiilor și a excepției inadmisibilității acțiunii în anularea deciziei de impunere, pronunțând o hotărâre nelegală, fără a judeca fondul cauzei.

Înalta Curte constată că în mod greșit a soluționat cauza Curtea de apel fără a intra pe fondul cererii de chemare în judecată, respingând acțiunea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, ca prescrisă, respectiv acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca inadmisibilă.

Interpretarea dată de prima instanță excepției prescrierii dreptului la acțiunea în anularea Deciziei de soluționare a contestațiilor nr. 199/27.08.2020 nu va fi însușită de instanța de control judiciar, în considerarea următoarelor argumente:

Potrivit art. 11 alin. (1) lit. a) și alin. (5) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ: "(1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă. (...)

(5) Termenul prevăzut la alin. (1) este termen de prescripție, iar termenul prevăzut la alin. (2) este termen de decădere."

Conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ.: "Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.", iar potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (1) și (6) C. proc. civ.: "(1) Judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.(...)

(6) Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."

Potrivit prevederilor art. 2.512 C. civ.: "(1) Prescripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant (…).

(2) Organul de jurisdicție competent nu poate aplica prescripția din oficiu.

(3) Dispozițiile prezentului articol sunt aplicabile chiar dacă invocarea prescripției ar fi în interesul statului sau al unităților sale administrativ-teritoriale."

În ceea ce privește momentul până la care poate fi invocată prescripția, textul art. 2.513 C. civ. prevede că: "Prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate."

Art. 2.512 alin. (1) C. civ. instituie norma legală potrivit căreia invocarea prescripției se poate efectua doar de titularul în folosul căruia a curs prescripția. Aceasta înseamnă că prescripția poate fi opusă, de regulă, pe cale de excepție, de apărare formulată de cel în folosul căruia curge prescripția, iar excepția de prescripție constituie o excepție de drept material substanțial, iar nu de drept procesual, deoarece are ca obiect un drept subiectiv civil (dreptul material la acțiune) și nu un drept procedural născut în timpul procesului.

În sistemul noului C. civ., prescripția nu operează de drept și nici din oficiu, în baza hotărârii instanței judecătorești sau arbitrale, ci numai la cererea persoanei interesate.

Asupra prescripției extinctive instanța urmează să se pronunțe doar după ce excepția a format obiect de dezbatere contradictorie. În literatura de specialitate (A. Vasile, "Excepțiile procesuale în noul C. proc. civ..", Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 437) s-a arătat că organul de jurisdicție nici nu ar putea pune în discuția părților excepția prescripției extinctive, deoarece, în ipoteza în care îi atrage pârâtului atenția asupra existenței posibilității de a se apăra prin invocarea prescripției, ar fi golit de conținut caracterul relativ al excepției, de vreme ce orice pârât va avea interesul să se opună acțiunii prin invocarea excepției. Așadar, normele privitoare la prescripție au caracter dispozitiv, părțile interesate fiind libere să le folosească sau nu, astfel încât, din punct de vedere procesual, excepția prescripției este una relativă, care trebuie ridicată de partea interesată.

Este vorba despre o excepție personală, iar nu de o excepție de ordine publică, iar o asemenea chestiune în plan procesual interesează principiul disponibilității, fiind un aspect ori o facultate inerentă dreptului fiecărei părți de a dispune în cursul procesului de drepturile sale materiale și procedurale, aspect care trebuie lăsat la aprecierea părții, iar nu a instanței de judecată.

Or, în speța de față, prima instanță nu a fost învestită cu soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune de către pârâți, care nu au înțeles, nici prin întâmpinare și nici la primul termen de judecată, să invoce o astfel de excepție (fiind astfel, decăzuți din acest drept).

Prin modul în care a înțeles să invoce excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, instanța de fond a încălcat în mod direct atât limitele învestirii sale, cât și principiul disponibilității procesului civil, întrucât numai intimatele din prezenta cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 2.512 – 2.513 din C. civ., aveau aptitudinea procesuală de a invoca această excepție în prezenta cauză.

Natura prescripției dreptului material la acțiune, astfel cum aceasta a fost reglementată prin intrarea în vigoare a C. civ. la 01.10.2011, este una de drept privat și relativă, legiuitorul apreciind că invocarea excepției prescripției dreptului material la acțiune reprezintă un drept potestativ de care doar părțile din proces pot beneficia, instanța de judecată neavând aptitudinea de a putea ridica din oficiu această excepție.

Astfel cum se arată și în memoriul de recurs, în jurisprudență s-a cristalizat orientarea potrivit căreia excepția prescrierii dreptului la acțiune în contencios administrativ, motivat de depășirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) și (5) din Legea nr. 554/2004, este de ordine privată și poate fi invocată numai de pârât, prin întâmpinare sau la primul termen în care părțile sunt legal citate. Termenul de 6 luni este un termen de prescripție, iar, în lipsa unor prevederi speciale derogatorii, sunt aplicabile regulile generale cuprinse în C. civ. - art. 2.512 și 2.513, care conturează prescripția extinctivă ca o instituție juridică de ordine privată.

Astfel cum rezultă din considerentele sentinței recurate, instanța de fond a reținut că reclamanta a modificat cererea de chemare în judecată atât sub aspectul obiectului, în sensul că a solicitat anularea deciziei de soluționare a contestației, cât și sub aspectul cadrului procesual pasiv, înțelegând să adauge ca pârâtă pe Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor la data de 20.05.2021.

Drept urmare, din oficiu, în raport de dispozițiile art. 11 din Legea nr. 554/2004 și art. 281 din Legea nr. 207/2015, la termenul din data de 20.05.2021 instanța a invocat excepția prescrierii dreptului la acțiune față de capătul de cerere având ca obiect anularea deciziei de soluționare a contestației și a acordat termen la data de 07.06.2021 în vederea discutării excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei și a excepției inadmisibilității, invocată prin întâmpinare, la data de 30.03.2021, de către Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

După data modificării cererii de chemare în judecată și până la termenul acordat, pârâtele nu au formulat întâmpinări cu privire la excepția prescripției invocată din oficiu, iar la termenul de judecată din data de 07.06.2021, instanța a pus în discuția părții prezente (reclamanta) cele două excepții și cererile de probatorii formulate de aceasta cu privire la soluționarea pe fond a cauzei, rămânând în pronunțare atât asupra excepțiilor discutate, cât și asupra probatoriilor solicitate.

Instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune împotriva deciziei de soluționare a contestației și, ca urmare a admiterii acestei excepții, a respins acțiunea în anularea deciziei de soluționare a contestației ca prescrisă și, subsecvent, a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins cererea de anulare a deciziei de impunere ca fiind inadmisibilă.

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată ca fiind fondate criticile recurentei cu privire la soluția dată de instanță acestor excepții, reținând că prin ridicarea din oficiu a excepției prescripției dreptului material la acțiune prin încheierea din data de 20.05.2021 și apoi aplicând această sancțiune reclamantei prin sentința reeurată, ca urmare a ridicării din oficiu a acestei excepții peremptorii, instanța de fond a depășit limitele învestirii sale, încălcând în mod direct și vădit dispozițiile procesuale prevăzute de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. (principiul disponibilității), art. 22 alin. (1) și (6) C. proc. civ. (limitele rolului activ prin prisma principiul legalității și legalei învestiri) și normele procesuale prevăzute de dispozițiile art. 2.512 alin. (2-3) din C. civ. 2011, devenind astfel incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Analizând hotărârile recurate, prin prisma dispozițiilor legale sus-menționate, doctrinei și jurisprudenței incidente, Înalta Curte constată că în prezenta cauză, în mod greșit Curtea de Apel Constanța a invocat din oficiu excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, depășind astfel limitele învestirii sale de către părțile prezentei cauze prin acțiunea introductivă, astfel cum a fost modificată, și prin întâmpinările formulate de către intimate, procedând în mod greșit și nelegal prin aplicarea din oficiu a unei sancțiuni procedurale pe care nu avea aptitudinea procesuală să o aplice cererii de chemare în judecată.

Această vătămare procesuală adusă reclamantei de către instanța de fond poate fi înlăturată numai prin admiterea prezentului recurs, casarea în tot a hotărârilor recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Constanța pentru continuarea soluționării prezentei cauze.

În contextul expus, este fără putere de tăgadă faptul că prima instanță, analizând din oficiu prescripția și soluționând cauza prin admiterea acestui motiv de nelegalitate invocat din oficiu, fără a mai păși la analiza motivelor de nelegalitate a actelor administrative contestate invocate de către reclamantă, a depășit limitele învestirii sale și a nesocotit reguli de procedură a căror încălcare atrage sancțiunea nulității, în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Față de motivul de casare reținut, Înalta Curte constată că nu mai pot fi analizate celelalte critici formulate în cererea de recurs, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea urmând a fi avute în vedere de instanța de fond în rejudecare.

Înalta Curte reține, în consecință, că instanța de fond a soluționat cauza prin admiterea în mod eronat a excepției prescripției dreptului material la acțiune și a excepției inadmisibilității, fără a judeca fondul pricinii (respectiv cererea de anulare cu care a fost învestită), pronunțând astfel o hotărâre nelegală.

În raport de aceste considerente, se constată că instanța de fond nu a analizat principalele argumente invocate de reclamantă în susținerea cererii de chemare în judecată, respectiv îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru a se dispune anularea actelor administrative contestate, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

Înalta Curte apreciază că instanța de fond nu a clarificat obiectul acțiunii, scopul real urmărit de reclamantă, în vederea unei juste și complete dezlegări a raportului litigios, pentru a asigura un act de justiție eficient și a preîntâmpina alte litigii viitoare.

Pentru toate considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că în mod greșit și nelegal a soluționat cauza Curtea de apel, fără a intra pe fondul cererii de chemare în judecată, astfel că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, conform art. 497, coroborat cu art. 480 alin. (3) C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Soluția casării cu trimitere are o justificare nu doar teoretică, ci și practică: ea este impusă de faptul că altminteri s-ar încălca efectiv dreptul părților la cele două grade de jurisdicție.

Este firesc ca instanța de trimitere să administreze toate probele impuse de o completă cercetare a fondului cererii de chemare în judecată, ceea ce presupune existența tuturor elementelor de rezolvare a fondului litigiului.

Altfel spus, dacă s-ar aplica o altă soluție procedurală, ar însemna ca instanța de recurs să verifice pentru prima oară fondul dreptului, iar părțile să mai aibă la dispoziție doar cele două căi extraordinare de atac de retractare – contestația în anulare și revizuirea, care pot fi exercitate numai pentru motive limitativ prevăzute de C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele arătate, constatând că sunt întemeiate criticile formulate de recurenta-reclamantă întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu cele ale art. 480 alin. (3), art. 496 și art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul, va casa hotărârile recurate și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu ocazia rejudecării, instanța de fond va analiza acțiunea reclamantei în raport de temeiurile legale invocate, urmând a se valorifica toate apărările și susținerile părților și toate înscrisurile noi depuse la dosar de către părți, în vederea asigurării accesului acestora la dublul grad de jurisdicție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta – reclamantă S.C. A. S.A. împotriva încheierii de ședință din data de 20 mai 2021 și a sentinței civile nr. 124/2021 din 22 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința și încheierea recurate și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 mai 2023.