ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2319/2022

Ședința publică din data de 14 aprilie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 23.07.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală Coordonare Control Fiscal, a solicitat suspendarea executării deciziei de impunere nr. x/2.12.2009, emisă de către Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Coordonare Inspecție Fiscală (actuală Direcția Generală Coordonare Control Fiscal) în baza raportului de inspecție fiscală nr. x/27.11.2009 și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

Prin sentința civilă nr. 1271 pronunțată în data de 24 septembrie 2021, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată promovată reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală Coordonare Control Fiscal, a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/02.12.2009 până la soluționarea în fond a acțiunii în anularea actului administrativ, precizând că suspendarea executării actului administrativ fiscal încetează de drept și fără nicio formalitate dacă acțiunea în anularea actului administrativ fiscal nu a fost introdusă în termen de 60 de zile de la data comunicării deciziei de soluționare a contestației și luând act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 1271 pronunțată în data de 24 septembrie 2021 de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Coordonare Control Fiscal, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea cererii de suspendare ca neîntemeiată.

Consideră că, instanta de fond a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și, după o largă prezentare a istoricului speței, menționeză următoarele:

- în mod greșit, instanța de fond a admis cererea de suspendare formulată de către intimatul-reclamant reținând că în cauza sunt îndeplinite cele doua condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, respectiv cazul bine justificat si paguba iminenta.

- În ceea ce privește prima condiție judecătorul fondului a reținut că ar fi justificată din prisma interpretării oferite de Curtea de Justitie a Uniunii Europene în cauza C-183/14 Salomie si Oltean si cauzelor conexe C-249 si C-250 Tulica si Plavosin.

Motivele invocate de intimatul-reclamant nu sunt de natura sa creeze o îndoială serioasa cu privire la legalitatea actului administrativ, fiind necesară administrarea de probe în cadrul procesului; îndoiala serioasa asupra legalitatii actului administrativ trebuie sa poată fi constatată cu ușurința, în urma unei cercetări sumare a dreptului, având in vedere ca masurile luate in cadrul procedurii suspendării executării sunt masuri provizorii, situație in care nu este permisa prejudecarea fondului litigiului;

Începând cu anul 2005, reclamantul a efectuat tranzacții imobiliare constând în vânzări de construcții noi, reprezentând, potrivit prevederilor art. 127 alin. (1)și alin. (2) din Legea nr. x privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, activitate economică cu caracter de continuitate. Mai mult intimatul-reclamant s-a înregistrat ca persoană impozabilă în scopuri de TVA în data de 13.07.2009, deși avea obligația să se înregistreze ca persoană impozabilă în scopuri de TVA, potrivit art. 153 din Codul fiscal, începând cu luna ianuarie 2006, întrucât în luna decembrie 2005 a depășit plafonul de scutire de TVA de 200.000 RON.

Precizează că legislația națională nu exista niciun text de lege care sa interzică intimatului-reclamant saă recupereze TVA-ul de la dobânditori, cu atât mai mult cu cât aceștia sunt răspunzători in solidar pentru plata TVA aferenta tranzacțiilor încheiate.

Cu privire la reținerea instanței de fond de la ultimul paragraf de la pagina 9 din sentința recurată, potrivit căreia nu se pot retine apărările organului fiscal referitoare la faptul că nu ar trebui recunoscut efectul autorității de lucru judecat în materie penală, învederează că ordonanța nu constituie o hotărâre judecătorească pentru a produce efectele prevăzute de art. 22 alin. (1) din C. proc. civ., mai ales că nu ar fi îndeplinită nici condiția triplei identități, in condițiile in care actul emis de procuror a stabilit neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru tragerea la răspundere a învinuitului pentru săvârșirea unor infracțiuni, fără a avea ca obiect analiza creanțelor bugetare impuse prin Decizia de impunere nr. x/02.12.2009.

- In ceea ce privește cea de-a doua condiție, respectiv paguba iminenta, apreciază ca, în mod gresit, a retinut instanta de fond ca ar fi îndeplinită, întrucât intimatul-reclamant nu a probat că executarea sumei ce face obiectul actului atacat i-ar crea un prejudiciu material grav, imposibil de evitat și care i-ar afecta major activitatea comerciala, situație imposibil de înlăturat in alt mod decât prin suspendarea executării acestui act.

Nu este probată retinerea instantei de fond ca executarea sumei înscrise în actul administrativ atacat i-ar produce intimatului-reclamant importante prejudicii si nu poate fi primită, întrucât menționarea creanței contestate si a valorii ei nu duc de facto la constatarea ca există o paguba iminentă.

Îndeplinirea condițiilor cerute pentru suspendarea actelor administrative nu se prezuma, ci trebuie dovedită.

Cele doua condiții prevazute de art. 14 alin. (1), prin tonul lor restrictiv-imperativ, denota caracterul de exceptie al masurii suspendarii executarii actului administrativ, presupunând așadar, dovedirea efectiva a unor imprejurari conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, care sa fie de natura a argumenta existenta unui caz bine justificat si a iminentei producerii pagubei.

Astfel, e necesar a se verifica îndeplinirea cumulativa a celor doua condiții în raport de înscrisurile cu care intimatul-reclamant înțelege sa faca dovada celor sustinute. Pentru a se putea dispune măsura suspendării actului administrativ nu este suficienta simpla afirmație a persoanei presupus vătămate in sensul ca ar fi îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, in lipsa mijloacelor de proba din care sa rezulte temeinicia susținerilor la existenta unui caz bine justificat si la prevenirea producerii unei pagube iminente.

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 28 iulie 2020, s-a fixat termen de judecată la data de 14 aprilie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond."

În cauză sunt incidente și dispozițiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora: "Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat.", iar potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 554/2004: "Dispozițiile art. 14 alin. (2) – (7) se aplică în mod corespunzător."

Reclamantul A. a solicitat suspendarea executării deciziei de impunere nr. x/2.12.2009 emisă de către Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Coordonare Inspecție Fiscală (actuală Direcția Generală Coordonare Control Fiscal) în baza raportului de inspecție fiscală nr. x/27.11.2009 până la soluționarea definitivă a cauzei privind anularea acestor acte administrative. Prin decizia de impunere contestată, au fost stabilite obligații de plată, în sarcina reclamantului, în sumă totală de 140.524.545 RON, din care 91.241.338 RON TVA - debit principal și 49.283.207 RON majorări de întârziere aferente TVA.

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acțiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor reclamantului (până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autoritățile publice.

Îndeplinirea celor două condiții, respectiv cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu, sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanța de judecată.

Referitor la noțiunea de caz bine justificat, aceasta a fost definită prin dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind reprezentată de acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

În cauză, Înalta Curte apreciază că există elemente care conturează îndeplinirea condiției cazului bine justificat, prima instanță reținând în mod corect că argumentele reclamantului cu privire la calcularea TVA aferent tranzacțiilor imobiliare, prin ignorarea principiilor jurisprudențiale stabilite în cauzele conexe C-249/12 și C-250/12 de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, precum și prin nesocotirea principiului neutralității, astfel cum a fost reținut în jurisprudența CJUE în cauza C-183/14 Salomie și Oltean, sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului.

În acest sens va fi avută în vedere jurisprudența europeană în materie, respectiv cauza T-184/01 R, IMS Health Inc. și Comisia CE, prin care s-a reținut că cerința cazului bine justificat este îndeplinită atunci când se relevă existența "cel puțin a unei dispute serioase cu privire la corectitudinea fundamentului legal al deciziei atacate".

Prin recursul formulat, instituția-pârâtă a susținut că nu se poate argumenta cazul bine justificat prin analizarea unor aspecte ce țin de legalitatea actului administrativ, acestea vizând, de fapt, fondul actului, ce face doar obiectul acțiunii în anulare.

Înalta Curte va respinge, ca nefondată, această critică, reținând că prevederile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 definesc cazul bine justificat prin raportare la aspecte de fapt și de drept de natură a crea îndoieli serioase asupra legalității actului administrativ, ceea ce obligă instanța învestită cu judecarea cererii de suspendare la o analiză minimală a condițiilor de legalitate ale actului atacat.

Într-adevăr, această analiză nu trebuie să depășească ceea ce este necesar în soluționarea cererii de suspendare, însă, în cauza de față, deși au susținut că prima instanță a anticipat soluția fondului acțiunii în anulare, instituția pârâtă nu a indicat, concret, considerentele hotărârii atacate prin care s-ar fi prejudiciat fondul, limitând-se la prezentarea unor argumente generice, de ordin teoretic, aplicabile oricărei cereri de suspendare.

Pe de altă parte, instanța de fond a indicat, detaliat și motivat, criteriile avute în vedere la stabilirea aparenței de nelegalitate a actelor administrative contestate, neputând fi ignorată împrejurarea că, prin ordonanța din data de 3.02.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019 (fost 131/P/2019, fost 232/P/2009), DNA — Structura Centrală a dispus clasarea dosarului de urmărire penală față de reclamant în ceea ce privește săvârșirea infracțiunilor cercetate, printre care și cea de evaziune fiscală, soluția fiind menținută prin încheierea din data de 21.10.2020 pronunțată de Tribunalul București – secția Penală și susținerea părții reclamante că există autoritate de lucru judecat sub aspectul reținerilor din dosarul penal și starea de fapt reținută de organele penale.

Totodată, trebuie precizat că prin încheierea de ședință din data de 11 aprilie 2022, în dosarul x/2022, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte cererea de suspendare formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Coordonare Control Fiscal (fosta Direcție Generală Coordonare Inspecție Fiscală) și Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 a suspendat executarea Deciziei de impunere nr. x/02.12.2009 până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare.

În concluzie, instanța de recurs apreciază că, în cauză, este îndeplinită condiția cazului bine justificat, pentru a opera suspendarea executării actului administrativ atacate, criticile recurentelor-pârâte fiind nefondate.

Referitor la cea de a doua condiție prevăzută de lege, din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Instanța de fond a apreciat corect, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, că, raportat la valoarea obligațiilor de natură fiscală impuse reclamantului, punerea în executare a actelor administrative atacate, anterior exercitării controlului de legalitate de către instanța de judecată, ar putea conduce la afectarea gravă a situației financiare a reclamantului și a mijloacelor sale de existență.

În egală măsură, judecătorul fondului a reținut în mod corect că debitul ar fi foarte mare, constituind un prejudiciu material viitor și previzibil întrucât "deși inițial cuantumul obligațiilor fiscale a fost de 91.241.338 RON debit principal și 49.283.207 RON cu titlu de majorări de întârziere (stabilite prin decizia de impunere), reclamantul a dovedit, prin adresa nr. x/18.05.2021 emisă de Administrația Sectorului 3 a Finanțelor Publice București, că la data de 18.05.2021 obligațiile fiscale ce îi sunt imputate sunt de 76.483.447 RON reprezentând TVA, de unde ar rezulta o executare parțială a sumei inițial stabilite și 173.822.467 RON obligații fiscale accesorii, de unde ar rezulta că acestea par a fi depășit dublul debitului principal stabilit prin decizia de impunere".

Pe de altă parte, organele fiscale nu au dovedit că reclamantul obține venituri îndestulătoare pentru a suporta, fără prejudicii importante, executarea sumelor stabilite prin decizia de impunere, aspect subliniat de instanța de fond și pe care recurenta-pârâtă nu l-a combătut în mod eficient prin motivele de recurs și nici nu a prezentat probatorii suplimentare, care să invalideze concluziile primei instanțe.

Înalta Curte reține și faptul că prezumarea de către instanța de judecată a unor consecințe viitoare produse de actele administrative contestate asupra situației financiare a reclamantului, nu echivalează cu o motivare ipotetică, lipsită de suport probator, astfel cum susțin recurentele-pârâte, ci se înscrie în activitatea de analizare a caracterului previzibil al prejudiciului, astfel cum dispun dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că în cauză au fost dovedite atât condiția cazului bine justificat, cât și condiția iminenței pagubei, astfel încât hotărârea primei instanțe este legală, fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 14 și art. 2 lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004, iar soluția de admitere a cererii de suspendare este întemeiată.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 84 și urm. C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Coordonare Control Fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Coordonare Control Fiscal împotriva sentinței civile nr. 1271 din 24 septembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 14 aprilie 2022.