CAUTERA SECȚIUNE CAUZĂ DE HARIS v. SLOVAKIA (Declarația nr. 14893/02) JUDGMENT STRASBOURG 6 septembrie 2007 FINAL 06/12/2007 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Haris v. Slovacia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), ședința ca Cameră compusă din: Sir Nicolas Bratza Președintele Casadevill Bonello Traja Pavlovschi Šikuta dna Hirvelä, judecători și dl T.L. Grefierul de secțiune deliberat în privat la 10 iulie 2007, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (n. 14893/02) împotriva Republicii Slovace depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național maghiar, dl Sándor Haris („reclamantul”), la 15 martie 2002. Reclamantul a fost reprezentat de dl J. Tuhovčák, avocat care practică în Bratislava. Guvernul slovac (“Guvernul”) a fost reprezentat de dna A. Poláčková, agentul lor, care a fost succes în această funcție de dna M. Pirošíková. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolelor 5 și 6 din Convenție cu privire la detenția anterioară și la procedura penală împotriva acestuia. La 19 decembrie 2005, Curtea a hotărât să anunțe cererii guvernului și să invite Guvernul maghiar să intervină în acest caz. În conformitate cu dispozițiile articolului 29 § 3 din Convenție, a hotărât să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea sa. La 16 mai 2006, Guvernul maghiar a declarat că nu își va exercita dreptul în temeiul articolului 36 § 1 din Convenția și al articolului 44 din Regulamentul Curții de a interveni în cadrul procedurii. FACTE Reclamantul s-a născut în 1970 și trăiește în Budapesta (Hongria). El este un om de afaceri cu activități comerciale în Ungaria și Slovacia. La 30 septembrie 1999, reclamantul a fost acuzat în Slovacia de infracțiunea șantajului în sensul art. 235 din Codul Penal. Acuzația s-a bazat pe suspiciunile că reclamantul a participat la o operațiune care a implicat ofițerii de poliție, atragând două persoane dintr-o Restaurant, atacându-i cu un pistol de mână, rănind și legând una dintre victime, l-a dus în alt loc și l-a forțat să dezvăluie informații despre alte două persoane. La 15 noiembrie 1999, reclamantul a apărut în fața anchetatorului de acord și a fost arestat (vezi mai jos). La 19 ianuarie 2000, reclamantul și alte patru au fost angajate să fie judecate în Tribunalul de District Dunajská Streda ( Okresný súd ) pentru acuzații legate de incidentul de mai sus. 10. La 3 martie și, respectiv, 18 aprilie 2000, Tribunalul de District Dunajská Streda și, la apel, Curtea regională Trnava (Slovakia) a trimis cazul la serviciul de urmărire judiciară pentru ancheta suplimentară. 11. La 24 august 2000, ancheta din cauza reclamantului a fost aderată la o altă anchetă care a fost întreprinsă cu privire la o crimă presupusă acuzată de către reclamant. 12. La 11 septembrie 2000, reclamantul a fost, din nou, angajat, la Curtea Regională, să fie judecat pe această acuzație. 13. La 24 noiembrie 2003, Curtea Regională a hotărât că, din motive de economie procedurală, reclamantul va fi judecat în Tribunalul de District Dunajská Streda, separat de celălalt acuzat. Cazul a fost transmis celui de-al doilea tribunal la 29 octombrie 2004. 14. La 14 aprilie 2005, Curtea Supremă a confirmat, la cererea Curții de District Dunajská Streda, că această ultimă instanță ar judeca reclamantul în primă instanță. 15. Acțiunea este încă în așteptare. Detenție 16. La 16 noiembrie 1999, după arestarea sa în ziua anterioară, Curtea de district Trnava a retras reclamantul în custodie în temeiul articolului 67 § 1 litera (a) din Codul de Procedură Penală, din cauza faptului că a fost un străin cetățean și că există un risc bine-fondat că, dacă ar fi plecat la libertate, el ar scăpa sau ar intra în ascunzătoare pentru a evita urmărirea penală. Reclamantul nu a exercitat dreptul de recurs (s își are dreptul de a face apel) și hotărârea a devenit finală și obligatorie. 17. La 22 noiembrie 1999, reclamantul a solicitat eliberarea pe cauțiune. Cererea, care a fost inițial acordată, a fost în cele din urmă respinsă de Curtea Regională, în apel, la 13 ianuarie 2000. 18. La 3 martie 2000, Curtea de District Dunajská Streda a acordat din nou cauțiunea reclamantului, însă hotărârea a fost anulată de Curtea Regională, în apel, la 18 aprilie 2000. 19. Reclamantul a depus o altă cerere de eliberare la 13 iulie 2000, dar a depus o procedură oficială de retragere a acesteia la 31 iulie 2000 20. La 25 iulie 2000, reclamantul a depus o cerere separată de eliberare pe cauțiune. Cererea a fost respinsă, la apel, de Curtea Regională la 31 octombrie 2000. 21. La 24 noiembrie 2000, serviciul de urmărire penală a solicitat prelungirea detenției reclamantului până la 8 iunie 2001. Prelungirea a fost autorizată, la apel, de către Curtea Regională la 11 ianuarie 2001. 22. La 20 februarie 2001, reclamantul a depus o cerere de eliberare pe cauțiune la Curtea de District Dunajská Streda. El a reintrodus cererea la Curtea de District Trnava la 7 mai 2001 și a completat motivele cererii la 28 mai 2001. El a susținut că detenția sa este nejustificată, deoarece a contactat autoritățile din propriul său acord și faptul că el nu a fost un membru al acesteia. La 31 mai 2001, Tribunalul districtual Trnava a respins cererea, hotărârea care a fost depusă în favoarea reclamantului la 7 iunie 2001. În aceeași zi, reclamantul a recurs. La 15 iunie 2001, el a completat motivele de recurs. 24. La 28 iunie 2001, Curtea regională a anulat hotărârea din 31 mai La 13 septembrie 2001, Curtea de district Trnava a respins din nou cererea reclamantului. La 18 octombrie 2001, Curtea Regională a respins recursul reclamantului. S-a observat că reclamantul a fost nenațional și s-a confruntat cu o condamnare de doi până la opt ani de închisoare, combinată cu natura subiectului anchetei și cu stadiul atins în cadrul procedurii, a dat motive de îngrijorare ca el să poată abscinde. Decizia din 18 octombrie 2001 a fost luată într-o sesiune privată (nunejné zasadnutie Între timp, la 28 mai 2001, serviciul de urmărire penală a reclamantului a solicitat prelungirea detenției până la 15 noiembrie 2001. Extinderea a fost autorizată de Curtea de district Tranava la 31 mai 2001 și, la apel, de Curtea Regională de Trnava la 12 iulie 2001. La 26 iulie 2001, s-a încheiat o copie a acestei ultimă decizie în favoarea reclamantului, care a susținut că motivele de detenție au persistat și că, din cauza scarăi sale, nu a fost posibilă încheierea anchetei anterior. 27. La 29 octombrie 2001, reclamantul a depus o altă cerere de eliberare pe cauțiune. Într-o scrisoare din 7 noiembrie 2001, serviciul public de urmărire penală a declarat că, în conformitate cu art. 72 din Codul de procedură penală, cererea nu a putut fi tratată deoarece a fost depusă mai puțin de 14 zile după determinarea finală a cererii anterioare ale reclamantului și nu a conținut nicio nouă informație relevantă (a se vedea punctul 25 mai sus). 28. La 5 noiembrie 2001, Curtea Supremă a autorizat o prelungire a detenției reclamantului până la 15 mai 2002. Eliberarea sa ar putea pune în pericol ancheta în curs și de amploare, care nu ar putea fi finalizată mai devreme. 29. Între timp – la 31 octombrie 2001 – reclamantul a cerut din nou eliberarea, dar a retras cererea la 13 februarie 2002. 30. La 18 februarie 2002, reclamantul a cerut din nou eliberarea. Cererea sa a fost respinsă, la apel, la 10 octombrie 2002. 31. La 13 mai 2002, Curtea Supremă a autorizat o nouă prelungire a detenției reclamantului până la 30 septembrie 2002. 32. La 25 iulie 2002, reclamantul a solicitat eliberarea și, în aceeași zi, Curtea de district Trnava i-a informat că cererea nu a putut fi examinată deoarece cererea sa anterioară nu a fost încă stabilită. 33. La o dată neespecificată, reclamantul a fost eliberat. Reclamantul se plângea că detenția sa a fost arbitrară și prea lungă, că nu a fost judecată într-un timp rezonabil și nu a fost eliberat în așteptarea procesului și că legalitatea detenției sale nu a fost examinată în mod corespunzător și rapid. Se bazează pe art. 5 § § § 1 litera (c), 3 și 4 din Convenție, care, în măsura în care este cazul, prevede: „1. Oricine are dreptul la libertate și securitatea persoanei. Nimeni nu va fi privat de libertate în afară de următoarele cazuri și în conformitate cu o procedură prevăzută de lege: ... (c) arestarea sau detenția legală a unei persoane efectuate în scopul de a-l aduce în fața autorității juridice competente pe suspectul rezonabil de a fi comis o infracțiune sau atunci când este considerat rezonabil necesar pentru a preveni comiterea unei infracțiuni sau a fugit după ce a făcut-o; ... oricine arestat sau reținut în conformitate cu dispozițiile alineatului (3) (c) din prezentul articol se aduce prompt în fața unui judecător sau a unui alt ofițer autorizat prin lege să exercite competența judiciară și are dreptul la judecată într-un timp rezonabil sau la eliberarea în așteptarea procesului. Eliberarea poate fi condiționată prin garanții de a apărea în judecată. Orice persoană care este privată de libertate prin arestarea sau detenția are dreptul să ia o procedură prin care legalitatea detenției sale este hotărâtă rapid de către o instanță și de eliberare a sa ordonată dacă detenția nu este legală.” Admisibilitate Căile de recurs interne (a) Acțiunea pentru daune în temeiul Legii privind răspunderea de stat din 1969 și protecția integrității sale personale în temeiul articolelor 11 și următoarele din Codul Civil 35. În ceea ce privește toate plângerile de la art. 5, Guvernul a susținut că reclamantul nu a scăpat de căile de recurs interne, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție, prin cererea de daune în temeiul Legii privind răspunderea statului din 1969 și protecția integrității sale personale în temeiul articolelor 11 și următoarele din Codul civil. 36, reclamantul a menținut reclamațiile, dar nu a exprimat opinia. 37. Curtea reamintește că a abordat îndeaproape întrebarea eficacității din punctul de vedere al articolului 35 § 1 din Convenția privind remediile menționate de guvern în situații similare (a se vedea, de exemplu, Tám c. Slovacia , (dec.), nr. 50213/99, 1 iulie 2003; Kučera c. Slovacia , (dec.), nr. 48666/99, 4 noiembrie 2003; König c. Slovacia (dec.), nr. 39753/98, 13 mai 2003; Pavletič c. Slovacia (dec.), nr. 39359/98, 13 mai 2003; și, cel mai recent, N. , nr. 65559/01, §§ 59-65, 27 februarie 2007). În plus, Curtea consideră oportună să sublinieze faptul că remediile invocate de Guvern în acest caz sunt remediile în fața instanțelor civile, care, fără îndoială, nu au competența de a ordona eliberarea sau de a remedia în alt mod direct starea de afaceri impugnată (a se vedea Pavletić c. Slovacia , nr. 39359/98 , §§ 69 și 72, 22 iunie 2004 și, de asemenea, săptămânile v. Regatul Unit , hotărârea din 2 martie 1987, Seria A nr. 114, p. 30, § 61 . Aceste remedii sunt prin definiție în vederea obținerii unei compensații și ar putea avea posibilă relevanță în temeiul articolului 5 alineatul (5) din Convenție (a se vedea, de exemplu, Yağcı și Sargın c. Turcia , hotărârea din 8 iunie 1995, Seria A nr. 319 A, p. 17, § 44 și Tomasi c. Franța . Hotărârea din 27 august 1992, Seria A nr. 241 A, p. 34, § 79), care, totuși, nu a invocat reclamantul. Remediile concepute în mod specific pentru remedierea directă a situației reclamate sunt cele prevăzute în Codul de Procedură Penală, la care reclamantul a recurgat în repetate rânduri. În consecință, obiecția Guvernului privind neepuizarea acțiunilor în temeiul Legii privind răspunderea de stat din 1969 și articolele 11 și următoarele din Codul civil trebuie respinsă. (b) Denunțare în temeiul articolului 127 din Constituție 39. Guvernul a susținut în continuare că, din 1 ianuarie 2002, reclamantul avea la dispoziția sa un nou remediu, o plângere în temeiul articolului 39. 127 din Constituție. Întrucât el nu i-a făcut niciun folos, plângerile sale de detenție după data dată și de durata de detenție erau inadmisibile pentru neepuizarea recourslor interne. 40. Reclamantul și-a susținut plângerile, dar nu și-a exprimat opinia. 41. Curtea observă că, la 1 ianuarie 2002, în Slovacia, la 1 ianuarie 2002, a fost disponibil un nou remediu în temeiul art. 127 din Constituție pentru om. plângerile privind drepturile (a se vedea Andrášik și alții c. Slovacia (dec.), nr. 57984/00, 60237/00, 60242/00, 60679/00, 60680/00, 68563/01 și 60226/00, ECHR 2002 IX). În temeiul acestei dispoziții, Curtea Constituțională are competența de a declara că drepturile sau libertățile omului au fost încălcate și de a anula hotărârea, măsura sau actul impușit. În cazul în care încălcarea este rezultatul unei neacțiuni, Curtea Constituțională are competența de a ordona autorității inactive să ia măsurile necesare. În același timp, autoritatea în cauză poate trimite cazul pentru proceduri suplimentare, autoritatea respectivă să se abțină de la violarea drepturilor și libertăților fundamentale și, dacă este cazul, să ordone persoanelor responsabile să restabilească situația existentă înainte de încălcare și să plătească victimei compensații financiare adecvate (a se vedea, de exemplu, Kontrová c. Slovacia) (dec.), nr. 7510/04, 13 iunie 2006). Această soluție a fost considerată aplicabilă la art. 5 în perioada care începe de la 1 ianuarie 2002 și, în principiu, ar trebui să se recurgă la aceasta pentru a se conforma normei de epuizare a măsurilor interne în temeiul articolului 35 § 1 din Convenție (a se vedea Loyka v. Slovakia (dec.), nr. 62219/00, 4 ianuarie 2005). 42. În vederea completării, Curtea va observa că, având în vedere competențele conferite Curții Constituționale în temeiul articolului 127 din Constituție de a acorda soluții directe, atât de preventive, cât și compensatorii, care sunt mai largi și substanțial diferite de competențele instanțelor ordinare în temeiul Legii privind răspunderea de stat din 1969 și articolele 11 și următoarele. din Codul civil, plângerea în temeiul articolului 127 din Constituție trebuie distinsă de remediile analizate mai sus. 43. În ceea ce privește durata detenției reclamantului, în special, este de remarcat că, deși nu este absolut clar atunci când a fost eliberat, el cu siguranță a fost încă reținut la 25 iulie 2002 atunci când a solicitat eliberarea. În acel moment, precum și la momentul introducerii cererii, noul remediu constituțional în temeiul articolului 127 din Constituție a existat deja (a se vedea În măsura în care cererea a fost justificată, Curtea nu constată nici un motiv pentru care reclamantul nu ar fi putut să-și ridice plângerea cu privire la durata detenției sale în temeiul acestei dispoziții (a se vedea mutatis mutandis Loyka , citată mai sus). 44. Nu există nici o indicație că reclamantul a solicitat protecția în fața Curții Constituționale a drepturilor sale în temeiul articolului 5 § § 1, 3 și 4 din Convenție, în ceea ce privește legalitatea deținerii sale și a procedurii în legătură cu aceasta în perioada care începe de la 1 ianuarie 2002 și în ceea ce privește durata deținerii sale. În consecință, partea relevantă a cererii trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § § § 1 și 4 din Convenție pentru neepuizarea căilor interne de recurs. Șase luni 45. Guvernul a contestat faptul că retragerea inițială a reclamantului în detenție și unele dintre deciziile ulterioare în ceea ce privește detenția sa și procedurile care au condus la astfel de decizii au fost dată sau au avut loc mai mult de șase luni înainte de data introducerii cererii. 46. Reclamantul a menținut plângerile, dar nu a exprimat opinia 47. Curtea remarcă că reclamantul a fost retras în custodie în 1999 (a se vedea punctul 16 de mai sus) și că continuarea sa detenție ulterioară a fost examinată de mai multe ori în legătură cu cererile de eliberare și de prelungire a detenției sale (a se vedea punctele 17, 18, 20, 21 și 26 de mai sus) în perioada cu mai mult de șase luni înainte de data introducerii cererii la 15 Martie 2002 (a se vedea punctul 1 de mai sus). 48. În temeiul articolului 35 § 1 din Convenție, Curtea nu poate examina deciziile (declarate să fie încălcate de art. 5 § 1 din Convenție) care au fost luate în perioada specificată în alin. (1) anterior, precum și de procedură (declarate să fie încălcate de art. 5 § 4 din Convenția) care au condus la acestea (a se vedea Mello c. Slovacia) (dec.), nr. 67030/01, 21 iunie 2005, și Pavlík c. Slovacia , nr. 74827/01, § 85, 30 ianuarie 2007). Rezultă că partea relevantă a cererii a fost introdusă din timp și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție. Decizia privind cererea de eliberare a reclamantului din 20 februarie 2001 49. Ianuarie 2002 și, în același timp, cu mai puțin de șase luni înainte de data introducerii cererii, Guvernul a susținut că detenția reclamantului a fost legală și justificată. 50. Reclamantul a susținut plângerea, dar nu a prezentat opinia 51. Curtea consideră că legalitatea și justificarea deținutului reclamantului în perioada specificată (a se vedea punctul 49 de mai sus) sunt examinate în principal în temeiul articolului 5 alineatul (1) litera (c) din convenție. Acesta observă că, în conformitate cu instanța internă (a se vedea punctele 25, 26 și 28 de mai sus), în această perioadă a existat o suspiciune puternică împotriva reclamantului de a fi fost implicat în infracțiuni organizate grave. Detenția sa a fost considerată necesară pentru că a existat o preocupare că ar putea absoarce. național, natura acuzației, stadiul anchetei și potențialul pedepsei. Deși brevitatea raționării instanțelor interne și lipsa de referință directă la fapte specifice nu sunt în întregime lipsite de critici, în circumstanțe nu există motive suficiente pentru a-l considera „arbitrară” în sensul articolului 5 din convenție (a se vedea, de exemplu, Ambruszkiewicz v. Polonia , nr. 38797/03, §§ 32 și 33, 4 mai 2006 . În măsura în care plângerea a fost justificată, Curtea nu constată că detenția reclamantului în această perioadă a fost incompatibilă cu garanțiile articolului 5 § 1 litera (c) din Convenție. În consecință, partea relevantă a cererii este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § § § 3 și 4 din Convenție. Procedințe în ceea ce privește cererea reclamantului de eliberare din 20 februarie 2001 (a) Aspecte altele decât „velocitate” 52. În ceea ce privește procedura privind cererea de eliberare a reclamantului din 20 februarie 2001, Curtea observă că aceasta trebuie examinată în temeiul articolului 5 § 4 din Convenție. Acesta reiterează că nu este întotdeauna necesar ca procedura în temeiul acestei dispoziții să participe la aceleași garanții ca cele prevăzute la art. 6 § 1 din Convenția pentru litigii penale sau civile (a se vedea, printre altele, Hotărârea Megyeri c. Germania din 12 mai 1992, Seria A nr. 237, p. 11-12, § 22). 53. Ar trebui remarcat că, în procedura penală împotriva sa, reclamantul a fost reprezentat de un avocat. Deși este un cetățean maghiar, nu există nici o indicație că s-a plâns că nu poate înțelege limba procedurii sau necesitatea de asistență lingvistică. În măsura în care plângerea a fost justificată, nu există nimic care să sugereze că procedura în cauză nu a fost în conformitate cu garanțiile prevăzute la art. 5 § 4 din Convenție, altele decât „velocitate” (a se vedea mai jos). Rezulta că partea relevantă a cererii este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § § § 3 și 4 din Convenția. (b) „Velocitate” 54. Guvernul a considerat că plângerea lipsei de viteză în ceea ce privește procedurile privind cererea de eliberare a reclamantului din 20 februarie 2001 a fost vădit nefondată. 55. Reclamantul a menținut plângerea, dar nu a exprimat opinia. 56. Prin urmare, Curtea concluzionează că această plângere nu este, în sensul art. 35 § 3 din Convenție, necesită o examinare a fondului. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă. Merits 57. Reclamantul s-a plâns că procedura privind cererea sa de eliberare din 20 februarie 2001 nu a fost „ rapidă”. 58. Guvernul a subliniat că reclamantul și-a depus cererea de eliberare în instanța greșită, întârzierile inițiale care rezultă din acest fapt nu pot fi imputate statului. După reintroducerea cererii sale în instanța corectă, procedura a fost rapidă. 59. În conformitate cu jurisprudența Curții privind art. 5 § 4 din Convenție, o revizuire judiciară periodică trebuie să respecte, pentru a îndeplini cerințele acestor dispoziții, atât regulile de fond, cât și cele procedurale ale legislației naționale și, în plus, să fie efectuată în conformitate cu obiectivul art. 5, și anume să protejeze individualul împotriva arbitrajului (a se vedea, printre altele, Herczegfalvy c. Austria , hotărârea din 24 septembrie 1992 Serie A nr. 244, p. 24, § 75 . art. 5 § 4 din Convenție nu obligă statele contractante să înființarea unui al doilea nivel de competență pentru examinarea licenței detenției și pentru audierea cererilor de eliberare. Cu toate acestea, un stat care institue un astfel de sistem trebuie, în principiu, să acorde deținuților aceleași garanții privind apelul în primă instanță (a se vedea, printre altele, Toth v. Austria, hotărârea din 12 decembrie 1991, Seria A nr. 224, p. 23, § 84). Cerința de a lua o decizie „procedură” este, în mod innegabil, o astfel de garanție; totuși, pentru a stabili dacă a fost respectată, este necesar să se efectueze o evaluare globală în cazul în care, așa cum este în acest caz, procedurile au fost desfășurate la două niveluri de competență (a se vedea Hotărârea Navarra c. Franța din 23 noiembrie 1993, Serie A nr. 273 B, p. 28, § 28). Perioada care trebuie luată în considerare în ceea ce privește procedurile în temeiul articolului 5 § 4 din Convenție începe cu depunerea cererii cu autoritățile interne și, în absența unei declarații publice, se încheie în ziua în care decizia este comunicată reclamantului sau reprezentantului său (a se vedea, de exemplu, Koendjbiharie c. Țările de Jos , hotărârea din 25 octombrie 1990 , Serie A nr. 185 B, p. 40, § 28, și Singh v. Republica Cehă , nr. 60538/00 , § 74, 25 ianuarie 2005). 60. În acest caz, reclamantul și-a depus cererea de eliberare la 20 februarie 2001 la Tribunalul de District Dunajská Streda, care este instanța în care a fost comis pentru proces. Este adevărat că instanța care are competența de a decide chestiunile referitoare la detenția reclamantului în acel moment a fost Curtea de district Trnava și că, prin depunerea cererii cu o instanță diferită, reclamantul a creat întârzieri. Cu toate acestea, nu există nici un indiciu că Curtea de District Dunajská Streda a luat măsuri în ceea ce privește cererea, cum ar fi, de exemplu, transmiterea acesteia către instanța de drept. Nu pare a fi nici o justificare pentru această inactivitate. 61. După ce a fost reintrodusă la Curtea de District Trnava, cererea a fost examinată de patru ori: la 31 mai și 13 septembrie 2001 în primă instanță și la 28 iunie și 18 octombrie 2001 în apel. Această ultimă decizie nu a fost pronunțată public. Acesta a fost servită pe solicitant în scris, la 31 octombrie 2001. Perioada relevantă s-a încheiat la acea dată. Acesta a durat astfel peste opt luni. 62. În evaluarea „velocității” a procedurii, ar trebui luată în considerare faptul că decizia din 31 mai 2001 a trebuit să fie anulată din cauza unei deficiențe procedurale grave. Până când cererea de eliberare din 20 februarie 2001 a fost stabilită în cele din urmă, reclamantul a fost împiedicat să prezinte o nouă cerere de eliberare fără să se bazeze pe fapte noi (a se vedea punctul 27 mai sus) (a se vedea Singh) , citat mai sus, § 76. 63. Considerațiile de mai sus sunt suficiente pentru a permite Curții să concluzioneze că procedura privind cererea de eliberare a reclamantului din 20 februarie 2001 nu a fost „velocitată” în sensul articolului 5 § 4 din Convenție. Această concluzie nu este modificată de faptul că, în perioada relevantă, detenția reclamantului a fost examinată de două ori: Mai și 12 iulie 2001, în legătură cu cererea de prelungire a procedurii în care reclamantul nu a avut posibilitatea de a participa (a se vedea, de exemplu, Assenov și alții c. Bulgaria , hotărârea din 28 octombrie 1998, Raportul Hotărârilor și Deciziilor 1998-VIII, p. 3302, § 162). În consecință, s-a încălcat art. 5 § 4 din Convenție din cauza lipsei procedurilor „velocitate” în ceea ce privește cererea reclamantului de eliberare din 20 februarie 2001. III. ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 6 AL CONVENȚII 64. De asemenea, reclamantul s-a plâns că procesul său nu era în conformitate cu garanțiile articolului 6 din Convenția. 65. Echitatea procedurii nu poate fi determinată în principiu decât după încheierea acestora (a se vedea mutatis mutandis Kuráková c. Slovacia (dec.), nr. 37895/97, 1 februarie 2001). Prezenta procedură este încă în așteptare. 66. Este de notat, în continuare, că reclamantul nu a contestat durata procedurii sale în fața Curții Constituționale (a se vedea Andrášik și alții , citat mai sus). 67. Rezultă că toate plângerile în temeiul articolului 6 din Convenție trebuie respinse în temeiul articolului 35 § § § 1 și 4 din Convenție pentru neepuizare a căilor de recurs interne. IV. APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI 68. Reclamantul nu a prezentat o cerere în temeiul articolului 41 din Convenție. admisibilă plângerea în temeiul articolului 5 § 4 din Convenție privind presupusa lipsă de proceduri „velocitate” în ceea ce privește cererea sa de eliberare din 20 februarie 2001 și restul cererii inadmisibilă; declară că a existat o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenție din cauza lipsei procedurilor „velocitate” în ceea ce privește cererea reclamantului de eliberare a anului 20 Februarie 2001. S-a făcut în limba engleză și a notificat în scris la 6 septembrie 2007, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții.
FOURTH SECTION
CASE OF HARIS v. SLOVAKIA
(Application no. 14893/02)
6 September 2007
FINAL
06/12/2007
This judgment will become final in the circumstances set out in Article
44 §
2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.
In the case of Haris v. Slovakia,
The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting as a
Chamber composed of:
Sir
Nicolas
Bratza
,
President
,
Mr
J.
Casadevall
,
Mr
G.
Bonello
,
Mr
K.
Traja
,
Mr
S.
Pavlovschi
,
Mr
J.
Šikuta
,
Mrs
P.
Hirvelä,
judges
,
and Mr
T.L.
Early
,
Section Registrar
,
Having deliberated in private on 10 July 2007,
Delivers the following judgment, which was adopted on that date:
1.
The case originated in an application (no. 14893/02) against the Slovak Republic lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Hungarian national, Mr Sándor Haris (“the applicant”), on 15 March 2002.
2.
The applicant was represented by Mr J. Tuhovčák, a lawyer practising in Bratislava. The Slovak Government (“the Government”) were represented by Ms A. Poláčková, their Agent, who has been succeeded in that function by Ms M. Pirošíková.
3.
The applicant complained under Articles 5 and 6 of the Convention about his pre-trial detention and the criminal proceedings against him.
4.
On 19 December 2005 the Court decided to give notice of the application to the Government and to invite the Hungarian Government to intervene in the case. Under the provisions of Article 29 § 3 of the Convention, it decided to
examine the merits of the application at the same time as its admissibility.
5.
On 16 May 2006 the Hungarian Government declared that they would not exercise their right under Article 36 § 1 of the Convention and Rule 44 of the Rules of Court to intervene in the proceedings.
6.
The applicant was born in 1970 and lives in Budapest (Hungary). He is a businessman with commercial activities in Hungary and Slovakia.
A.
Criminal trial
7.
On 30 September 1999 the applicant was charged in Slovakia with the offence of blackmail within the meaning of Article 235 of the Criminal Code. The charge was based on the suspicion that the applicant had participated in an operation that involved posing as police officers, luring two individuals from a
restaurant, attacking them with a handgun, wounding and tying one of the victims up, taking him to another place and coercing him into revealing information about two other persons.
8.
On 15 November 1999 the applicant appeared before the investigator of his own accord and was arrested (see below).
9.
On 19 January 2000 the applicant and four others were committed to stand trial in the Dunajská Streda District Court (
Okresný súd
) on charges related to the above incident.
10.
On 3 March and 18 April 2000, respectively, the Dunajská Streda District Court and, on appeal, the Trnava (Slovakia) Regional Court remitted the case to the prosecution service for further investigation.
11.
On 24 August 2000 the inquiry in the applicant's case was joined to another inquiry that was being undertaken with respect to a murder allegedly committed by the applicant's co-accused.
12.
On 11 September 2000 the applicant was again committed, in the Regional Court, to stand trial on the above charge.
13.
On 24 November 2003 the Regional Court ruled that, for reasons of procedural economy, the applicant would be tried in the Dunajská Streda District Court, separately from the other accused. The case was transmitted to the latter court on 29 October 2004.
14.
On 14 April 2005 the Supreme Court confirmed, on an application by the Dunajská Streda District Court, that the latter court would try the applicant at first instance.
15.
The proceedings are still pending.
B.
Detention
16.
On 16 November 1999, following his arrest the previous day, the Trnava District Court remanded the applicant in custody under Article 67 § 1 (a) of the Code of Criminal Procedure on the ground that he was a
foreign national and that there was a well-founded risk that, if left at liberty, he would escape or go into hiding in order to avoid prosecution. The applicant did not exercise his right of appeal (
sťažnosť
) and the decision became final and binding.
17.
On 22 November 1999 the applicant requested release on bail. The request, which was initially granted, was finally dismissed by the Regional Court, on appeal, on 13 January 2000.
18.
On 3 March 2000 the Dunajská Streda District Court again granted the applicant bail, but the decision was quashed by the Regional Court, on appeal, on 18
April 2000.
19.
The applicant lodged another request for release on 13 July 2000, but made a formal motion to withdraw it on 31 July 2000.
20.
On 25 July 2000 the applicant made a separate request for release on bail. The request was dismissed, on appeal, by the Regional Court on 31
October 2000.
21.
On 24 November 2000 the prosecution service requested extension of the applicant's detention until 8 June 2001. The extension was authorised, on appeal, by the Regional Court on 11 January 2001.
22.
On 20 February 2001 the applicant lodged a request for release on bail with the Dunajská Streda District Court. He resubmitted the request to the Trnava District Court on 7 May 2001 and supplemented the grounds of the request on 28 May 2001. He argued that his detention was unjustified as he had contacted the authorities of his own accord and the fact that he was a
non
‑
national could not be held against him discriminatorily.
23.
On 31 May 2001 the Trnava District Court dismissed the request. The decision was served on the applicant on 7 June 2001. On the same day the applicant appealed. On 15 June 2001 he supplemented the grounds of appeal.
24.
On 28 June 2001 the Regional Court quashed the decision of 31
May
2001 and remitted the case to the Trnava District Court on the ground that the latter had failed to support its decision with proper reasons and to
address the applicant's arguments adequately.
25.
On 13 September 2001 the Trnava District Court dismissed the applicant's request again. On 18 October 2001 the Regional Court dismissed an appeal by the applicant.
It was observed that the applicant was a non-national and faced a
sentence of two to eight years' imprisonment. This, combined with the nature of the subject of the investigation and the stage reached in the proceedings, gave grounds for concern that he might abscond.
The decision of 18 October 2001 was taken in a private session (
neverejné zasadnutie
) and was served on the applicant in writing on 31
October 2001.
26.
In the meantime, on 28 May 2001, the prosecution service requested extension of the applicant's detention until 15 November 2001. The extension was authorised by the Tranava District Court on 31 May 2001 and, on appeal, by the Trnava Regional Court on 12 July 2001. A copy of the latter decision was served on the applicant on 26 July 2001. It was held that the grounds for his detention persisted and that, due to its scale, it had not been possible to complete the investigation earlier.
27.
On 29 October 2001 the applicant lodged another request for release on bail. In a letter of 7 November 2001 the public prosecution service stated that, under Article 72 of the Code of Criminal Procedure, the request could not be dealt with as it had been submitted less than fourteen days after the final determination of the applicant's previous request and contained no new relevant information (see paragraph 25 above).
28.
On 5 November 2001 the Supreme Court authorised an extension of the applicant's detention until 15 May 2002. There was a strong suspicion against the applicant of involvement in a serious and extensive organised criminal activity. The applicant was a non-national and had no official residence in Slovakia. His release might jeopardise the ongoing and wide-ranging investigation, which could not be completed earlier.
29.
In the meantime – on 31 October 2001 – the applicant again requested release, but withdrew the request on 13 February 2002.
30.
On 18 February 2002 the applicant applied for release again. His application was dismissed, on appeal, on 10 October 2002.
31.
On 13 May 2002 the Supreme Court authorised a further extension of the applicant's detention until 30 September 2002.
32.
On 25 July 2002 the applicant requested release and, on the same day, the Trnava District Court informed him that the request could not be examined as his previous request had not been determined yet.
33.
On an unspecified date the applicant was released.
I.
ALLEGED VIOLATIONS OF ARTICLE 5 OF THE CONVENTION
34.
The applicant complained that his detention had been arbitrary and too long, that he had neither been tried within a reasonable time nor released pending trial and that the lawfulness of his detention had not been examined adequately and speedily. He relied on Article 5 §§ 1 (c), 3 and 4 of the Convention which, in so far as relevant, provide:
“1.
Everyone has the right to liberty and security of person. No one shall be deprived of his liberty save in the following cases and in accordance with a procedure prescribed by law:
...
(c)
the lawful arrest or detention of a person effected for the purpose of bringing him before the competent legal authority on reasonable suspicion of having committed an offence or when it is reasonably considered necessary to prevent his committing an offence or fleeing after having done so;
...
3.
Everyone arrested or detained in accordance with the provisions of paragraph
1
(c) of this Article shall be brought promptly before a judge or other officer authorised by law to exercise judicial power and shall be entitled to trial within a reasonable time or to release pending trial. Release may be conditioned by guarantees to appear for trial.
4.
Everyone who is deprived of his liberty by arrest or detention shall be entitled to take proceedings by which the lawfulness of his detention shall be decided speedily by a court and his release ordered if the detention is not lawful.”
A.
Admissibility
1.
Domestic remedies
(a)
Action for damages under the 1969 State Liability Act and protection of his personal integrity under Articles 11 et seq. of the Civil Code
35.
In respect of all the Article 5 complaints, the Government submitted that the applicant had failed to exhaust domestic remedies, as required by Article 35 § 1 of the Convention, by seeking damages under the 1969 State Liability Act and protection of his personal integrity under Articles 11 et seq. of the Civil Code.
36.
The applicant maintained the complaints but expressed no view.
37.
The Court recalls that it has previously addressed at length the question of the effectiveness from the point of view of Article 35 § 1 of the Convention of the remedies referred to by the Government in similar situations (see, for example,
Tám v. Slovakia
, (dec.), no. 50213/99, 1
July
2003;
Kučera v. Slovakia
, (dec.), no. 48666/99, 4 November 2003;
König v. Slovakia
(dec.), no. 39753/98, 13 May 2003;
Pavletič v. Slovakia
(dec.), no. 39359/98, 13 May 2003; and, most recently,
Nešťák v. Slovakia
, no. 65559/01, §§ 59-65, 27 February 2007). It did not find it established that the possibility of obtaining appropriate redress by making use of these remedies was sufficiently certain in practice and offered reasonable prospects of success as required by the relevant Convention case-law. The Court finds no reasons to depart from this conclusion in the present case.
38.
Furthermore, the Court finds it appropriate to point out that the remedies relied on by the Government in the present case are remedies before civil courts, which undoubtedly have no jurisdiction to order release or otherwise directly remedy the impugned state of affairs (see
Pavletić v. Slovakia
, no. 39359/98, §§ 69 and 72, 22 June 2004 and also
Weeks v. the United Kingdom
, judgment of 2 March 1987, Series A no. 114, p. 30, § 61). These remedies are by definition aimed at obtaining compensation and might possibly be of relevance under paragraph 5 of Article 5 of the Convention (see, for example,
Yağcı and Sargın v. Turkey
, judgment of 8
June 1995, Series A no. 319 A, p. 17, § 44 and
Tomasi v. France
, judgment of 27 August 1992, Series A no. 241 A, p. 34, § 79) which, however, the applicant did not invoke. The remedies designed specifically for the purpose of remedying directly the situation complained of are those provided for under the Code of Criminal Procedure, which the applicant repeatedly resorted to.
Accordingly, the Government's objection relating to non-exhaustion of the actions under the 1969 State Liability Act and Articles 11 et seq. of the Civil Code must be dismissed.
(b)
Complaint under Article 127 of the Constitution
39.
The Government further argued that, since 1 January 2002, the applicant had had at his disposal a new remedy, a complaint under Article
127 of the Constitution. As he had made no use of it, his complaints of his detention after the given date and of the length of his detention were inadmissible for non-exhaustion of domestic remedies.
40.
The applicant upheld his complaints but expressed no view.
41.
The Court observes that on 1 January 2002 a new remedy under Article 127 of the Constitution became available in Slovakia for human
‑
rights complaints (see
Andrášik and Others v. Slovakia
(dec.), nos. 57984/00, 60237/00, 60242/00, 60679/00, 60680/00, 68563/01 and 60226/00, ECHR 2002 IX).
By virtue of that provision the Constitutional Court has the power to declare that a person's human rights or freedoms have been violated and to quash the impugned decision, measure or act. If the violation is the result of a failure to act, the Constitutional Court has the power to order the inactive authority to take the necessary action. At the same time it may remit the case to the authority concerned for further proceedings, order such authority to refrain from violating the fundamental rights and freedoms and, where appropriate, order those responsible to restore the situation that existed prior to the violation and to pay the victim appropriate financial compensation (see, for example,
Kontrová v. Slovakia
(dec.), no. 7510/04, 13 June 2006).
This remedy was found applicable to Article 5 issues in the period starting from 1 January 2002 and, in principle, applicants should be required to make use of it in order to comply with the exhaustion of domestic remedies rule pursuant to Article 35 § 1 of the Convention (see
Loyka v. Slovakia
(dec.), no. 62219/00, 4 January 2005).
42.
For the sake of completeness, the Court would observe that, given the powers bestowed on the Constitutional Court under Article 127 of the Constitution to grant direct redress of both a preventive and compensatory nature, which are broader and substantially different from the powers of the ordinary courts under the 1969 State Liability Act and Articles 11 et seq. of the Civil Code, the complaint under Article 127 of the Constitution must be distinguished from the remedies analysed above.
43.
As for the length of the applicant's detention, specifically, it is to be noted that, although it is not absolutely clear when he was released, he certainly was still detained on 25 July 2002 when he requested release. At that time as well as at the time of the introduction of the application, the new constitutional remedy under Article 127 of the Constitution already existed (see
Andrášik and Others
, cited above). In so far as the application has been substantiated, the Court finds no reasons why the applicant could not have raised his complaint of the length of his detention under that provision (see,
mutatis mutandis
,
Loyka
, cited above).
44.
There is no indication that the applicant sought protection before the Constitutional Court of his rights under Article 5 §§ 1, 3 and 4 of the Convention, as regards the lawfulness of his detention and the proceedings in respect of it in the period starting from 1 January 2002 and as regards the length of his detention.
It follows that the relevant part of the application must be rejected under Article
35 §§
1 and
4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies.
2.
Six months
45.
The Government objected that the applicant's initial remand in detention and some of the subsequent decisions in respect of his detention and the proceedings leading to such decisions had been given or taken place more than six months before the date of introduction of the application.
46.
The applicant maintained his complaints but expressed no view.
47.
The Court notes that the applicant was remanded in custody in 1999 (see paragraph 16 above) and that his subsequent continued detention was examined several times in connection with requests for his release and for the extension of his detention (see paragraphs 17, 18, 20, 21 and 26 above) in the period more than six months before the date of introduction of the application on 15
March 2002 (see paragraph 1 above).
48.
By virtue of Article 35 § 1 of the Convention, the Court is prevented from examining the decisions (alleged to be in breach of Article 5 § 1 of the Convention) that were taken in the period specified in the preceding paragraph as well as the proceedings (alleged to be in breach of Article 5 § 4 of the Convention) leading to them (see
Mello v. Slovakia
(dec.), no. 67030/01, 21 June 2005, and
Pavlík
v. Slovakia
, no.
74827/01, §
85, 30
January 2007).
It follows that the relevant part of the application has been introduced out of time and must be rejected in accordance with Article
35 §§
1 and
4 of the Convention.
3.
Decision on the applicant's request for release of 20 February 2001
49.
As for the period prior to 1
January 2002 and, at the same time, less than six month before the date of introduction of the application, the Government submitted that the applicant's detention had been lawful and justified.
50.
The applicant upheld the complaint but presented no view.
51.
The Court considers that the legality of and justification for the applicant's detention in the specified period (see paragraph 49 above) falls to be examined primarily under Article 5 § 1 (c) of the Convention. It observes that, according to the domestic courts (see paragraphs 25, 26 and 28 above), in this period there was a strong suspicion against the applicant of having been involved in serious organised crime. His detention was found to be necessary because there was a concern that he might abscond. The domestic courts based this concern on the fact that the applicant was a
non
‑
national, the nature of the charge, the stage of the investigation, and the potential penalty.
Although the brevity of the domestic courts' reasoning and the lack of direct reference to specific facts are not entirely free from criticism, in the circumstances there are insufficient grounds for holding it to be “arbitrary” within the meaning of Article 5 of the Convention (see, for example,
Ambruszkiewicz v. Poland
, no. 38797/03, §§ 32 and 33, 4 May 2006).
In so far as the complaint has been substantiated, the Court finds no indication that the applicant's detention in the given period was incompatible with the guarantees of Article 5 § 1 (c) of the Convention.
It follows that the relevant part of the application is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.
4.
Proceedings in respect of the applicant's request for release of 20
February 2001
(a)
Aspects other than “speediness”
52.
As regards the proceedings in respect of the applicant's request for release of 20 February 2001, the Court observes that it falls to be examined under Article 5 § 4 of the Convention. It reiterates that it is not always necessary that the procedure under that provision be attended by the same guarantees as those required under Article 6 § 1 of the Convention for criminal or civil litigation (see, among other authorities,
Megyeri v. Germany
, judgment of 12 May 1992, Series A no. 237, pp. 11-12, § 22).
53.
It should be noted that in the criminal proceedings against him the applicant was represented by a lawyer. Although he is a Hungarian national, there is no indication that he complained of not being able to understand the language of the proceedings or required linguistic assistance. To the extent that the complaint has been substantiated, there is nothing to suggest that the proceedings in question fell short of the guarantees contained in Article 5 §
4 of the Convention other than “speediness” (see below).
It follows that the relevant part of the application is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.
(b)
“Speediness”
54.
The Government considered that the complaint of the lack of speediness in respect of the proceedings on the applicant's request for release of 20
February 2001 was manifestly ill-founded.
55.
The applicant maintained the complaint but expressed no view.
56.
The Court considers, in the light of the parties' submissions, that the complaint raises serious issues of fact and law under the Convention, the determination of which requires an examination of the merits. The Court concludes therefore that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring it inadmissible has been established.
B.
Merits
57.
The applicant complained that the proceedings in respect of his request for release of 20 February 2001 had not been “speedy”.
58.
The Government pointed out that the applicant had lodged his request for release with the wrong court. Initial delays resulting from this fact could not be imputed to the State. After the resubmission of his request to the right court the proceedings had been swift.
59.
According to the Court's case-law concerning Article 5 § 4 of the Convention, a periodic judicial review must, if it is to satisfy the requirements of those provisions, comply with both the substantive and the procedural rules of the national legislation and moreover be conducted in conformity with the aim of Article 5, namely to protect the individual against arbitrariness (see, among other authorities,
Herczegfalvy v. Austria
, judgment of 24 September 1992, Series
A no.
244, p.
24, §
75).
Article 5 § 4 of the Convention does not compel the Contracting States to
set up a second level of jurisdiction for the examination of the lawfulness of detention and for hearing applications for release. Nevertheless, a State which institutes such a system must in principle accord to the detainees the same guarantees on appeal as at first instance (see, among other authorities,
Toth v. Austria
, judgment of 12 December 1991, Series
A no.
224, p.
23, §
84).
The requirement that a decision be given “speedily” is undeniably one such guarantee; however, in order to determine whether it has been complied with, it is necessary to effect an overall assessment where, as here, the proceedings were conducted at two levels of jurisdiction (see
Navarra v. France
, judgment of 23 November 1993, Series
A no.
273
‑
B, p.
28, §
28).
The period to be taken into account in respect of proceedings under Article 5 § 4 of the Convention begins with the lodging of the application with the domestic authorities and, in the absence of a public pronouncement, ends on the day the decision is communicated to the applicant or to his representative (see, for example,
Koendjbiharie v. the Netherlands
, judgment of 25 October 1990, Series
A no.
185
‑
B, p.
40, §
28, and
Singh v. the Czech Republic
, no. 60538/00, § 74, 25 January 2005).
60.
In the present case the applicant lodged his request for release on 20
February 2001 with the Dunajská Streda District Court, which is the court in which he had been committed for trial. It is true that the court having jurisdiction to decide matters concerning the applicant's detention at that time was the Trnava District Court and that, by lodging the request with a different court, the applicant created delays. Nevertheless, there is no indication that the Dunajská Streda District Court took any measures in respect of the request, such as, for example, transmitting it to the right court. There does not appear to be any justification for this inactivity.
61.
After being resubmitted to the Trnava District Court, the request was examined four times: on 31 May and 13 September 2001 at first instance and on 28 June and 18 October 2001 on appeal. The latter decision was not publicly pronounced. It was served on the applicant in writing, on 31
October 2001. The relevant period ended on that date. It thus lasted more than eight months.
62.
In assessing the “speediness” of the proceedings, it should be taken into account that the decision of 31 May 2001 had to be quashed on account of a serious procedural flaw. Until the request for release of 20 February 2001 was finally determined, the applicant was prevented from submitting a new request for release without relying on new facts (see paragraph 27 above) (see
Singh
, cited above, § 76).
63.
The foregoing considerations are sufficient to enable the Court to conclude that the proceedings in respect of the applicant's request for release of 20 February 2001 were not “speedy” for the purposes of Article 5 § 4 of the Convention. This conclusion is not altered by the fact that, in the relevant period, the applicant's detention was also examined twice: on 31
May and 12 July 2001, in connection with the request by the prosecution service for its extension in a procedure in which the applicant had no opportunity to participate (see, for example,
Assenov and Others v. Bulgaria
, judgment of 28 October 1998,
Reports of Judgments and Decisions
1998-VIII, p. 3302, § 162).
There has accordingly been a violation of Article 5 § 4 of the Convention on account of the lack of “speedy” proceedings in respect of the applicant's request for release of 20 February 2001.
III.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 OF THE CONVENTION
64.
The applicant also complained that his trial fell short of the guarantees of Article 6 of the Convention.
65.
Fairness of proceedings can in principle only be determined once they have been concluded (see,
mutatis mutandis
,
Kuráková v. Slovakia
(dec.), no. 37895/97, 1 February 2001). The present proceedings are still pending.
66.
It is further to be noted that the applicant did not challenge the length of his proceedings before the Constitutional Court (see
Andrášik and Others
, cited above).
67.
It follows that all the complaints under Article 6 of the Convention must be rejected under Article
35 §§
1 and
4 of the Convention for non
‑
exhaustion of domestic remedies.
IV.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
68.
The applicant did not submit a claim under Article 41 of the Convention.
1.
Declares
admissible the complaint under Article 5 § 4 of the Convention concerning the alleged lack of “speedy” proceedings in respect of his request for release of 20 February 2001 and the remainder of the application inadmissible;
2.
Holds
that there has been a violation of Article 5 § 4 of the Convention on account of the lack of “speedy” proceedings in respect of the applicant's request for release of 20
February 2001.
Done in English, and notified in writing on 6 September 2007, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.
T.L.
Early
Nicolas
Bratza
Registrar
President