ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2148/2023

Ședința publică din data de 27 aprilie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 02.12.2019, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Ministerul Finanțelor Publice-ANAF – Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili,

I. Anularea Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. x/27.03.2019 emise de Direcția Generala de Administrare a Marilor Contribuabili din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, comunicată și înregistrată la Hidroelectrica cu nr. x/02.04.2019;

II. Anularea Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/27.03.2019 emis de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, comunicat la Hidroelectrica în data de 02.04.2019;

III. Anularea Raportului de Inspecție Fiscala nr. F-MC 57 din data de 27.03.2019 emis de Direcția Generala de Administrare a Marilor Contribuabili din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, comunicat la Hidroelectrica în data de 02.04.2019;

IV. Anularea Deciziei nr. 135500/23.09.2019 prin care a fost soluționată contestația formulată de Hidroelectrica împotriva Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscala nr. x/27.03.2019;

V. Anularea Deciziei nr. 56/13.09.2019 prin care a fost soluționată contestația formulată de Hidroelectrica împotriva Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. x/27.03.2019, emisă de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în baza Raportului de Inspecție Fiscală nr. x/27.03.2019;

VI. Repunerea părților în situația anterioară, în sensul obligării Agenției Naționale de Administrare Fiscală prin Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili să restituie suma de 4.156.604 RON achitată de către Hidroelectrica prin ordinele de plata din data de 23.08.2019, unul de 2.728.131 RON aferent dobânzilor de întârziere și unul de 1.428.226 RON aferent penalităților de întârziere, cu obligarea și la plata dobânzii în conformitate cu prevederile art. 182 din Codul de Procedură Fiscală;

și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata ocazionate cu soluționarea prezentei cauze.

Prin sentința nr. 53 din 21 ianuarie 2021, Curtea a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale-Hidroelectrica S.A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

În dezvoltarea motivului de casare întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că prima instanță s-a limitat la a copia ad literam, în partea destinată considerentelor, fraze din întâmpinarea Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, fără să aducă o contribuție proprie și să efectueze o analiză amănunțită a situației de fapt pe care să o motiveze conform propriilor convingeri.

Judecătorul fondului este dator să arate motivele de fapt și de drept, să enunțe constatările sale personale și dovezile care au justificat convingerea sa intimă pentru pronunțarea soluției.

Instanța de fond a înlăturat nemotivat actele normative expuse pe larg în cadrul acțiunii și nu a argumentat lipsa de incidență a acestora raportat la cererea formulată.

Din perspectiva motivelor de casare întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 3 pct. 6, 7 și 8 coroborate cu art. 64 alin. (3) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, în sensul că toți creditorii cu creanțe anterioare deschiderii procedurii insolvenței sunt obligați să formuleze declarație de creanță în termenul peremptoriu de decădere stabilit de către judecătorul sindic, iar nedepunerea declarației de creanță, în termenul stabilit de judecător, atrage sancțiunea prevăzută de art. 76 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, decăderea creditorului din orice drept cu privire la creanță respectivă, cu efectul dispariției dreptului din patrimoniul creditorului.

Instanța de fond a apreciat greșit că judecătorul sindic care s-a pronunțat în Dosarul nr. x/2012 nu a fost învestit cu analiza legalității stabilirii creanțelor, ci s-a pronunțat doar cu privire la declararea și înscrierea în tabelele de creanță și plata acestora în funcție de clasificarea în creanțe anterioare și ulterioare deschiderii procedurii de insolvență.

Raportat la soluția din Dosarul nr. x/2012, prin care Agenția Națională de Administrare Fiscală a fost decăzută din dreptul de valorificare a creanței în procedura insolvenței, nu se poate reține că judecătorul sindic nu a analizat legalitatea stabilirii creanțelor fiscale.

Realizarea controlului fiscal și emiterea deciziei de impunere după momentul deschiderii procedurii insolvenței, pentru creanțe aferente unei perioade anterioare acestui moment, nu pot transforma natura acestor creanțe, clasificate din punctul de vedere al Legii nr. 85/2006, în creanțe anterioare deschiderii procedurii și care atrag regimuri juridice diferite în ceea ce privește declararea, înscrierea în tabele de creanță și plata.

Deși inspecția fiscală a avut loc la câteva zile după deschiderea procedurii insolvenței perioada supusă verificării se plasează temporal anterior deschiderii procedurii, iar creanța trebuie declarată în interiorul termenului impus de judecătorul sindic, sub sancțiunea decăderii.

Cu privire la aspectele de decădere invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, respectiv faptul că la data emiterii Deciziei nr. 406/18.12.2014, Hidroelectrica era încadrată în categoria mici contribuabili datorită stării de insolvență, iar termenul de refacere a inspecției fiscale era de 30 de zile, ce expira la data de 22.01.2015, instanța de fond reține, în mod greșit că temeiul invocat nu cuprinde sancțiunea nulității, este vorba despre o nulitate virtuală, fiind necesară dovedirea producerii vătămării care nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea actului.

Recurenta-reclamantă susține că a dovedit producerea unei vătămări în patrimoniul societății, termenul de prescripție fiscală/civilă era împlinit, iar furnizorii vor refuza emiterea de facturi de corecție și restituirea sumelor încasate cu titlu de TVA, aceste sume devenind astfel pierderi pentru companie.

Recurenta-reclamantă invocă jurisprudența CJUE din cauzele C-691/17 PORR EPITESI Kft și C-454/98 SCHMEINK &COFRETH AG, conform căreia, atunci când facturile emise de furnizor nu mai pot fi corectate, chiar dacă au fost emise cu încălcarea legislației statului de rezidență privind TVA, taxarea inversă, fie datorită trecerii timpului, fie din lipsa unei proceduri clare, beneficiarul este îndreptățit să solicite la rambursare TVA dedusă direct de la bugetul de stat.

Recurenta-reclamantă susține că nu solicită rambursarea de TVA, ci doar recunoașterea dreptului de deducere al unui TVA pe care l-a plătit deja către furnizor, iar furnizorul mai departe, către bugetul de stat și, pe care nu îl mai poate recupera, ceea ce provoacă o vătămare societății.

Cu privire la invocarea împlinirii termenului de prescripție, din cererea de chemare în judecată, instanța de fond reține că, potrivit disp. art. 91 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, dreptul organului fiscal de a stabili obligații, se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune astfel, iar potrivit art. 91 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, termenul de prescripție începe să curgă de la 1 ianuarie al anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală, conform art. 23.

Prima instanță ignoră faptul că Decizia nr. 406/18.12.2014 emisă de ANAF – DGSC a încălcat prevederile art. 216 alin. (3)

1

din O.G. nr. 92/2003 și ale pct. 11.5, 11.6, 11.7 din OPANAF nr. 2906/25.11.2014 privind aprobarea Instrucțiunilor pentru aplicarea Titlului IX din O.G. nr. 92/2003, care stabilesc un termen de decădere al organului fiscal pentru punerea în executare a unei soluții de desființare, respectiv, 30 zile de la comunicarea deciziei.

Decizia nr. 406/18.12.2014 a fost comunicată la data de 22.12.2014, iar termenul pentru refacerea inspecției fiscale era de 30 de zile, la 22.01.2015.

În ceea ce privește lucrările de proiectare pentru care nu s-a aplicat mecanismul de taxare inversă, deoarece societatea nu a arătat care sunt aceste lucrări și nici facturile la care se referă, recurenta-reclamantă arată că prima instanță nu și-a exercitat rolul activ prin administrarea unor probatorii suplimentare.

Intimata-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru lipsa motivelor de nelegalitate.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului exercitat în cauză

Analiza motivelor de casare

În privința motivului de nelegalitate întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va constata neîntrunirea acestuia, în cuprinsul considerentelor sentinței atacate reiese faptul că prima instanță a răspuns tuturor argumentelor reclamantei; a analizat dispozițiile legale incidente și a argumentat în fapt și în drept soluția dispusă, iar preluarea unor argumente din întâmpinarea pârâtei nu conduce la existența unei hotărâri nemotivate.

În ceea ce privește motivele de nelegalitate întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea se referă la interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 3 pct. 6, 7 și 8 coroborat cu art. 64 alin. (3) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, încălcarea termenului de refacere a inspecției fiscală, împlinirea termenului de prescripție a dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale și la încălcarea principiului rolului activ al judecătorului în privința lucrărilor de proiectare.

Prima critică este nefondată, prevederile indicate de recurenta-reclamantă din Legea nr. 85/2006 au fost interpretate și aplicate corect de judecătorul fondului.

Recurenta-reclamantă consideră că judecătorul sindic, prin sentința civilă nr. 6458/17.07.2015 în Dosarul nr. x/2012 a analizat legalitatea creanțelor fiscale și s-a pronunțat doar cu privire la declararea și înscrierea în tabelul de creanțe și plata acestora în funcție de clasificarea în creanțe anterioare și ulterioare deschiderii procedurii de insolvență.

Prin realizarea controlului fiscal și emiterea deciziei de impunere după momentul deschiderii procedurii insolvenței, pentru creanțe aferente unei perioade anterioare acestui moment, nu se poate transforma, susține recurenta-reclamantă, natura acestor creanțe, calificate în creanțe anterioare deschiderii procedurii insolvenței, în temeiul Legii nr. 85/2006.

Înalta Curte reține că, în speță, nu sunt în discuție procedura insolvenței și hotărârile pronunțate de judecătorul sindic în cadrul acestei proceduri, ci contestarea unor acte administrative fiscale în cadrul procedurii judecătorești întemeiate pe legislația fiscală.

Se reține că recurenta-reclamantă nu se mai află în procedura insolvenței, ca urmare a sentinței civile nr. 6482/26.06.2013 a Tribunalului București – secția a VI-a civilă, iar actele atacate sunt emise în anul 2019.

Clasificarea creanțelor în creanțe anterioare și ulterioare deschiderii procedurii insolvenței are relevanță în cadrul acestei proceduri, când organul fiscal a fost decăzut din dreptul de a depune declarație de creanță față de nerespectarea termenului stabilit de judecătorul sindic.

Astfel, judecătorul sindic s-a pronunțat numai cu privire la respectarea termenului de depunere a creanței în procedura insolvenței, însă nu există nicio dispoziție legală în Legea nr. 85/2006 care să interzică, după încheierea procedurii, valorificarea creanței într-o altă procedură cum este cea administrativă a emiterii actelor administrative fiscale, în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală incident, iar reclamanta să conteste actele în procedură judiciară.

Referitor la depășirea termenului de 30 de zile pentru refacerea inspecției fiscale, Înalta Curte, în acord cu prima instanță reține că termenul în discuție nu este calificat de legiuitor ca fiind un termen de decădere, astfel că nu poate conduce la constatarea nulității actului administrativ-fiscal emis în aceste condiții, în plus, se constată că nu există o legătură directă între emiterea actului și eventuala opoziție a furnizorilor în privința recuperării de TVA.

Referitor la jurisprudența CJUE exemplificată prin motivele de recurs, însăși recurenta-reclamantă arată că aceasta are în vedere rambursarea de TVA și nu deducerea TVA, prin urmare aceasta nu este incidentă în speță.

Cu privire la împlinirea termenului de prescripție a dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale, Înalta Curte reamintește calificarea termenului de 30 zile analizat anterior și neaplicarea sancțiunii decăderii, iar perioada de suspendare a cursului prescripției se prelungește până la data emiterii celei de-a doua decizii emise ca urmare a reverificării, și anume, Decizia nr. F-S1 118/31.05.2012.

În privința încălcării principiului legalității și principiului aplicării unitare a legislației fiscale, recurenta-reclamantă revine la invocarea existenței unui termen de decădere al organului fiscal pentru emiterea deciziei de desființare a actului fiscal atacat, deși disp. art. 216 alin. (3)

1

din O.G. nr. 92/2003 privind Codul fiscal aplicabil în cauză, nu conțin un atare termen de decădere.

În privința lucrărilor de proiectare pentru care nu s-a aplicat mecanismul de taxare inversă, recurenta-reclamantă susține că instanța de fond, în virtutea rolului activ, avea obligația să administreze probatorii suplimentare.

Înalta Curte reține că această critică nu se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar recurenta-reclamantă nu dezvoltă criticile, ci doar enunță, fără argumente, încălcarea unui principiu fundamental al procesului civil.

Față de acestea, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., coroborat cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, urmează să se dispună respingerea recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica S.A. împotriva sentinței civile nr. 53 din 21 ianuarie 2021 a Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 aprilie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.