ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2055/2022

Ședința publică din data de 5 aprilie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București –Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 29.03.2021, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL AGRICULTURII ȘI DEZVOLTĂRII RURALE și MINISTRUL AGRICULTURII ȘI DEZVOLTĂRII RURALE a solicitat suspendarea executării dispozițiilor următoarelor acte administrative cu caracter normativ:

- art. 10 alin. (2) lit. b) din Ordinul Ministrului Agriculturii și Dezvoltării Rurale nr. 619/2015 pentru aprobarea criteriilor de eligibilitate, condițiilor specifice și a modului de implementare a schemelor de plăți prevăzute la art. 1 alin. (2) și (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 3/2015 pentru aprobarea schemelor de plăți care se aplică în agricultură în perioada 2015-2020 și pentru modificarea act. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură, precum și a condițiilor specifice de implementare pentru măsurile compensatorii de dezvoltare rurală aplicabile pe terenurile agricole, prevăzute în Programul Național de Dezvoltare Rurală 2014-2020.

- art. 12 alin. (2) lit. b) din Ordinul nr. 45/2021 al MADR pentru aprobarea criteriilor de eligibilitate, condițiilor specifice și a modului de implementare a schemelor de plăți prevăzute la art. alin. (2) și (3) și art. 35 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 11/2021 pentru aprobarea schemelor de plăți care se aplică în agricultură în anii 2021-2022, care reiau în mod identic prevederea art. 10 alin. (2) lit. b) din Ordinul nr. 619/2015 al MADR.

Prin sentința civilă nr. 691 din 29 aprilie 2021, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile invocate de pârâți, ca neîntemeiate; a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL AGRICULTURII ȘI DEZVOLTĂRII RURALE și MINISTRUL AGRICULTURII ȘI DEZVOLTĂRII RURALE; a dispus suspendarea executării dispozițiilor art. 10 alin. (2) lit. b) din Ordinul MADR nr. 619/2015 pentru aprobarea criteriilor de eligibilitate, condițiilor specifice și a modului de implementare a schemelor de plăți prevăzute la art. 1 alin. (2) și (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 3/2015 pentru aprobarea schemelor de plăți care se aplică în agricultură în perioada 2015 - 2020 și pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură, precum și a condițiilor specifice de implementare pentru măsurile compensatorii de dezvoltare rurală aplicabile pe terenurile agricole, prevăzute în Programul Național de Dezvoltare Rurală 2014 – 2020; a respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și Ministrul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin cererile de recurs formulate, recurenții au invocat critici identice, recurentul Ministrul Agriculturii și Dezvoltării Rurale precizând că nu a dezvoltat anumite critici, întrucât achiesează la susținerile recurentului – pârât minister.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au criticat în parte sentința recurată, referitor la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministrului Agriculturii și Dezvoltării Rurale.

S-a susținut, în esență, că instanța de fond a ignorat rolul său activ, în virtutea căruia avea obligația de a verifica calitatea procesuală a părților, calitate ce presupune existența unei identități între persoana reclamantului și titularul dreptului afirmat, precum și între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății, calitate procesuală nedovedită.

În exercitarea atribuțiilor care revin ministrului în virtutea mandatului, acesta reprezintă Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale în raporturile cu celelalte ministere, cu alte autorități publice și organizații, cu persoane juridice și fizice din țară sau din străinătate, precum și în justiție, semnează acte administrative și instrucțiuni, în condițiile legii, ca reprezentant legal, nu în nume propriu.

Prin urmare, MADR, prin conducătorul său, este o instituție care pune în executare și execută în concret legea, fiind ținut de aplicarea imediată a acesteia, ministrul în calitate de conducător al MADR neputând avea calitate procesuală pasivă.

În dezvoltarea motivului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pârâții au susținut că sentința instanței de fond este atât nemotivată. Simpla înșiruire, de către instanța de fond, a unor apărări susținute de contestatoare nu poate ține loc de aprecierea și considerentele instanței, care au condus-o, de fapt, la această nelegală hotărâre.

În continuare, recurenții aduc critici ce pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Susține că instanța de fond nu a avut în vedere prevederile art. 32 alin. (2) din Regulamentul (UE) nr. 1307/2013 care definește noțiunea de "hectar eligibil".

În ceea ce privește "suprafața agricolă", legislația UE și legislația internă au oferit înțelesuri similare acestui concept. Astfel, conform art. 4 alin. (1) lit. e) din Regulamentul (UE) nr. 1307/2013 și art. 2, alin. (1) lit. n) din Ordonanța de urgență nr. 3 din 18 martie 2015 pentru aprobarea schemelor de plăți care se aplică în agricultură în perioada 2015-2020 și pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură, suprafața agricolă este definită ca "orice suprafață de teren arabil, de pășune permanentă și de fâneață permanentă sau cultivată cu culturi permanente".

Mai mult, conform art. 4 alin. (1) lit. f) din Regulamentul (UE) nr. 1307/2013, terenurile arabile sunt definite ca fiind terenuri cultivate în scopul producției de culturi "suprafață agricolă" înseamnă terenuri cultivate în scopul producției de culturi sau suprafețe disponibile pentru producția de culturi dar lăsate pârloagă, inclusiv suprafețele scoase temporar din circuitul agricol în conformitate cu art. 22, 23 și 24 din Regulamentul (CE) nr. x, cu art. 39 din Regulamentul (CE) nr. 1698/2005 și cu art. 28 din Regulamentul (UE) nr. 1305/2013, indiferent dacă terenul respectiv este sau nu acoperit cu sere sau cu un mijloc de protecție fix sau mobil.

Totodată, fermierul declară suprafața agricolă sub formă de parcele agricole.

Potrivit art. 67 alin. (4) lit. a) din Regulamentul (UE) nr. 1306/2013, parcela agricolă este suprafață continuă de pământ, pe care se cultivă o singura grupă de culturi ("parcelă agricolă" înseamnă o suprafață continuă de pământ, care face obiectul unei declarații din partea unui singur fermier, pe care se cultiva o singură grupă de culturi.

În art. 10 alin. (2) lit. a) din Ordinul MADR nr. 619/2015 se precizează că drumurile/aleile de exploatare din interiorul suprafeței parcelei agricole, inclusiv din sere și solare, cu lățimea mai mică de 2 m sunt exceptate de la regula conform căreia suprafețele compacte sau însumate mai mari de 100 metri pătrați care nu sunt folosite pentru activități agricole nu fac parte din hectarul eligibil.

Totodată în art. 10 alin. (2) lit. b) din Ordinul MADR nr. 619/2015 se specifică că drumurile/aleile de exploatare din interiorul suprafeței parcelei agricole, inclusiv din sere și solare, a căror lățime este mai mare de 2 m nu sunt incluse în hectarul eligibil:

"b) drumurile/aleile de exploatare din interiorul suprafeței parcelei agricole, inclusiv din sere și solare, a căror lățime este mai mare de 2 m".

În art. 15 alin. (1) din Ordinul MADR nr. 619/2015 este stabilită dimensiunea maximă a lățimii gardurilor vii și a rigolele, pentru a fie eligibile pentru plățile pe suprafață:

"(1) Sunt eligibile la plată în cadrul schemei de plată unică pe suprafață gardurile vii sau rigolele care au o lățime maximă de 2 metri și grupurile de arbori/pâlcurile arbustive a căror suprafață maximă este de 100 metri pătrați amplasate pe terenul arabil solicitat la plată."

Pentru obținerea sprijinului financiar prin instrumentele stabilite în cadrul politicii agricole comune, fermierul trebuie să declare terenul pe care îl are în exploatare, din categoria suprafață agricolă.

De asemenea, se arată că, în art. 16 lit. c) din Ordinul MADR nr. 619/2015 este stabilită dimensiunea maximă a lățimii șirului de arbori, pentru a fi eligibile pentru plățile pe suprafață:

"c) arborii în aliniament, în cazul în care lățimea șirului de arbori măsurată la nivelul soțului pe care nu se poate desfășura activitate agricolă este mai mică de 2 m".

În concluzie, autoritățile române în baza art. 9 alin. (1) din Regulamentul delegat (UE) nr. 640/2014 au avut obligația să stabilească lățimea totală maximă a elementelor de peisaj, care ar putea face parte din suprafața eligibilă a parcelei agricole în contextul în care în suprafața eligibilă a parcelei agricole a fost inclusă și suprafața unor elemente de peisaj.

În judecarea cererii privind suspendarea actului administrativ contestat, instanța are doar posibilitatea efectuării unei cercetări sumare a aparenței dreptului, întrucât în cadrul procedurii prevăzute de lege pentru suspendarea executării actului administrativ, nu poate fi prejudiciat fondul litigiului.

În raport cu aspectele reținute de instanța de fond, nu pot fi analizate decât aspecte de fapt și de drept de natură a pune la îndoială legalitatea actului administrativ care nu vizează în mod direct și substanțial fondul cauzei.

Or, analizarea legalității prevederilor art. 10 alin. (2) lit. b) din Ordinul Ministrului Agriculturii și Dezvoltării Rurale nr. 619/2015 reprezintă aspecte ce țin de dezlegarea fondului pricinii și a căror analiză echivalează cu cercetarea a însuși fondului cauzei, pe care nu o poate face decât instanța investită cu analizarea legalității actului.

Reținerile instanței de fond referitor la cazul bine justificat nu se pot încadra în categoria acelor circumstanțe de fapt sau de drept care se circumscriu acestei noțiuni și care, astfel cum s-a reținut într-o jurisprudență constantă, se pot referi la: necompetența autorității care a încheiat actul administrativ a cărui suspendare se solicită; lipsa totală a unui temei juridic care să fundamenteze actul; ori alte astfel de situații care să nu echivaleze cu judecarea fondului cauzei.

Suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității.

Actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate și pe prezumția de veridicitate. De aici rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuși titlu executoriu.

Astfel, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea.

În acest sens, o condiție impusă de legiuitor pentru a se dispune măsura suspendării actelor administrative este aceea a existenței unui caz bine justificat.

Prin urmare, condiția existenței unui caz bine justificat, este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ în litigiu.

Or, în speța de față, nu se prezintă argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea prevederilor art. 10 alin. (2) lit. b) din Ordinul Ministrului Agriculturii și Dezvoltării Rurale nr. 619/2015.

De asemenea, din actele existente la dosar nu rezultă pericolul care ar duce la producerea unei pagube iminente de natură să justifice suspendarea executării actului administrativ.

Executarea unei obligații bugetare, stabilită printr-un act administrativ care se bucură de prezumția de legalitate nu poate constitui prin ea însăși o pagubă în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004.

Într-adevăr, din punct de vedere economic, orice diminuare a patrimoniului este echivalentă cu o pagubă, dar din punct de vedere juridic, paguba este reprezentată doar de o diminuare ilicită a patrimoniului. Or, executarea unei obligații bugetare, care a fost stabilită printr-un act administrativ fiscal care se bucură de prezumția de legalitate nu poate constitui prin ea însăși o pagubă.

În acest context, paguba iminentă o poate invoca MADR, care în calitate de Autoritate coordonatoare este responsabilă de acordarea subvențiilor și derularea fondurilor europene.

În ceea ce privește existența celei de-a doua condiții, a iminenței de producere a unei pagube ireparabile sau greu de reparat ulterior, Înalta Curte a reținut în repetate rânduri că această condiție nu rezultă pur și simplu din executarea oricărui act administrativ și în orice condiții.

În final, s-a susținut că valoarea de 2 metri a lățimii eligibile a fost stabilită în conformitate cu prevederile subpunctului 2.4.1. din Documentul de orientare și ale art. 9 alin. (1) din Regulamentul delegat (UE) nr. 640/2014 din 11 martie 2014 de completare a Regulamentului (UE) nr. 1306/2013 al Parlamentului European și al Consiliului în ceea ce privește Sistemul Integrat de Administrare și Control și condițiile pentru refuzarea sau retragerea plăților și pentru sancțiunile administrative aplicabile în cazul plăților directe, al sprijinului pentru dezvoltare rurală și al ecocondiționalității.

Referitor la decizia adoptată încă de la demararea elaborării legislației specifice pentru plățile directe ca aleile din interiorul serelor/solariilor să nu depășească 2 metri pentru a fi incluse în parcela eligibilă, precizează că au fost primite observații pe acest subiect, din partea Comisiei Europene.

II. Considerentele și soluția instanței de recurs

Înalta Curte constată că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind că sunt fondate criticile formulate de pârâți cu privire la greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material, urmând să le analizeze împreună și să le răspundă cu argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

În ceea ce privește critica vizând soluția de respingere a excepției calității procesuale pasive a Ministrului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Înalta Curte constată că acesta nu este fondat.

Într-adevăr, promovarea oricărei acțiuni în justiție presupune îndeplinirea a trei condiții esențiale: un interes (legitim, născut, actual și personal), calitatea și capacitatea procesuală a părților. Aceste cerințe sunt cumulative, neîndeplinirea oricăreia dintre ele împiedicând declanșarea sau continuarea acțiunii civile. Reclamantul fiind cel care promovează acțiunea, stabilește cadrul procesual în conformitate cu dispozițiile art. 194 C. proc. civ. și trebuie să justifice calitatea procesuală pasivă a persoanei chemate în judecată, iar în lipsa stabilirii corecte a cadrului procesual în ceea ce privește părțile cu care înțelege să se judece, chiar instanța din oficiu se poate pronunța cu privire la calitatea procesuală a părților chemate în judecată.

Astfel, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministrul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, în raport de dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din același act normativ, autoritatea publică reprezintă orice organ de stat sau al unităților administrativ teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public.

Față de aceste dispoziții, pârâtul Ministrul Agriculturii și Dezvoltării Rurale este persoana ce a emis Ordinul nr. 619/2015, având calitate procesuală pasivă în litigiul privind legalitatea actului administrativ emis de acesta, a cărui atestare a făcut-o prin asumarea semnării acestui act.

În ceea ce privește criticile formulate de recurenții-pârâți subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanța de control judiciar constată că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, considerentele explicând în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat situația de fapt și susținerile părților, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

Reține Înalta Curte că cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările părților litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziția procesuală a părților.

Prin urmare, Înalta Curte reține caracterul nefondat al recursului în privința criticilor întemeiate pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Cu privire la criticile de recurs, prin care se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că ambii pârâți au criticat hotărârea primei instanțe pentru încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 14 coroborat cu cele ale art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Deci, cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Noțiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

În cauză, instanța de fond a reținut eronat că există împrejurări de fapt și de drept care să fie de natură să-i creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ fiscal a cărui suspendare s-a solicitat.

Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să poată fi distinsă cu ușurință, în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului, pentru că, în cadrul procedurii suspendării executării actelor administrative, pe calea căreia pot fi dispuse numai masuri provizorii, nu este permisă o prejudecare a fondului litigiului.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ (act administrativ-fiscal) au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reținute ca obligații bugetare suplimentare), etc.

În speță, se observă că, în susținerea cererii de suspendare a executării actului contestat, recurenta-reclamantă a formulat critici detaliate cu privire la nelegalitatea actului contestat, referindu-se în realitate la aspecte de nelegalitate în fond cu privire la acesta.

Instanța de control judiciar reține că aparența de nelegalitate poate viza și aspecte de drept material, însă este esențial ca motivele identificate să fie evidente, să nu implice examinarea fondului cauzei.

Or, în cauză, recurenta - reclamantă a invocat ca împrejurări de fapt și de drept care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actelor administrative a căror suspendare se cere, tocmai criticile de nelegalitate care urmează/ar urma să fie analizate de instanța învestită cu cererea de anulare a actului administrativ atacat, ce exced controlului de legalitate efectuat de organul judiciar.

Prin urmare, condiția privind cazul bine justificat nu a fost dovedită de reclamantă, soluția instanței de fond fiind greșită din această perspectivă.

În egală măsură, Înalta Curte are în vedere și faptul că prin sentința civilă nr. 628 din 23 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2021, a fost respinsă acțiunea având ca obiect anularea art. 10 alin. (2) lit. b) din Ordinul Ministrului Agriculturii și Dezvoltării Rurale nr. 619/2015, formulată de reclamanta A. S.A..

Așadar, nici pronunțarea acestei hotărâri judecătorești nu are aptitudinea de a genera o "îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ", în sensul explicitat prin art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, nefiind astfel îndeplinită condiția "cazului bine justificat" nici din această perspectivă. Aceasta întrucât hotărârea menționată, chiar dacă nu este definitivă și are numai o putere de lucru judecat relativă, constituie un reper în verificarea aparenței de nelegalitate ținând cont de faptul că judecătorul fondului a avut posibilitatea administrării și interpretării unor probatorii și a efectuării unei evaluări aprofundate, pe care mecanismul procesual al suspendării de executare nu o îngăduie.

Criticile referitoare la soluția instanței de fond în ceea ce privește dovada îndeplinirii condiției "pagubei iminente" de către reclamantă, sunt, de asemenea, fondate.

Din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu.

În cauză, este necontestat că punerea în executare a unui act administrativ-fiscal va avea drept consecință diminuarea patrimoniului societății comerciale, dar atâta vreme cât acest lucru are la bază un act administrativ care se bucură de prezumția de legalitate, diminuarea patrimoniului are caracter prezumat legal, care nu se circumscrie cerințelor art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege.

În altă ordine, intimata-reclamantă nu a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanței în sensul iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior, în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepție al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituții juridice.

Mai mult, în cazul actelor administrative-fiscale prin care se dispune în sarcina persoanei vătămate plata unei sume de bani, îndeplinirea condiției prevenirii unei pagube iminente nu este dovedită și demonstrată prin simpla susținere că plata sumei respective conduce la producerea unui prejudiciu în patrimoniul acesteia, întrucât astfel s-ar ajunge la concluzia că această cerință este presupusă în majoritatea actelor administrative din această categorie, ceea ce ar contraveni caracterului de excepție al instituției suspendării executării actelor administrative în reglementarea Legii nr. 554/2004.

În concluzie, în raport de cele reținute mai sus, instanța de fond a apreciat în mod greșit că sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pentru a fi admisă cererea de suspendare formulată în cauză.

Pentru argumentele expuse anterior, reținând că este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în condițiile în care relevă o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în speță, în temeiul art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, Înalta Curte va admite recursurile declarate de recurenții-pârâți Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și Ministrul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, va casa sentința recurată și, rejudecând, va respinge cererea de suspendare formulată de reclamanta A. S.A., ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenții-pârâți Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și Ministrul Agriculturii și Dezvoltării Rurale împotriva sentinței civile nr. 691 din 29 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Respinge în tot cererea de suspendare formulată de reclamanta A. S.A., ca nefondată.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 5 aprilie 2022.