ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2053/2022

Ședința publică din data de 5 aprilie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 12.05.2020, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta INSPECȚIA JUDICIARĂ au formulat contestație împotriva Rezoluției dispuse de Inspectorul șef nr. dosar C 20-40 din data de 13 februarie 2020, prin care s-a dispus respingerea plângerii și menținerea rezoluției atacate, respectiv Rezoluția de clasare nr. 4162 din 04 decembrie 2019 în dosar nr. x – 5470, dispusă de Direcția de inspecție judiciară pentru judecători în lucrarea nr. C 20-40 de clasare a sesizării formulate sub aspectul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 republicată, cu modificările și completările ulterioare, de către judecătorii C. și D., din cadrul Tribunalului Mureș.

Prin sentința civilă nr. 751/2020 din 9 septembrie 2020, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtul INSPECȚIA JUDICIARĂ, ca fiind nefondată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, rejudecând cauza, admiterea acțiunii, cu consecința desființării Rezoluției Inspectorului șef și a Rezoluției de clasare nr. 4162 din 04 decembrie 2019.

În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivarea recursului, recurentul – reclamant a arătat că în plângerea formulată către Consiliul Superior al Magistraturii și către Inspecția Judiciară a invocat încălcarea de către judecătoarele C. și D. a normelor de drept dispuse în cadrul articolelor art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., art. 397 alin. (1) C. proc. civ., art. 1 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 republicată actualizată privind executorii judecătorești, art. 623 C. proc. civ. privitor la executarea silită, dispozițiile H.G. nr. 890/2005 actualizată, art. 443 C. proc. civ., art. 22 alin. (1) și alin. (6), art. 6 dreptul la un proces echitabil, art. 7 privitor la legalitate, ca principiu fundamental al procesului civil și a altor norme materiale și procesuale, dar care nu au fost găsite ca indicii clare de către așa zisa inspecție judiciară prin judecătorii săi.

Toate aceste norme, sunt norme de drept material sau/și procesual care fac obiectul și se încadrează în dispozițiile art. 99 și art. 99 ind.l din Legea nr. 303/2004 republicată.

Prin rezoluțiile dispuse de către inspectorii Inspecției Judiciare s-a încercat doar scuzarea și evitarea recunoașterii faptelor invocate și dispunerea începerii acțiunii disciplinare împotriva celor două judecătoare și nu s-a cercetat de către inspectorii Inspecției Judiciare încălcarea cu știință a normelor de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea noastră, și respectiv nesocotirea de către cele două judecătoare din culpă (dacă nu cu intenție) în mod grav, neîndoielnic și fără nici o scuză a normelor de drept material și procesual invocate.

În opinia recurentului, este mai mult decât evident faptul că pârâta Inspecția Judiciară și instanța de fond nu au cercetat faptele de care le învinuiește pe judecătoarele C. și D. raportat la probatoriul depus în cauză.

A arătat recurentul că au fost respinse probele și dovezile solicitate, respectiv proba cu înscrisurile din dosarul cauzei, administrarea probei cu interogatoriul de luat executorului judecătoresc E., administrarea probei testimoniale cu audierea ca martori a numiților F. și primarului G..

A solicitat să se lămurească care este temeiul de drept în virtutea căruia un act material de punere în posesie cu un bun imobil teren, este apreciat ca având caracter intuitu personae, să se lămurească în ce constă efectuarea actului material de punere în posesie a unei persoane cu un bun imobil teren.

De asemenea, a solicitat să se lămurească în baza căror fapte, dovezi și temeiuri de drept, executorul judecătoresc nu poate fi obligat să procedeze la punerea în executare a obligației dispusă prin sentința civilă nr. 784/2013 a Judecătoriei Reghin, obligație de punere în posesie a creditoarei B. raportat la dispozițiile art. 1 din Legea nr. 188/2000 republicată actualizată privitor la executorii judecătorești și ale art. 623 C. proc. civ.

A mai solicitat să se lămurească care este diferența între un act material și un act juridic, reclamanții solicitând obligarea executorului la executarea actului material de punere în posesie cu terenul de 246.057 mp.

Invocând prevederile art. 443 alin. (1) din C. proc. civ. și cu nesocotirea și încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. și a prevederilor art. 5 alin. (3) și art. 14 alin. (5) (și nu numai) din C. proc. civ., judecătoarele C. și D. au respins lămurirea solicitată.

Nu a primit un răspuns punctual și efectiv din partea pârâtei Inspecția Judiciară, cu referire la analizarea faptelor invocate și săvârșite de cele două judecătoare, raportat la prevederile art. 99 și art. 99 ind.l din Legea nr. 303/2004, republicată.

Judecătorii C. și D. nu au prezentat explicații pertinente și concludente pentru fundamentarea soluțiilor adoptate, nu au ținut cont de probele și dovezile depuse la dosar, nu au răspuns pertinent, concludent și în mod clar criticilor invocate, iar interpretarea normelor de drept cu nesocotirea, încălcarea și aplicarea prevederilor acestor norme, dovedește în mod evident reaua credință ori grava neglijență a acestora, având în vedere nivelul de pregătire profesională și competență intelectuală care se prezumă unor judecători chiar de tribunal.

Dacă s-ar fi analizat exercitarea funcției de către cele două judecătoare sub aspectul bunei credințe, s-ar fi constatat fără echivoc faptul că acestea nu au acționat cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției, nu au apărat interesele legitime ale părților, nu și-au subordonat comportarea la exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice așa cum menționează judecătorul fondului, fără să expliciteze susținerile lor.

În concluzie, încălcarea, nesocotirea, aplicarea greșită de către judecătoarele C. și D. a normelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., art. 397 alin. (1) C. proc. civ., art. 249 C. proc. civ., art. 443 C. proc. civ., art. 22 alin. (1) și alin. (6), art. 6 dreptul la un proces echitabil, art. 7 privitor la legalitate, ca principiu fundamental al procesului civil și nu numai din C. proc. civ., art. 1 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, art. 623 C. proc. civ. privitor la executarea silită, dispozițiile H.G. nr. 890/2005 actualizată, art. III alin. (1)

1

din Legea nr. 169/1997 actualizată, fapte dovedite prin înscrisuri la dosarele cauzei, reprezintă mai mult decât indicii cu privire la întrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Din cele prezentate mai sus, rezultă că inspectorii judiciari nu și-au îndeplinit atribuțiile în mod obiectiv, făcând cercetarea prealabilă în mod superficial pentru favorizarea celor două judecătoare prin nesocotirea și aplicarea subiectiv părtinitoare a dispozițiilor art. 13, art. 14 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară, interpretarea și nesocotirea, încălcarea și aplicarea cu rea credință a prevederilor art. 99 și art. 99

1

din Legea nr. 303/2004.

Intimata – pârâtă Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, prima instanță aplicând judicios dispozițiile de drept substanțial la momentul pronunțării soluției de respingere a contestației formulate de recurentul-reclamant împotriva rezoluției de clasare nr. 4162/A din data de 4 decembrie 2019, emisă de Inspecția Judiciară, precum și împotriva Rezoluției din 20 ianuarie 2020, emisă de către Inspectorul șef al Inspecției judiciare.

Înalta Curte reține că, potrivit principiului independenței judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura stabilirea situației de fapt pe baza probatoriului administrat în cauză, interpretarea probelor, aprecierea asupra apărărilor și susținerile părților expuse în actele de procedură, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, aprecierea asupra relevanței diferitelor probe administrate în cauză.

Cadrul legislativ care reglementează activitatea Inspecției Judiciare reprezintă expresia unui demers constant pentru realizarea echilibrului între responsabilitatea magistratului și independența sa.

Astfel, potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii: "Inspecția Judiciară acționează potrivit principiului independenței operaționale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiți în condițiile legii, atribuții de analiză, verificare și control în domeniile specifice de activitate".

Totodată, conform 3 alin. (1) și (2) din Regulamentul de organizare și funcționare al Inspecției Judiciare, aprobat prin Ordinul inspectorului șef al Inspecției Judiciare nr. 24/2012, activitatea Inspecției Judiciare se desfășoară în conformitate cu legea, iar verificările efectuate de aceasta se desfășoară cu respectarea principiilor independenței judecătorilor și procurorilor, supunerii lor numai legii, precum și autorității de lucru judecat.

Din analiza acestor dispoziții rezultă, fără echivoc, că, în activitatea lor, inspectorii judiciari trebuie să respecte principiul independenței magistratului și supunerii lui numai legii, ceea ce exclude, în principiu, posibilitatea verificării modului de aplicare a normelor de drept material sau procesual.

Într-adevăr, pornind de la semnificația principiului constituțional al independenței magistratului, efectuarea unor verificări sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluționarea unei cauze nu este posibilă.

Această concluzie se impune cu puterea evidenței, deoarece o verificare a aspectului indicat anterior constituie un element obiectiv care poate pune în discuție imparțialitatea magistratului, independența fiind o condiție obligatorie și prealabilă a imparțialității.

Totodată, Înalta Curtea precizează că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală și nu poate interveni decât în condițiile expres prevăzute de lege și pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, că instanța învestită cu soluționarea unei contestații, precum cea ce face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară, neavând competența să stabilească existența sau inexistența unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiții României, această competență revine Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea și temeinicia rezoluției atacate, respectiv dacă pârâta a adoptat soluția atacată în limitele marjei de apreciere conferite de lege.

Aplicând astfel de repere teoretice aspectelor incidente în cauza pendinte, Înalta Curte reține că prima instanță, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat și interpretat corect prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, ce reglementează abaterea disciplinară constând în exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.

Din conținutul normativ al sus indicatului text de lege rezultă că o astfel de faptă disciplinară poate fi comisă în două modalități: (a) exercitarea funcției cu rea credință și (b) exercitarea funcției cu gravă neglijență.

Potrivit art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane și există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

De asemenea, din perspectiva noțiunii de "exercitare a funcției de magistrat" trebuie avute în vedere prevederile art. 1 din Legea nr. 303/2004, conform cărora: "Magistratura este activitatea judiciară desfășurată de judecători în scopul înfăptuirii justiției și de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor."

Din perspectiva laturii obiective a primei modalități (exercitarea funcției cu rea-credință), instanța de control judiciar reține că, sub aspectul elementului material, pentru a se reține existența indiciilor privind săvârșirea unei astfel de abateri disciplinare, este necesară încălcarea de către magistrat a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuție însăși validitatea actelor întocmite de magistrați și pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare. De asemenea, trebuie făcută distincție între încălcarea normelor de drept material ori procesual ca greșeală de judecată, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar și nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar. Abaterea există doar când există o vădită contradicție între dispozițiile legale aplicabile în materie și măsura dispusă în acea cauză.

Referitor la faptele imputate judecătorilor, examinate din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constând în exercitarea funcției cu rea credință și gravă neglijență, Înalta Curte observă, pe de o parte, că examinarea sesizării reclamantului s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, neexistând din partea autorității pârâte o neîndeplinire a obligațiilor conferite de lege, iar instanța de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum și corecta interpretare a prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Ceea ce a criticat reclamantul-recurent este maniera în care intimata Inspecția Judiciară a analizat modul în care faptele invocate pot reprezenta sau nu indicii privind încălcarea prevederilor art. 99 lit. t) și art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, însă aspectele invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare sunt, de fapt, critici cu privire la modalitatea de soluționare a apelului ce a format obiectul dosarului nr. x/2017 al Tribunalului Mureș, respectiv a cererii de lămurire a dispozitivului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 al aceleiași instanțe.

Ori, așa cum corect a reținut instanța de fond, interpretarea normelor de drept, administrarea probatoriului în cauză, opinia pe care acesta și-o formează și argumentarea soluției adoptate nu poate fi cenzurată decât în căile de atac ordinare și/sau extraordinare prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare.

În ceea ce privește modalitatea exercitării funcției cu gravă neglijență, Înalta Curte reține că nesocotirea normelor de drept material sau procesual vizează actele de nerespectare, ignorare sau neglijare a unor astfel de norme, în mod grav, neîndoielnic și pentru care nu există nicio justificare; or, în cauza de față, faptele clamate de recurent nu îndeplinesc astfel de condiții.

Totodată, sub aspectul laturii subiective, se reține că magistratul care acționează cu rea-credință sau gravă neglijență realizează o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia.

Spre deosebire de buna-credință, care presupune că magistratul acționează cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției, apără interesele legitime ale părților, își subordonează comportarea sa exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părți, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că argumentația prezentată de recurent nu poate, în sine, susține concluzia unei rele credințe, întrucât reaua credință nu se prezumă și nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat.

Nu se poate reține nici gravă neglijență, câtă vreme trebuie avută în vedere distincția dintre culpa levissima și culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligență și neglijență; în cauza de față nu există indicii că prin faptele clamate judecătorii ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurentului și nici nu s-a identificat vreo greșeală, care să poată fi caracterizată ca fiind evidentă și neîndoielnică.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării reclamantului s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, iar instanța de fond în mod corect a respins acțiunea, ca nefondată.

Pentru toate aceste motive, constatând că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 751/2020 din 9 septembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 5 aprilie 2022.