ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2032/2022

Ședința publică din data de 5 aprilie 2022

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca efect al declinării de la Judecătoria Sectorului 2 București, sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Parlamentul României, Guvernul României, Autoritatea Națională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilități Publice, Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, a solicitat:

- punerea în drepturi, în temeiul art. 9 alin. (3) din Directiva 2012/27/UE (Directiva 2006/32/CE art. 13 alin. (1) coroborat cu art. 10 alin. (1), art. 10 alin. (2), art. 10 alin. (4) si art. 10 alin. (5) din Legea nr. 121/2014 coroborat cu art. 2 din Directiva 22/2004/CE, art. 1 și art. 3 din O.G. nr. 20/1992 și art. 2 din H.G. nr. 624/2006, art. 48 alin. (2) din Legea nr. 230/2007 pentru utilizarea contoarelor de energie termica montate pe racordurile aparatelor de consum din proprietatea/proprietățile pe care le deține, pentru determinarea cu mijloace legale de măsură a cantității de energie termică cumpărată și consumată individual din sistemul centralizat de furnizare a energiei termice;

- anularea actului nr. x/06.11.2014 emis de A.N.R.S.C., care interzice utilizarea contoarelor de energie termică ca repartitoare de costuri montate pe racordurile aparatelor de consum din proprietatea/proprietățile pentru care le deține;

- suspendarea următoarelor dispoziții legale până la soluționarea cauzei: Ordinul președintelui A.N.R.S.C. 233/2004 cu modificările si completările ulterioare; Ordinul președintelui A.N.R.S.C.259/2004 cu modificările si completările ulterioare; Ordinul președintelui A.N.R.S.C. 343/2010; H.G. nr. 1588/2007 art. 40 alin. (1), art. 41 si art. 52 alin. (1); Legea 325/2006 art. 5 alin. (4), (27), (28), (31), art. 14 alin. (2) lit. h) și k), art. 29 și art. 30 alin. (2) cu modificările si completările ulterioare;

- revizuirea și modificarea, în subsidiar, a următoarelor reglementari, în temeiul art. 52 alin. (1) din Constituția României, republicată, coroborat cu art. 8 alin. (1) și alin. (1ind. 1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ: H.G. nr. 933/2004 art. 1 alin. (2), (4) si (5) cu modificările și completările ulterioare; H.G. nr. 933/2004 art. 2 alin. (2) și (3) cu modificările și completările ulterioare; Legea nr. 51/2006 art. 42 alin. (6) lit. a) și b) republicată cu modificările și completările ulterioare; Legea nr. 121/2014 art. 10 alin. (5) și alin. (6) și art. 12;

- punerea sub sancțiunea nulității și suspendarea până la soluționarea cauzei a tuturor contractelor încheiate între persoanele juridice autorizate de A.N.R.S.C. pentru vânzarea, montajul și exploatarea repartitoarelor de costuri definite de SR EN 834 și asociațiile de locatari/proprietari;

- obligarea pârâților la plata daunelor în valoare de 87.848,86 Euro, reprezentând câte 1% din totalul amenzii aplicate de Consiliul Concurenței pentru fiecare operator economic autorizat A.N.R.S.C. sancționat.

Prin aceeași cerere de chemare în judecată, în subsidiar, reclamantul, în temeiul art. 52 alin. (1) din Constituția României, republicată, coroborat cu art. 8 alin. (1) și alin. (1ind. 1) din Legea nr. 554/2004 republicata, a contenciosului administrativ, a invocat excepția de neconstituționalitate, cu privire la următoarele acte: Ordinul președintelui A.N.R.S.C. 233/2004 cu modificările și completările ulterioare; Ordinul președintelui A.N.R.S.C. 259/2004 cu modificările și completările ulterioare; Ordinul președintelui A.N.R.S.C. 343/2010; H.G. nr. 1588/2007 art. 40 alin. (1), art. 41 și art. 52 alin. (1); Legea nr. 325/2006 art. 5 alin. (4), (27), (28), (31), art. 14 alin. (2) lit. h) și k), art. 29 și art. 30 alin. (2) cu modificările și completările ulterioare.

Prin cererea depusă la data de 22.05.2018, reclamantul A. a formulat cerere modificatoare și precizatoare, prin care a arătat că solicită anularea în tot a următoarelor acte normative: Ordinul președintelui A.N.R.S.C. 233/2004 cu modificările și completările ulterioare, Ordinul președintelui A.N.R.S.C. 259/2004, cu modificările și completările ulterioare, Ordinul președintelui A.N.R.S.C. 343/2010, Ordinul președintelui A.N.R.E. 53/2017, H.G. nr. 1588/2007 art. 40 alin. (1), art. 41 și art. 52 alin. (1), H.G. nr. 933/2004 art. 1 alin. (2), alin. (4) si alin (5), art. 2 alin. (3), art. 3 alin. (2) și alin. (3).

Prin sentința civilă nr. 1623 din 25 aprilie 2019, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilități Publice, în ceea ce privește cererea de anulare a Ordinului ANRE nr. 53/2017, H.G. nr. 1588/2007 (art. 40 alin. (1), art. 41, art. 52 alin. (1), H.G. nr. 933/2004 (art. 1 alin. (2), (4), (5), art. 2 alin. (3), art. 3 alin. (2) și (3), ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilități Publice, în ceea ce privește cererea de anulare a Ordinelor nr. 233/2004, nr. 259/2004 și nr. 343/2010, precum și a răspunsului nr. x/6.11.2014, capătul de cerere referitor la recunoașterea dreptului, precum și referitor la obligarea de daune morale, ca fiind neîntemeiată; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, în ceea ce privește cererea reclamantului de anulare și suspendare a Ordinului ANRSC nr. 233/2004, nr. 259/2004, nr. 343/2010, H.G. nr. 1588/2007 (art. 40 alin. (1), art. 41, art. 52 alin. (1), H.G. nr. 933/2004 (art. 1 alin. (2), (4), (5), art. 2 alin. (3), art. 3 alin. (2) și (3), precum și a răspunsului nr. x/6.11.2014, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei în ceea ce privește cererea reclamantului de anulare a Ordinului ANRE 53/2017, ca inadmisibilă, pentru lipsa plângerii prealabile; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei în ceea ce privește cererea reclamantului de acordare a daunelor morale și de recunoaștere a unui drept, ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Parlamentul României - prin Senat și prin Camera Deputaților, cu privire la capetele 1 și 2, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Parlamentul României - prin Senat și prin Camera Deputaților, cu privire la acordarea daunelor morale, ca fiind neîntemeiată; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, cu privire la capetele 1 și 2, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României cu privire la acordarea daunelor morale, ca fiind neîntemeiată; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, cu privire la capetele 1 și 2, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor cu privire la acordarea daunelor morale, ca fiind neîntemeiat.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, rejudecând, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost modificată și completată.

În motivarea recursului, recurentul a susținut, contrar reținerii instanței de fond, că nu au fost aduse critici privind competența autorităților intimate de a reglementa politicile statului în domeniul pieței de energie electrică și de energie termică, ci a invocat faptul că intimatele ANRSC și ANRE autorizează agenți economici pentru vânzarea, montarea și exploatarea unor mijloace de măsură ilegale, acest fapt fiind recunoscut de către intimate în cuprinsul actelor normative criticate.

În opinia recurentului, prima instanță în mod greșit nu a reținut că stabilirea și repartizarea costurilor/cheltuielilor pe proprietăți individuale este în sarcina asociațiilor de proprietari, așa cum prevede alin. (2) al art. 52 din O.G. nr. 73/2002.

Circumscris motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., instanța de fond nu a verificat dacă emiterea actelor normative criticate respectă cerințele dispozițiilor legale superioare și în special alin. (1) art. 8 din O.G. nr. 49/2009, și nici nu a stabilit dacă autorizarea acestor servicii este justificată de un motiv imperativ de interes general.

A mai susținut recurentul că instanța de fond, în mod greșit, nu a reținut faptul că Ordinul ANRSC nr. 259/2004 este de natură a restrânge concurența potrivit regulilor în materie de concurență din Legea nr. 21/1996, considerând această condiție îndeplinită de vreme ce se intenționează protejarea pieței de energie termică și reținând că actele normative criticate nu reglementează piața de energie termică.

Astfel, Curtea nu a reținut că actele normative Ordinul ANRSC 233/2004 Anexa 3, Ordinul ANRSC 259/2004 și Ordinul ANRSC 343/2010 sunt indisolubil legate între ele și sunt emise și adoptate pentru repartizarea consumurilor/cheltuielilor pe proprietăți individuale ca activitate de administrare condominii. Ori, prin acest ansamblu de acte normative se creează un mediu anticoncurențial și discriminatoriu, limitând activitatea administratorului imobilului și opțiunile consumatorului final, acesta din urma fiind obligat să cumpere un produs ilegal de la un fabricant impus prin autorizația eliberată de intimată agentului economic condiționată de prestarea serviciului de montare a aparatelor ilegale și de serviciul de repartizare a costurilor.

În ceea ce privește susținerea reclamantului referitoare la existența unei discriminări, instanța de fond a reținut în mod greșit că prin instituirea unui regim de reglementare (Ordinul ANRSC 233/2004), în funcție de destinația spațiului în discuție, poate fi considerată o justificare obiectivă a regimului diferit de determinare a costurilor, fiind respectate dispozițiile art. 2 alin. (1) din Ordonanța nr. 137/2000.

În opinia recurentului, utilizarea unui mijloc legal de măsurare a unui produs, în speță energia termică pentru încălzire, nu poate fi condiționată de destinația locului de consum în cadrul aceluiași condominiu și de diferențele de costuri, aceste mijloace legale de măsurare sunt utilizate pentru asigurarea exactității și uniformității măsurărilor în domenii de interes public privind sănătatea și siguranța populației, ordinea publică, protecția mediului, protecția consumatorilor, perceperea taxelor și impozitelor și corectitudinea tranzacțiilor comerciale, care afectează direct sau indirect viața cetățenilor conform art. 2 si art. 3 din O.G. nr. 20/1992 coroborat cu art. 3 din H.G. nr. 711/2015 și coroborat art. 3 din Directiva 2014/32/UE.

Astfel, prin hotărârea recurată, prima instanță nu a statuat dacă repartitoarele de costuri definite de Ordinul ANRSC 233/2004 sunt aparate de măsură legale, iar exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai pentru apărarea ordinii, a sănătății publice, a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor, ori discriminarea se naște din înlăturarea recunoașterii și restrângerea drepturilor conferite de lege pentru asigurarea exactității și uniformității măsurărilor așa cum sunt ele dispuse la art. 1 și alin. (1) art. 2 din DIRECTIVA 2014/32/CE, coroborat cu art. 1, art. 2 și art. 3 din O.G. nr. 20/1992, coroborat cu alin. (1) art. 1 și art. 2 din H.G. nr. 711/2015 și coroborat cu art. 11 din O.G. nr. 21/1992.

Curtea de apel a eludat dispozițiile art. 16 alin. (1), alin. (2) și art. 53 din Constituția României, art. 2 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, art. 14 și Protocolul nr. 12 art. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 20 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Mai mult, prima instanță nu s-a pronunțat asupra faptului că discriminarea se naște și din metodologia de repartizare a costurilor exprimată matematic în Ordinul ANRSC 343/2010, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care atrage sancțiunea nulității hotărârii.

Nici critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu a fost primită, instanța considerând că instituirea unor reglementări referitoare la montarea repartitoarelor definite de Ordinul ANRSC 233/2004 nu poate fi considerată o atingere adusă acestor drepturi, de vreme ce consumatorul nu este obligat să-și monteze repartitoare, iar dreptul de proprietate asupra fondurilor bănești nu este încălcat (paragraful 2 pag. 21 din hotărâre). Ori, în mod eronat prima instanță nu a avut în vedere obligativitatea impusă de art. 29 din Legea 325/2006 și de alin. (2) art. 1 din H.G. nr. 933/2004, iar dacă consumatorul final refuză să monteze astfel de aparate ilegale, determinarea consumului de energie termică din proprietatea individuală a celui care refuză cumpărarea și montarea acestora este realizată tot prin utilizarea acestor aparate ilegale, aparate montate în celelalte proprietăți, în spațiile comune și în baza repartitorului comun din subsol, conform dispozițiilor Ordinului ANRSC 343/2010.

Circumscris motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurentul a susținut, referitor la dispozițiile Directivei 2012/27/UE, că instanța de fond a reținut că repartitoarele de costuri definite de Ordinul ANRSC 233/2004 nu determină corect costurile, așa cum a susținut chiar reclamantul, dar decide în favoarea intimatelor și respinge cererea ca neîntemeiată, fără să stabilească dacă repartitoarele de costuri la care face referire directiva sunt cele definite de Ordinul ANRSC 233/2004 Anexa 3 sau sunt contoare de energie termică utilizate ca repartitoare de costuri.

Mai mult, a considerat instanța că Directiva stabilește o regulă și nu obligația de montare a contoarelor până la data 31 decembrie 2016 așa cum este prevăzut la alin. (3) art. 9 din Directiva 2012/27/UE, și nu a avut în vedere obligativitatea dispozițiilor alin. (5) art. 10 din Legea 121/2014, eludând astfel dispozițiile legale, fără să motiveze dacă montarea de contoare individuale nu este fezabilă din punct de vedere tehnic sau nu este eficientă din punct de vedere economic, și stabilește că în cazul unor sisteme de distribuție pe verticală nu este posibilă folosirea de contoare, fără să dispună o interpretare oficială a dispozițiilor alin. (6) art. 42 din Legea 51/2006.

Referitor la criticile aduse Ordinului ANRSC 259/2004, cu privire la lipsa responsabilităților ca cerințe tehnice - inginerești, juridice și economice necesare autorizării, instanța de fond a considerat că nu poate forța legiuitorul să legifereze în sensul dorit de justițiabil și a apreciat ca Ordinul ANRSC 343/2010 este cel care răspunde dezideratului de a institui cerințe tehnice, neexistând astfel un vid de reglementare; ori, recurentul nu a solicitat instanței să impună legiuitorului să legifereze într-un sens anume, ci a dorit să evidențieze superficialitatea actului normativ, astfel încât Curtea să poată analiza dacă actul normativ a fost adoptat cu respectarea dispozițiilor O.G. nr. 49/2009 și Legii nr. 24/2000.

În motivarea hotărârii recurate privind criticile referitoare la crearea prin actele administrative atacate a unui algoritm matematic greșit și incorect care nu exprimă realitatea, curtea de apel a apreciat că nu este în măsura să o analizeze în cadrul acestui litigiu și a apreciat ca fiind adevărat faptul că actul administrativ trebuie să respecte dispozițiile legale cu rang superior, dar și realitatea de fapt, însă verificarea unei astfel de susțineri se poate face numai de specialiști care activează în domeniu, invocând faptul că instanța nu dispune de cunoștințe tehnice care să permită a verifica aceste susțineri și considerând că pentru verificarea acestora era necesară administrarea de probe cum ar fi efectuarea unei expertize tehnice sau apelarea la un specialist în vederea emiterii unei opinii tehnice în acest sens. De asemenea, a constatat din cuprinsul cererii introductive de instanță, precum și din cuprinsul cererilor precizatoare, că reclamantul nu a solicitat administrarea unei astfel de probe.

Ori, lipsa capacității de examinare și interpretare oficială a unei dispoziții legale de către instanță nu poate fi transferată ca sarcină justițiabilului.

De asemenea, nu a obligat intimatele să prezinte interpretarea oficială a actului normativ criticat, astfel încât să fie probat contrariul matematic a susținerilor reclamantului, având în vedere că intimatele prin structura organizatorică trebuie să angajeze specialiști în domeniul reglementat de actele normative criticate, aspect ce dovedește că instanța a favorizat intimatele prin eludarea dispozițiilor legale, fiind încălcate regulile de procedură.

Prin urmare, instanța de fond a dovedit necompetența sa, iar în opinia recurentului acest aspect se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

În fine, a susținut recurentul că instanța de fond nu a examinat actele normative în conținutul acestora și nu a procedat în aceasta cauză la examinarea actelor normative criticate în raport cu legea în a cărei executare au fost emise la data adoptării acestora. Ori examinarea legalității actelor normative H.G. nr. 933/2004, Ordinul ANRSC 233/2004 Anexa 3 și Ordinul ANRSC 259/2004 nu poate fi raportată direct la dispozițiile Legii 51/2006 și Legii 325/2006, legi emise și adoptate la doi ani diferență, sau față de Legea 121/2014 și Directiva 2012/27/UE, adoptate la o diferență mult mai mare de timp, deoarece actele criticate au produs efecte juridice până la apariția acestor dispoziții legale de rang superior.

Totodată, chiar dacă actele normative criticate respectă legea în a cărei executare au fost emise la data adoptării acestora, este evident că examinarea legalității acestora trebuie făcută și în raport cu legile aflate în vigoare la data judecării de către instanță concomitent cu respectarea dispozițiilor legale conexe.

Intimații – pârâți Autoritatea Națională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilități Publice – A.N.R.S.C., Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei – A.N.R.E., Parlamentul României și Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor – A.N.P.C. au depus întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Deși în recurs se susține de către recurent și incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., ca temei de drept, Înalta Curte constată nu au fost învederate aspecte referitoare la încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, ci exclusiv argumente referitoare la faptul că instanța de fond nu a fost în măsură să analizeze argumentul reclamatului referitor la crearea prin actele administrative atacate a unui algoritm matematic incorect, reținând că nu dispune de cunoștințe tehnice care să permită verificarea acestei susțineri.

Prin urmare, acest motiv de recurs nu este incident în cauză.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. se referă la situația în care prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de casare include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la pct. 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale ale procesului civil, cum ar fi principiul dreptului la un proces echitabil, principiul dreptului la apărare, principiul disponibilității, principiul contradictorialității, principiul oralității, ș.a.m.d.., a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece, în cuprinsul criticilor formulate, recurentul nu expune împrejurări de fapt sau de drept de natură a releva o încălcare a regulilor de procedură.

Susținerile recurentului se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate în acest sens.

Recurentul a invocat nelegalitatea hotărârii și prin prisma faptului că instanța de fond și-a însușit doar argumentele pârâților, fără a ține cont de argumentele reclamantului, critică ce este subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizând aspectul nemotivării sau motivării necorespunzătoare a hotărârii.

Înalta Curte reține că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Din perspectiva acestui motiv de casare, reține Înalta Curte că cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările părților litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziția procesuală a părților.

O hotărâre motivată corespunzător, astfel încât să fie posibilă exercitarea controlului judiciar asupra sa și să ofere toate garanțiile unui proces echitabil, cu respectarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituția României și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi atinsă de un viciu de nelegalitate rezultat din lipsa unui răspuns la fiecare argument cuprins în cererile părților, cât timp raționamentul logico-juridic s-a format cu luarea în considerare a acestor argumente, chiar și în condițiile în care nu s-a referit expres la fiecare dintre ele.

Circumstanțiind aceste aspecte teoretice la speța dedusă judecății, se observă că, în cauză, recurentul a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în legătură cu faptul că hotărârea primei instanțe nu ar fi motivată corespunzător, nerăspunzând tuturor argumentelor de fapt și de drept invocate.

Din verificarea hotărârii atacate, referitor la această critică, se observă că prima instanță a analizat argumentele ambelor părți și în baza acestora și a concluziilor proprii a adoptat soluția recurată, care este temeinic motivată.

Prin urmare, hotărârea instanței de fond este la adăpost de critică și nu poate fi reformată în condițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, având în vedere că a argumentat soluția adoptată și a întemeiat motivarea acesteia pe argumente pertinente și logice, simpla nemulțumire a recurentului față de soluția pronunțată de către instanță nefiind suficientă pentru casarea acesteia.

Nici criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, instanța de fond făcând o corectă interpretare și aplicare a textelor de lege incidente în cauză.

Astfel, prin raportare la susținerile recurentului-reclamant, în mod corect instanța de fond a apreciat că nu pot fi reținute elemente de nelegalitate ale actelor administrative cu caracter normativ contestate; acestea nu au fost emise cu depășirea limitelor prevăzute de lege, nu sunt discriminatorii și nu au fost vătămate interesele reclamantului.

Pe calea contenciosului administrativ pot fi anulate actele administrative atacate doar dacă se dovedește cu certitudine încălcarea dispozițiilor legale în vigoare ce au servit ca temei al emiterii acestora, ceea ce în cauză nu s-a realizat.

Astfel, examinarea nelegalității unui act administrativ presupune cenzurarea acestuia prin raportare la legea în a cărei executare a fost emis.

Cu alte cuvinte, avem de-a face cu consonanța unui act juridic care produce efecte cu o forță juridică inferioară față de actul juridic care produce efecte cu forță juridică superioară, fundamentul constituțional fiind reprezentat de art. 1 alin. (5), coroborat cu art. 16 alin. (2) și, respectiv, cu art. 108 alin. (2) din Constituție.

În cauză, examinând conținutul dispozițiilor contestate, prin raportare la actele normative cu forță juridică superioară, relevante pentru domeniul reglementat, în temeiul și executarea cărora au fost emise, conform principiului ierarhiei și forței juridice a actelor normative consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituția României și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, Înalta Curte nu poate reține elemente de nelegalitate a acestora.

A.N.R.S.C, în calitate de autoritate publică a fost abilitată prin lege, respectiv prin dispozițiile art. 14 alin. (2) lit. h) din Legea serviciului public de alimentare cu energie termică nr. 325/2006, cu modificările și completările ulterioare, să elaboreze norme tehnice de repartizare a consumului de energie termică, cu respectarea tuturor prevederilor și normelor interne și europene.

Toate repartitoarele de costuri montate în România, pentru care A.N.R.S.C. a eliberat autorizații de montare au Certificate de conformitate emise de organisme de evaluare din state europene, notificate la Comisia Europeană.

Repartitoarele de costuri comercializate de firmele de prestări servicii autorizate de A.N.R.S.C./A.N.R.E. sunt aparate care trebuie să îndeplinească cerințele tehnice prevăzute în standardul SR EN 834, conform prevederilor art. 8 alin. (1) din Normativul tehnic privind condițiile de montare și exploatare a sistemelor de repartizare a costurilor pentru încălzire și apă caldă de consum, aprobat ca Anexa 3 la Ordinul președintelui A.N.R.S.C. pentru aprobarea unor reglementări privind contorizarea consumatorilor racordați la sistemele publice centralizate de alimentare cu energie termică nr. 233/2004.

Repartizarea costurilor pentru consumul comun de energie termică din condominiu, pe baza prelucrării datelor înregistrate de repartitorul comun, prin intermediul programului software specializat, deținut de firma prestatoare autorizată este corectă și transparentă, fiecare proprietar fiind informat cu privire la modul de calcul, conform Notei de consum individual care se transmite lunar fiecărui apartament din condominiu.

Afirmația recurentului că statul, prin intermediul A.N.R.S.C, creează discriminare între proprietarii de apartamente cu destinația de locuință și proprietarii de spații cu altă destinație, referitor la soluția tehnică de măsurare a consumului de energie termică, respectiv de repartizare a costurilor, nu poate fi primită.

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Din cuprinsul normei sus enunțate rezultă că diferența de tratament se constituie în discriminare atunci când se realizează pe baza unui criteriu interzis în art. 2 din O.G. nr. 137/2000 și trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile, dar care sunt tratate diferit datorită apartenenței lor la una din categoriile sus enumerate, ceea ce nu este cazul în speța dedusă judecății.

De asemenea, se impune precizarea că în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în mod constant faptul că statele dispun de o marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoge sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament aplicate (Hotărârile pronunțate în cauzele Fredin împotriva Suediei precum și Hoffmann împotriva Austriei), întinderea acestei marje depinzând de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze și de contextul în discuție.

În ceea ce privește presupusa faptă de discriminare ce ar consta în diferența de reglementare existentă între spațiile cu destinație de locuință și spații cu altă destinație, în mod corect a reținut instanța de fond că legiuitorul a optat pentru instituirea unui regim diferit de reglementare în funcție de destinația spațiului în discuție, iar prevederile art. 5 și art. 26 din Normativul tehnic privind condițiile de montare și exploatare a sistemelor de repartizare a costurilor pentru încălzire și apă caldă de consum aprobat ca Anexa 3 la Ordinul președintelui A.N.R.S.C. pentru aprobarea unor reglementări privind contorizarea consumatorilor racordați la sistemele publice centralizate de alimentare cu energie termică nr. 233/2004 au fost adoptate cu respectarea prevederilor art. 1 alin. (2), alin. (4) și alin. (5) din Hotărârea Guvernului privind contorizarea consumatorilor racordați la sistemele publice centralizate de alimentare cu energie termică nr. 933/2004.

De asemenea, în mod corect prima instanță a respins critica reclamantului cu privire la încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului; deși a susținut că îi afectat dreptul de proprietate prin instituirea de către stat a unor reglementări aplicabile în cazul montării de repartitoare de căldură, exercitarea dreptului de proprietate nu poate avea loc decât cu respectarea deplină a ansamblului de legi și norme instituite în acest domeniu.

În ceea ce privește dispozițiile Directivei 2012/27/UE, Înalta Curte reține că în conformitate cu prevederile art. 9 alin. (3) "În cazul în care clădirile cu mai multe apartamente sunt alimentate de la rețele de termoficare sau răcire centralizată sau în cazul în care prevalează sistemele comune proprii de încălzire sau răcire pentru astfel de clădiri, statele membre pot introduce norme transparente privind repartizarea costurilor pentru consumul de energie termică sau de apă caldă în astfel de clădiri, în vederea asigurării transparenței și a corectitudinii contabilizării consumului individual. După caz, astfel de norme includ orientări privind modalitatea de repartizare a costurilor pentru energia termică și/sau apă caldă utilizată, după cum urmează:

(a) apă caldă menajeră;

(b) energie termică distribuită de instalația clădirii și în scopul încălzirii zonelor comune (în cazul în care casa scărilor și coridoarele sunt echipate cu corpuri de încălzire);

(c) în scopul încălzirii apartamentelor;"

Rezultă, așadar, că însăși Directiva oferă posibilitate statelor membre să își aleagă modul în care se va realiza măsurarea consumului individual de energie termică, în funcție de soluția tehnică adoptată de fiecare stat membru, respectiv contoare individuale sau repartitoare de costuri pentru energia termică.

Totodată, potrivit art. 14 alin. (2) din Legea serviciului public de alimentare cu energie termică nr. 325/2006, cu modificările și completările ulterioare: "A.N.R.S.C. are următoarele atribuții și competente: h) elaborează și aprobă, prin ordin al președintelui, norme tehnice privind repartizarea consumurilor de energie termică între consumatorii din imobilele de tip condominiu, în cazul folosirii sistemelor de repartizare a costurilor pentru încălzire și apă caldă de consum".

Norma tehnică privind repartizarea consumurilor de energie termică între consumatorii din imobilele de tip condominiu, în cazul folosirii sistemelor de repartizare a costurilor pentru încălzire și apă caldă de consum, aprobată prin Ordinul președintelui A.N.R.S.C. nr. 343/2010 respectă toate principiile, criteriile și regulile de repartizare stabilite în acte normative superioare din punct de vedere juridic.

Art. 29 din Legea serviciului public de alimentare cu energie termică nr. 325/2006, cu modificările și completările ulterioare, precum și art. 10 alin. (4), alin. (5) și alin. (6) din Legea privind eficiența energetică nr. 121/2014 stabilesc în mod clar obligativitatea utilizării repartitoarelor de costuri în clădirile de tip condominiu alimentate cu energie termică în sistem centralizat, cu mențiunea că Legea 121/2014 transpune Directiva 2012/27/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2012 privind eficiența energetică, de modificare a Directivelor 2009/125/CE și 2010/30/UE și de abrogare a Directivelor 2004/8/CE și 2006/32/CE.

De asemenea, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reține că dispozițiile comunitare nu pot fi interpretate în sensul recunoașterii dreptului reclamantului de a monta orice aparat dorește, iar autoritatea de reglementare a argumentat de ce nu este o soluție viabila nici din punct de vedere tehnic, nici economic și nu poate fi pusă în practică solicitarea recurentului de a i se permite montarea unui contor de energie termică în apartament, în cazul distribuției verticale.

În același timp, așa cum corect a reținut și instanța de fond, că în cadrul autorității de reglementare își desfășoară activitatea specialiști cu pregătire tehnică, fiind evident faptul că normativele tehnice au la bază munca unor specialiști care dețin cunoștințele tehnice necesare acestei reglementări.

Pentru toate considerentele expuse anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1623 din 25 aprilie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 5 aprilie 2022.