CASE OF MUCHA v. POLAND

RESPONDENT

POL

HOTĂRÂRE

06.09.2007

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation of Art. 5-3

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2007
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

CASE OF MUCHA v. POLAND (CtEDO, 2007)

HUDOC · oficial

CAUZA CAUZUL CU MUCHA v. POLONIA (Declarația nr. 32849/04) HOTĂRÂREA Strasburg 6 septembrie 2007 FINAL 06/12/2007 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Mucha v. Polonia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), ședința în calitate de Camera compusă din: Sir Nicolas Bratza Președintele Casadevill Bonello Traja Pavlovschi Garlicki Mijović, judecătorii și dl T.L. Grefierul de secțiune deliberat în privat la 10 iulie 2007, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 32849/04) împotriva Republicii Poloniei depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (nr. 32849/04) de un național polonez, dl Marian Mucha (nr. 17 iunie 2004). Guvernul polonez a fost reprezentat de agentul lor, dl Wołīsiewicz al Ministerului Afacerilor Externe. Reclamantul a susținut, în special, că durata detenției sale în reținere a fost irezonabilă. În septembrie 2005, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a hotărât să comunice plângerea privind durata necorespunzătoare a detenției anterioare a reclamantului către Guvern. În conformitate cu dispozițiile articolului 29 § 3 din Convenție, a hotărât să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea sa. Reclamantul s-a născut în 1954 și trăiește în Sosnowiec, Polonia. La 21 august 2001, reclamantul a fost arestat de către poliție. La 22 august 2001, Curtea de District Katowice (Sād Rejonowy ) a decis să dețină reclamantul în reținere având în vedere suspiciunile rezonabile că a fost implicat în traficul de droguri și în producția de droguri ca membru al unei bande organizate. La 20 decembrie 2001, detenția anterioară a reclamantului a fost prelungită de Curtea Regională Katowice ( Sād Okręgowy ). Curtea s-a bazat pe severitatea sentinței care ar putea fi impuse și a susținut că menținerea reclamantului în detenție a fost justificată de necesitatea de a asigura conducerea corectă a anchetei. Acțiunea reclamantului împotriva acestei decizii a fost respinsă la 29 ianuarie 2002. 10. La 8 aprilie 2002, Curtea Regională a prelungit în continuare detenția reclamantului, reprezentând motivele inițial acordate pentru detenție și adăugând că măsura a fost necesară pentru a asigura buna desfășurare a anchetei. 11. În continuare, la 24 iulie și 25 septembrie 2002, Curtea de Apel Katowice a prelungit detenția reclamantului și 12 Curtea a considerat că suspiciunile puternice împotriva acuzatului de a fi comis infracțiuni grave în timp ce acționează într-o bandă organizată au făcut probabil ca acestea să obstrucționeze cursul procedurii. 2 din Codul de Procedură Penală a stabilit o presupunere în sensul că probabilitatea impunerii unei penalități severe asupra acuzatului ar putea să le induce să obstrucționeze procedurile. În ceea ce privește reclamantul, instanța a subliniat riscul impunerii unei sentințe grele. 12. La 22 noiembrie 2002, reclamantul și 15 co-accultați au fost acuzați în fața Curții Regionale Bielsko-Biała. 13. La 27 noiembrie 2002, detenția preliminară a reclamantului și 14 Curtea Regională Katowice a considerat riscul de manipulare a acuzaților cu dovezi ridicate, bazandu-se pe faptul că au fost acuzați de a fi membri ai unei bande criminale organizate. 14. Cererea reclamantului din 5 mai 2003 de a ridica detenția anterioară a fost respinsă la 9 iunie 2003. 15. În timp ce durata deținutului reclamantului a ajuns la termenul legal de 2 ani prevăzut la art. 263 § 3 din Codul de Procedură Penală ( Kodeks postępowania karnego ), Curtea de District a formulat mai multe cereri la Curtea de Apel Katowice ( Sād Apelacyjny ) pentru prelungirea deținerii reclamantului dincolo de acest termen. În august 2003, Curtea de Apel a acordat cererea. Cu toate acestea, Curtea a remarcat că, deși a fost depusă opt luni înainte, instanța de judecată nu a început încă să examineze fondurile cauzei. În ceea ce privește necesitatea de prelungire a detenției reclamantului, Curtea a remarcat următoarele: „... [Curtea regională] a subliniat în mod corect articolele 249 § 1 și 258 § 2 din Codul de procedură penală care să justifice continuarea detenției reținute pentru a asigura buna desfășurare a procedurii, și nu este necesar să discute mai departe despre aceasta. Ar trebui subliniat faptul că, având în vedere numărul de co-accusate și tipul de infracțiuni pe care le-au fost acuzate, acest caz este deosebit de complex. Prin urmare, este necesar să se prelungească în continuare detenția pentru a desfășura procedurile, în special pentru a obține dovezi de la 16 acuzați și 11 martori... De asemenea, trebuie remarcat că, în avansul procedurii, Curtea Regională ar trebui să ia în considerare dacă este necesar să se prelungească încă [detenția privind suspendarea] în ceea ce privește toți acuzații.” 16. Prima audiere a avut loc la 13 noiembrie 2003. În total, instanța de judecată a organizat 36 de audieri. 17. La 30 noiembrie 2003, reclamantul a cerut din nou Curtea să își ridice detenția anterioară. 18. La 17 decembrie 2003, Curtea de Apel a prelungit în continuare detenția reclamantului. Curtea a subliniat complexitatea cauzei și stadiul avansat al procedurii în fața instanței de judecată. 19. La 12 februarie, 10 martie 8 mai și 7 iunie 2004, reclamantul și-a repetat cererea de a ridica detenția la încarcerare. Toate cererile sale au fost respinse. 20. La 23 iunie 2004, Curtea de Apel Katowice a prelungit în continuare detenția anterioară a reclamantului, se baza în special pe complexitatea cazului și pe numărul mare de co-acusați. 21. La 2 august și 26 noiembrie 2004, instanța a respins cererile ulterioare de a ridica detenția anterioară a reclamantului. 23. La 16 decembrie 2004, Curtea Regională Bielsko-Biała a pronunțat hotărâre. La 26 ianuarie 2006, Curtea de Apel a susținut hotărârea. Se pare că reclamantul nu a depus un recurs de cassare. Hotărârea este finală. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 26. Codul de procedură penală din 1997, care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1998, definește detenția remandă ca una dintre așa-numitele „mesure preventive” (środki zapobiegawcze 27. În hotărârea Curții în Kudła c. Polonia [GC], nr. 30210/96, § 75, CEDH 2000 XI, Celejewski c. Polonia , nr. 17584/04 , §§ 22 și 23, 4 mai 2006. Reclamantul s-a plâns că durata deținerii sale la înaintare a fost irazonabilă, iar el se bazează pe art. 5 § 3 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „Toată lumea arestată sau reținută în conformitate cu dispozițiile alineatului (1) (c) din prezentul articol este ... dreptul la proces într-un timp rezonabil sau la eliberarea în așteptare a procesului. Eliberarea poate fi condiționată prin garanții care pot apărea pentru proces.” 29. Guvernul a contestat acest argument. În primul rând, ei au remarcat că reclamantul nu a apelat împotriva tuturor deciziilor de prelungire a detenției sale. În al doilea rând, au declarat că detenția anterioară a reclamantului a îndeplinit cerințele articolului Acesta a fost justificat de motive „relevante” și „suficiente”; aceste motive au fost, în special, gravitatea acuzațiilor împotriva reclamantului, precum și complexitatea cazului în care se referă o bandă criminală organizată. Guvernul a susținut, de asemenea, că autoritățile interne au demonstrat o diligență debitoare, astfel cum este necesar în cazurile împotriva persoanelor deținute. În ceea ce privește obiecția preliminară a Guvernului potrivit căreia reclamantul nu a scăpat de remediile prevăzute de legislația poloneză, Curtea reiterează că este bine stabilită în jurisprudența sa că un reclamant trebuie să utilizeze în mod normal acele căi de recurs interne care sunt probabile să fie eficiente și suficiente. În cazul încercării unui remediu, nu este necesară utilizarea unui alt remediu care are în esență același obiectiv (a se vedea Hotărârea Yașa c. Turcia din 2 septembrie 1998, Raporturi de hotărâri și decizii 1998 VI, § 71). 31. În acest caz, reclamantul a interzis apeluri împotriva anumitor dintre deciziile de prelungire a detenției sale, inclusiv decizia luată în decembrie 2001 și decizia dată în etapa finală a procedurii în 2004, atunci când durata detenției a ajuns la punctul cel mai critic (a se vedea punctele 9 și 21 de mai sus). De asemenea, el a depus mai multe cereri de ridicare a ordinului de detenție sau de impunere a unei măsuri preventive mai leniste (a se vedea punctele 14, 17, 19 și 22). Curtea consideră că scopul remediilor utilizate de reclamant a fost de a obține o revizuire a detenției sale în așteptarea procesului. În circumstanțele cazului, aceste remedii constituiau remedii adecvate și eficace în sensul articolului 35 din Convenție, în scopul de a obține eliberarea sa. 32. Curtea constată în continuare că argumentele de neepuizare formulate de Guvern sunt similare cu cele deja examinate și respinse în cazurile anterioare împotriva Poloniei (a se vedea Buta c. Polonia, nr. 18368/02, §§§ 24 28, 28 noiembrie 2006; Duda c. Polonia , nr. 67016/01, §26-31, 19 decembrie 2006) și faptul că Guvernul nu a prezentat nicio nouă circumstanță care ar conduce Curtea să se depărteze de concluziile sale anterioare. Curtea constată, de asemenea, că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Principiile de fond stabilite în temeiul jurisprudenței Curții 34. În temeiul jurisprudenței Curții, problema dacă o perioadă de detenție este rezonabilă nu poate fi evaluată în abstracto Dacă este rezonabil ca un acuzat să rămână în detenție să fie evaluat în fiecare caz în funcție de caracteristicile sale speciale. Detenția continuată poate fi justificată într-un caz dat numai dacă există indicații specifice privind o cerință reală de interes public care, în ciuda presunției de nevinovăție, depășește normele de respectare a libertății individuale (a se vedea, printre altele, W. c. Elveția , hotărârea din 26 ianuarie 1993, Serie A nr. 254 A, p. 15, § 30, și Kudła v. Polonia [GC], nr. 30210/96, § 110, ECHR 2000 XI) 35. Presupunerea este în favoarea eliberării. 4), al doilea membru al articolului 5 § 3 nu conferă autorităților judiciare o alegere între a aduce un acuzat la judecată într-un timp rezonabil sau acordându-i eliberarea provizorie în așteptarea procesului. Până la condamnare, el trebuie presupus nevinovat, iar scopul prevederii în cauză este în esență de a cere eliberarea sa provizorie după ce continua sa detenție încetează să fie rezonabilă (a se vedea McKay c. Regatul Unit [GC], nr. 543/03, § 41, ECHR 2006-...). 36. În primul rând, autoritățile judiciare naționale se asigură că, într-un anumit caz, detenția preliminară a unei persoane acuzate nu depășește un timp rezonabil. În acest scop, acestea trebuie să examineze toate faptele care argumentează sau nu existența unei cerințe autentice de interes public care justifică, ținând seama în mod corespunzător de principiul presunției de nevinovăție, o deplasare a normei de respect pentru libertate individuală și le-a stabilit în deciziile lor de respingere a cererilor de eliberare. În esență, Curtea este invitată să decidă dacă a existat sau nu o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție (a se vedea McKay, citat mai sus, § 43). 37. Perseveranța unei suspiciuni rezonabile că persoana arestat a comis o infracțiune este o condiție sine qua non pentru legalitatea deținutului continuu, dar după o anumită perioadă de timp nu mai este suficientă. În astfel de cazuri, Curtea trebuie să stabilească dacă celelalte motive furnizate de autoritățile judiciare au continuat să justifice privarea libertății. În cazul în care aceste motive au fost „relevante” și „suficiente”, Curtea trebuie, de asemenea, să stabilească dacă autoritățile naționale competente au prezentat „diligență specială” în cadrul desfășurării procedurii (a se vedea Labita c. Italia [GC], nr. 26772/95, § 153, CEDH 2000 IV, și Jabloński c. Polonia , nr. 33492/96, § 80, 21 decembrie 2000). Aplicarea principiilor în circumstanțele prezentei cauze 38. Curtea remarcă în primul rând că reclamantul a fost arestat la 21 august 2001 și că, la 16 decembrie 2004, instanța judecătorească a pronunțat o hotărâre în cazul său, condamnând-l ca fiind acuzat și condamnat la un termen de închisoare. Detenția sa a durat astfel 3 ani, 3 luni și 26 zile. 39. Curtea observă, de asemenea, că prezentul caz se referă la o crimă gravă, și anume traficul de droguri și producția de droguri comise împreună cu alte 15 persoane. Astfel, a fost un exemplu clasic de crimă organizată, prin definiție care prezintă mai multe dificultăți pentru autoritățile de anchetă și, mai târziu, pentru instanțele care stabilesc faptele și gradul de responsabilitate a fiecărui membru al grupului. Este evident că, în cazuri de acest tip, controlul continuu și limitarea contactului acuzaților între ei și cu alte persoane pot fi esențiale pentru a evita absoarbarea lor, manipularea cu dovezi și, cel mai important, influențarea sau chiar amenințarea martorilor. Prin urmare, perioadele de detenție mai lungi decât în alte cazuri pot fi rezonabile (a se vedea Bāk v. Polonia, nr. 7870/04, § 56, 16 ianuarie 2007). 40. Prin urmare, Curtea va lua în considerare în evaluarea comportamentului autorităților în acest caz circumstanțele speciale care rezultă din faptul că a avut în vedere un membru al unei bande criminale (a se vedea Celejewski c. Polonia , nr. 17584/04, 4 mai 2006). 41. În hotărârile lor de a retras reclamantul în custodie, autoritățile se bazau inițial pe suspiciunile rezonabile că reclamantul a comis infracțiunile pe care le-a fost acuzat și pe riscul ca acesta să se ascundă sau să intervină în desfășurarea procedurii. În plus, autoritățile se bazează în mare măsură pe severitatea sentinței care ar putea fi impuse, care, potrivit acestora, a creat o presupunere că reclamantul și alți acuzați vor obstrucționa procedura penală. Instanțele interne au considerat, de asemenea, că, având în vedere complexitatea cauzei, care se referă la o bandă criminală organizată, 42. Curtea acceptă că suspiciunile împotriva reclamantului de a fi comis infracțiunile ar fi putut justifica inițial detenția sa, în special având în vedere faptul că reclamantul a fost ulterior condamnat la 8 ani de închisoare. 43. Autoritățile judiciare par să fi presupus, de asemenea, riscul de presiune asupra martorilor sau de obstrucționare a procedurii pe baza severității pedepsei anticipate, având în vedere natura gravă a infracțiunilor în cauză și faptul că reclamantul a fost acuzat de a fi membru al unei bande criminale organizate. În acest sens, Curtea reiterează că severitatea sentinței confruntate este un element relevant în evaluarea riscului de abscondare sau de reușire (a se vedea Górski/Polonia , nr. 28904/02, § 57, 4 octombrie 2005). Recunoaște că, având în vedere gravitatea acuzațiilor împotriva reclamantului, autoritățile ar fi putut considera în mod justificabil că a fost stabilit un astfel de risc inițial. Cu toate acestea, Curtea a susținut în repetate rânduri că gravitația acuzațiilor nu poate să justifice însuși perioade lungi de detenție asupra rezidenției (a se vedea Ilijkov v. Bulgaria, nr. 33977/96, §§ 80-81, 26 iulie 2001). În circumstanțele prezentei cauze, Curtea constată că severitatea pedepsei anticipate numai sau în asociere cu celelalte motive invocate de autorități nu poate constitui un „termen suficient și relevant” pentru deținerea reclamantului pe o perioadă considerabilă de lungă durată. 44. În aceste circumstanțe, ținând seama chiar și de dificultățile particulare în ceea ce privește un caz privind o bandă criminală organizată, Curtea concluzionează că motivele furnizate de autoritățile interne nu erau „relevante” și „suficiente” pentru a justifica deținerea reclamantului în detenție timp de 3 ani și aproape 4 luni. 45. Deși concluziile de mai sus ar anula în mod normal Curtea de a evalua dacă procedurile au fost efectuate cu o diligență specială, în acest caz, Curtea nu poate decât să noteze că, chiar dacă reclamantul a fost inculpat în noiembrie 2002, a luat instanța de judecată exact un an pentru a organiza prima audiere (a se vedea punctele 12 și 16 de mai sus). Guvernul nu a furnizat o explicație pentru inactivitatea instanței de judecată în această perioadă. În plus, la 6 august 2003, Curtea de Apel a criticat inactivitatea Curții de District (a se vedea punctul 15 de mai sus). Această întârziere ar trebui considerată semnificativă și, prin urmare, nu se poate spune că autoritățile au prezentat „diligență specială” în desfășurarea procedurii penale împotriva reclamantului. Prin urmare, s-a constatat o încălcare a art. 5 § 3 din Convenție. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 46. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 47. Reclamantul a solicitat 800.000 zloti polonezi (PLN) în ceea ce privește prejudicii materiale și morale. 48. Guvernul a considerat pretinderea sa excesivă. 49. Curtea nu discerne nicio legătură de cauzalitate dintre încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse; de aceea respinge această afirmație. Pe de altă parte, acordă reclamantului 1.500 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile morale. Costuri și cheltuieli 50. Reclamantul nu a formulat nicio reclamație în ceea ce privește costurile și cheltuielile. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL DECIZIE UNANIMOUS DECLARĂ restul cererii admisibile; susține că a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din convenție; statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 1 500 EUR (1 mie cinci sute de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale, care urmează să fie convertite în zloti poloneze la rata aplicabilă la data decontare, plus orice impozit care poate fi taxabil; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe suma de mai sus, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru satisfacție echitabilă. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 6 septembrie 2007, în conformitate cu art. 77 § § 2 și 3 din Regulamentul Curții.