ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1933/2023

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la data de 25.07.2022 pe rolul Curții de Apel Suceava – secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2022, reclamanta S.C. A. S.R.L. prin reprezentant legal B. a în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Ministerul Finanțelor, a solicitat: - anularea Deciziei nr. 30/P din 31.05.2022, prin care Ministerul Finanțelor - Serviciul de soluționare a plângerilor prealabile și a contestațiilor a respins plângerea prealabilă formulată de reclamantă împotriva Dispoziției obligatorii nr. ISR-AIF -561/15.02.2022 emisă de DGRFP Iași, precum și anularea dispoziției obligatorii/anterior menționate; - suspendarea executării Deciziei nr. 30/P din 31.05.2022, prin care Ministerul Finanțelor - Serviciul de soluționare a plângerilor prealabile și a contestațiilor a respins plângerea prealabilă formulată de reclamantă împotriva Dispoziției obligatorii nr. ISR-AIF - 561/15.02.2022 emisă de DGRFP Iași, precum și suspendarea dispoziției obligatorii anterior menționate.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința nr. 79 din data de 19.09.2022, Curtea de Apel Suceava – secția de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de suspendare formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Ministerul Finanțelor, cu sediul ales la sediul A.J.F.P. Suceava, a dispus suspendarea executarea Dispoziției obligatorii nr. ISR-AIF-561/15.02.2022 emisă de D.G.R.F.P. până la soluționarea definitivă a cauzei și a respins cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 30/P din 31.05.2022 ca inadmisibilă.

Cererile de recurs. Împotriva sentinței 79 din data de 19.09.2022, pronunțată de Curtea de Apel Suceava – secția de contencios administrativ și fiscal au declarat recurs pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Ministerul Finanțelor, cu sediul ales la sediul A.J.F.P. Suceava. În dezvoltarea motivelor de recurs, Ministerul Finanțelor prin AJFP Suceava în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. a arătat că în mod greșit, Curtea de Apel Suceava a admis cererea, considerând că în speță reclamanta a făcut dovada îndeplinirii celor două condiții prevăzute de art. 15 raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004. Potrivit art. 15 din Legea nr. 554/2004, admisibilitatea unei cereri de suspendare este condiționată de o justificare temeinică și de iminența producerii unei pagube, partea interesată trebuind să învedereze instanței elemente care să justifice temeinicia cererii precum și împrejurarea ca paguba este pe cale să se producă. Existența unui caz bine justificat nu poate fi reținută decât dacă din împrejurările cauzei ar rezulta o bănuială rezonabilă asupra prezumției de legalitate de care se bucură actele administrative emise în baza și în vederea executării legii. Referitor la condiția prevenirii unei pagube iminente, aceasta este definită de art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, ca fiind "prejudiciul material viitor, dar previzibil cu evidenta sau după caz, perturbarea grava a funcționarii unei autorități publice sau a unui serviciu public". Din dispozițiile legale redate mai sus rezultă că îndeplinirea celor două condiții care justifică suspendarea este verificată în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu sau improbabil de înlăturat în ipoteza în care actul contestat ar fi, în final, anulat de instanță. Contrar celor reținute de instanța de fond, argumentele aduse de societatea reclamantă în motivarea condiției cazului bine justificat implică analizarea situației de fapt și a dispozițiilor legale incidente în verificarea modalității de interpretare și aplicare a legii, examinare ce excede procedurii sumare de verificare a aparentei dreptului din moment ce echivalează cu prejudecarea cererii principale în anulare. Curtea a constatat că, în ce privește condiția cazului bine justificat, reclamanta a susținut vădita nelegalitate a actului administrativ contestat ce ar rezida din lipsa competenței materiale a organelor de inspecție economico-financiare de a efectua controlul finalizat prin Dispoziția obligatorie nr. ISR AIF 561/15.02.2022, motivat de faptul că în calitatea sa de agent economic prestator de servicii de transport rutier în favoarea persoanelor prevăzute de Legea nr. 147/2000, societății nu îi sunt alocate de la bugetul de stat sume pentru subvenționarea unor produse sau susținerea unor activități și prin urmare, nu face parte din categoria operatorilor economici supuși inspecției economice financiare. În contextul expus, Curtea a apreciat ca asupra legalității actului a cărui suspendare se cere planează un dubiu serios, fiind îndeplinită astfel condiția cazului bine justificat. Potrivit art. 3 pct. 5 lit. f) din O.U.G. nr. 94/2011 denumirea de operator economic include: f) alți operatori economici, indiferent de forma de proprietate, pentru fundamentarea și justificarea sumelor acordate de la bugetul general consolidat. Expresia operator economic nu include societăți financiar-bancare, societăți de asigurări și Societatea Comercială "Fondul Proprietatea" - S.A. Conform art. 3 pct.

"sume acordate de la bugetul general consolidat" - denumire generică ce include, în principal, subvenții, transferuri, alocații și alte sume asimilate acestora, pentru subvenționarea unor produse sau susținerea unor activități. Prin urmare, raportat la dispozițiile legale menționate mai sus, rezultă fără echivoc faptul că organul de inspecție economico-financiară are atribuții în ceea ce privește verificarea agenților economici și realitatea informațiilor din documentele justificative pentru acordarea sumelor de la bugetul de stat. In acest sens, invocă considerentele cuprinse în Decizia ICCJ nr. 6506/2013 pronunțată în dosarul nr. x/2012 potrivit cărora "competența materială privind verificarea legalității deconturilor aferente sumelor acordate de la bugetul de stat aparține MF, prin structurile specializate din cadrul direcțiilor generale ale finanțelor publice teritoriale, conform dispozițiilor art. 6 lit. d) si art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea si funcționarea inspecției economico financiare la operatorii economici (...) În sfera subiectelor de drept care sunt supuse inspecției economico financiare reglementate de O.U.G. nr. 94/2011, art. 1 din acest act normativ are in vedere operatorii economici, iar art. 3 pct. 5 lit. f) include in aceasta categorie si societățile comerciale cu capital integral privat(...)". Incidente în cauză sunt și dispozițiile art. 2 din Legea nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern,cu modificările si completările ulterioare,care prevăd: "cheltuielile care decurg din aplicarea prezentei legi se suporta din bugetul de stat". In susținere, învederează instanței Decizia ICCJ nr. 4399/04.10.2021, pronunțata în dosarul nr. x/2018, în considerentele căreia Înalta Curte retine că: "prevederile art. 2 alin. (1) și art. 6 lit. d) din O.U.G. nr. 94/2011 precum și art. 3 alin. (2) lit. d) din H.G. nr. 101/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice privind înființarea, organizarea și funcționarea inspecției economico financiare nu fac distincție între tipul operatorilor economici, respectiv operatori economici la care statul sau o unitate administrativ teritorială deține o participatie majoritară și operatorii privați ce pot face obiectul unei inspecții economico financiare în situația în care aceștia au beneficiat direct sau indirect de sume acordate de la bugetul de stat consolidat." Astfel, chiar legiuitorul a prevăzut în mod expres la lit. f) a art. 3 pct. 5 din O.U.G. nr. 94/2011, ca pot face obiectul unei inspecții economico financiare și alți operatori decât cei definiți la art. 3 pct. 5 lit a-e din actul normativ referit, în situația în care aceștia beneficiază de sume acordate de la bugetul general consolidat". În contextul celor de mai sus, apreciază că în cauză nu sunt date motive care să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actelor administrative. În subsidiar, contrar celor reținute de instanța de fond, se constată că nu este îndeplinită nici a doua condiție prevăzută de art. 15 din Legea nr. 554/2004, cea a existentei unei pagube iminente, având în vedere ca actele administrative prezintă în majoritatea situațiilor o semnificativă dimensiune patrimonială, care în mod firesc, influențează situația destinatarilor săi, fără ca această împrejurare să constitue un motiv de natură a justifica suspendarea, transformând astfel în regulă o situație de excepție. În ceea ce privește condiția "pagubei iminente", arată că nivelul creanțelor fiscale stabilite suplimentar nu poate constitui un motiv pentru admiterea cererii de suspendare. Executarea unei obligații bugetare stabilită printr-un act administrativ fiscal care se bucură de prezumția de legalitate nu poate constitui prin ea însăși o pagubă, în sensul art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004. Din punct de vedere economic, orice diminuare a patrimoniului este echivalentă cu o pagubă, dar din punct de vedere juridic paguba este reprezentată doar de o diminuare ilicită a patrimoniului. Astfel, în motivarea justificării iminenței producerii pagubei, instanța reține o atingere serioasă și imediată a situației societății ce afectează grav activitatea economică a acesteia, riscul blocării disponibilităților bănești, intrarea în incapacitate de plată, vulnerabilitatea salariaților societății ca urmare a imposibilității plății salariilor, precum și disfuncționalități în activitatea de transport public de persoane pe care reclamanta o desfășoară. Însă, având în vedere profitul net al reclamantei pe anul 2021 în valoare de 974.018 RON, pierderea fiscala fiind 0 RON și a cifrei de afaceri în valoare de 7.219.247 RON, potrivit bilanțului contabil depus de reclamantă pentru anul 2021, rezultă că executarea sumei reținută în sarcina reclamantei nu poate constitui o pagubă iminentă în patrimoniul său. În ceea ce privește drepturile salariale ale angajaților care ar fi afectate de executarea sumelor din dispoziția obligatorie, învederează dispozițiile art. 203, alin. (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora: "Sumele existente în cont la data și ora comunicării adresei de suspendare a executării silite rămân indisponibilizate, debitorul putând dispune de acestea numai pentru efectuarea de plăți în scopul: a) achitării obligațiilor administrate de organele fiscale competente de care depinde menținerea valabilității eșalonării la plată; b) achitării drepturilor salariale." Așa cum rezultă din prevederile legale de mai sus, drepturile salariale fac excepție de la executarea silită, debitorul având posibilitatea de a achita aceste drepturi indiferent dacă este pornită executarea silită asupra sa. Iminența producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată. Îndeplinirea condiției referitoare la paguba iminentă presupune administrarea de dovezi care să probeze iminența producerii pagubei invocate. În raport de toate argumentele expuse, solicită admiterea recursului, casarea sentinței și în rejudecare respingerea cererii de suspendare. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași susține că sentința primei instanțe a fost dată cu aplicarea greșită sau cu nerespectarea art. 28 teza finală din Norma metodologică aprobată prin H.G. nr. 2403/2003 și art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. La verificarea efectuată de către organul de inspecție economico-financiară la S.C. A. S.R.L. s-a constatat că în perioada 01.01.2015-31.12.2019 aceasta a încasat de la bugetul de stat prin Ministerul Transporturilor, lnfrastructurii și Comunicațiilor suma totală de 5.753.136 RON reprezentând diferența de 50% din tariful legitimațiilor de călătorie eliberate pensionarilor în baza Legii nr. 147/2000. Actul normativ indicat reglementează că pensionarii din sistemul asigurărilor sociale de stat, din sistemul de pensii și asigurări sociale pentru agricultori, precum și pensionarii din celelalte sisteme proprii de asigurări sociale beneficiază anual de 6 calatorii simple cu reducere de 50% din tariful stabilit pentru călătoriile de transport intern, calatorii care se asigură atât de unitățile cu capital de stat cât și de societăți comerciale cu capital privat. Reducerea de 50% se încasează de către operatorul de transport de la bugetul de stat în conformitate cu dispozițiile H.G. nr. 2403/2004, care la art. 2 alin. (2) din anexa nr. 1 prevede că "diferența dintre tariful stabilit pentru călătoriile pe calea fertă cu trenuri personale, cu trenuri accelerate fără regim de rezervare sau cu trenuri rapide, de clasa a II-a, cu mijloace auto sau cu navele de calatori clasa a II-a și suma încasată de la pensionari se suportă din bugetul de stat, care se recuperează de agentul economic care a efectuat transportul, conform prezentelor norme metodologice". Or, controlul fondurilor publice pentru a stabili dacă acestea au fost sau nu utilizate conform destinației prevăzută de lege revine entităților publice cărora legea le conferă prerogativa de a verifica și decide asupra modului de întrebuințare a resurselor financiare ale statului. Astfel, activitatea inspecției economico-financiare este reglementată de O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea și funcționarea inspecției economico financiare la operatorii economici, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 107/2012 cu modificările și completările ulterioare și H.G. nr. 101/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice privind înființarea, organizarea și funcționarea inspecției economico financiare. Art. 1 din O.U.G. nr. 94/2011: "prevederile prezentei ordonanțe de urgență reglementează inspecția economico-financiara care se efectuează la operatorii economici, astfel cum sunt definiți la art. 3,pct. 5" Potrivit art. 3 pct. 5 din O.U.G. nr. 94/2011, noțiunea de operator economic este denumire generică care include și "f) alti operatori economici, indiferent de forma de proprietate, pentru fundamentarea și justificarea sumelor acordate de la bugetul general consolidat. Competența materială privind verificarea legalității deconturilor aferente sumelor acordate de la bugetul de stat aparține MFP, prin structurile specializate din cadrul direcțiilor generale ale finanțelor publice teritoriale, conform dispozițiilor art. 6 lit. d) și art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea și funcționarea inspecției economico financiare la operatorii economici. În sfera subiectelor de drept care sunt supuse inspecției economico financiare reglementate de O.U.G. nr. 94/2011 art. 1 din acest act normativ are în vedere operatorii economici, iar art. 3 pct. 5, lit. f) include în aceasta categorie și societățile cu capital integral privat. În conformitate cu art. 29 anexa 1 la H.G. nr. 2403/2003, pentru a încasa sumele de la bugetul de stat, pentru serviciile efectuate în baza Legii nr. 147/2000 operatorul de transport întocmește lunar deconturi pe care le transmite Direcției generale economice si buget din cadrul Ministerului Transporturilor, Infrastructurii și Comunicatiilor, o singura data pe luna conform modelului de decont prevăzut în anexa nr. 4. Potrivit art. 28 anexa 1 la H.G. nr. 2403/2004, cupoanele talon care constituie documente justificative și pe baza cărora se întocmesc deconturile prestațiilor, rămân la unitatea emitentă. În conformitate cu art. 31 din H.G. nr. 2403/2003, Ministerul Transporturilor infrastructurii și Comunicațiilor verifică deconturile, iar potrivit art. 30, operatorul economic răspunde pentru realitatea, oportunitatea și exactitatea datelor prezentate în decont. Cupoanele talon ale persoanelor care beneficiază de facilitați la transportul auto, înscrise de către reclamanta S.C. A. S.R.L. în deconturile lunare transmise la MTIC nu au fost supuse verificării de către Ministerul Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor sub aspectul existenței în fizic și/sau al modului de completare al acestora cu respectarea art. 18, art. 19 art. 24 alin. (1) din Anexa privind H.G. nr. 2403/2004 și nici al existenței concordantei între datele înscrise în cupoanele talon și datele înscrise în deconturile centralizatoare. Așadar, operatorii economici transmit către MTIC doar deconturi lunare centralizatoare fără cupoanele talon, operatorul de transport fiind cel care răspunde de realitatea, oportunitatea și de exactitatea datelor prezentate la decontare. Prin urmare, MTIC -Direcția generală economică și buget verifică doar deconturile prestațiilor, de realitatea și exactitatea datelor din decont fiind responsabil operatorul economic. Pe cale de consecință, competența de a efectua inspecția economico financiară privind sumele încasate de la bugetul de stat de către S.C. A. S.R.L. intră în atribuția exclusivă a organelor de inspecție economico financiară din cadrul DGRFP Iași. De asemenea, învederează că Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 6506/2013 pronunțată la data de 03.10.2013, în dosarul nr. x/2012, într-o speță asemănătoare a reținut următoarele: "Cum rațiunea controlului este de a stabili dacă fondurile publice au fost sau nu utilizate conform destinației avute în vedere la acordarea tor, responsabilitatea, ca urmare a acțiunii ori inacțiunii contrare legii, nu poate reveni decât entităților publice și persoanelor de drept privat cărora legea le conferă prerogativa de a decide asupra modului de întrebuințare a resurselor financiare ale statului." Competența materială privind verificarea legalității deconturilor aferente sumelor acordate de la bugetul de stat aparține MFP, prin structurile specializate din cadrul direcțiilor generale ale finanțelor publice teritoriale, conform dispozițiilor art. 6 lit. d) și art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea și funcționarea inspecției economico financiare la operatorii economici. Cu privire la motivele reținute de Curte în ceea ce privește condiția pagubei iminente și prejudiciul material viitor și previzibil, recurenta-pârâtă susține că intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. nu a probat existența unei îndoieli serioase în privința legalității actului de impunere contestat și producerea unei pagube iminente prin punerea sa în executare. Admisibilitatea cererii de suspendare a executării actului administrativ până la soluționarea acțiunii pe fond, este condiționată de existența justificării temeiniciei precum și de dovada producerii unei pagube iminente. Or, instanța de fond, prezintă cazul justificat ca fiind acela al existenței unor indicii privind aplicabilitatea O.U.G. nr. 94/2011 în speța dedusă judecății și în concluzie, a reținut în mod greșit că sunt îndeplinite condițiile de suspendare prevăzute de art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cu referire la art. 1 alin. (1) lit. s) din lege. 4. Apărările formulate în cauză. Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate. 5. Procedura de soluționare a recursului. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 04 ianuarie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 05 aprilie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. 6. Soluția instanței de recurs. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenții-pârâți, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate și vor fi respinse, pentru următoarele considerente: Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat suspendarea executării Dispoziției obligatorii nr. ISR-AIF - 561/15.02.2022 emisă de DGRFP Iași. Prima instanță a admis cererea dedusă judecății și a dispus suspendarea executării Dispoziției obligatorii nr. ISR-AIF - 561/15.02.2022 emisă de DGRFP Iași. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că asupra legalității actului a cărui suspendare se cere planează un dubiu serios relativ la competența pârâtei în efectuarea inspecției financiare, control finalizat prin Dispoziția obligatorie nr. ISR AIF 561/15.02.2022, motivat de faptul că în calitatea sa de agent economic prestator de servicii de transport rutier în favoarea persoanelor prevăzute de Legea nr. 147/2000 societății nu îi sunt alocate de la bugetul de stat sume "pentru subvenționarea unor produse sau susținerea unor activități" și, prin urmare, nu face parte din categoria operatorilor economici supuși inspecției economice financiare. De asemenea, s-a reținut aplicarea eronată a dispozițiilor art. 28 teza finală din Norma metodologică aprobată prin H.G. nr. 2403/2004 cu omisiunea conținutului respectivelor dispoziții și distincția artificială între noțiunile de "arhivare" respectiv "păstrare". În ceea ce privește condiția pagubei iminente, din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, prima instanță a reținut că valoarea sumei stabilită de restituit, 6.278.579,50 RON, element relevant în aprecierea prejudiciului material viitor și previzibil, greu sau imposibil de reparat, executarea iminentă a unei asemenea sume aducând neîndoielnic o atingere serioasă și imediată situației societății, afectând grav activitatea economică a acesteia. Învestită cu soluționarea cererilor de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate. 6.1. Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că recurentul-pârât Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., iar recurenta-reclamantă a invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește recursul declarat de recurentul-pârât, Înalta Curte constată că din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". În literatura de specialitate s-a precizat că, deși la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare, și anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. Un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei. Însă, în speță, recurentul-pârât nu dezvoltă critici cu privire la acest caz de casare ceea ce conduce la concluzia că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat pur formal. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a analizat cauza prin prisma apărărilor formulate de părți, în contextul factual stabilit, expunându-și în mod logic și concis argumentele care au fundamentat soluția adoptată, considerentele sentinței recurate îndeplinind astfel exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și la limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător motivele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la prevederile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Astfel, judecătorul fondului a explicat soluția pronunțată în dispozitiv prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, validând astfel raționamentul logico-juridic expus, în temeiul căruia a ajuns la concluzia admiterii în parte a acțiunii reclamantei. În aceste condiții, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât nu este fondat și va fi respins. 6.2. În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat atât de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, cât și de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Botoșani, Înalta Curte va analiza hotărârea primei instanțe din perspectiva respectării și aplicării normelor de drept material. Astfel, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Sub acest aspect, ambii recurenți-pârâți invocă interpretarea greșită a normelor de drept material privind efectuarea controlului de către inspecția economico-financiară din cadrul DGRFP Iași, precum și a dispozițiilor privind suspendarea executării actelor administrative. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond." Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acțiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor reclamantului (până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autoritățile publice. Îndeplinirea celor două condiții, respectiv cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu, sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanța de judecată. Referitor la noțiunea de caz bine justificat, aceasta a fost definită prin dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind reprezentată de acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. Deci, cu alte cuvinte, executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din aceeași lege, definită ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. Or, cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate. În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ. Este adevărat că tot în practica instanței supreme s-a statuat că aparența de nelegalitate nu se limitează la verificarea regularității procedurii administrative sau a dimensiunii formale a actului administrativ, ci poate fi circumscrisă unor motive ce țin de fondul raportului de drept administrativ, de legalitatea substanțială a actului supus evaluării. Dar îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să fie evidentă, să poată fi decelată cu ușurință printr-o cercetare sumară a aparenței dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului. Astfel, cu privire la competența materială privind verificarea legalității deconturilor aferente sumelor acordate de la bugetul de stat aparține aparține Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, prin Direcția Generală Economică și Buget, conform prevederilor exprese ale art. 31 din Normele aprobate prin H.G. nr. 2403/2004, iar prin plata unei părți din preț în locul pasagerului pensionar, Ministerul Transporturilor se subrogă în drepturile debitorului pentru care a făcut plata, fără a putea dobândi în raport cu creditorul (operatorul de transport) mai multe drepturi decât avea pasagerul pensionar, (debitor al prețului în raportul juridic). În acest context, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a reținut lipsa competenței materiale a organelor de inspecție economico-fianciare de a efectua controlul finalizat prin Dispoziția obligatorie nr. ISR AIF 561/15.02.2022, motivat de faptul că în calitatea sa de agent economic prestator de servicii de transport rutier în favoarea persoanelor prevăzute de Legea nr. 147/2000 societății nu îi sunt alocate de la bugetul de stat sume "pentru subvenționarea unor produse sau susținerea unor activități" și, prin urmare, nu face parte din categoria operatorilor economici supuși inspecției economice financiare; aplicarea profund eronată a dispozițiilor art. 28 teza finală din Norma metodologică aprobată prin H.G. nr. 2403/2004 cu omisiunea conținutului respectivelor dispoziții și distincția artificială între noțiunile de "arhivare" respectiv "păstrare". În concluzie, instanța de recurs apreciază că, în cauză, este îndeplinită condiția cazului bine justificat, pentru a opera suspendarea executării actului administrativ atacate, criticile de recurs fiind nefondate. Referitor la cea de a doua condiție prevăzută de lege, din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. Instanța de fond a apreciat corect, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, că, raportat la valoarea corecției financiare aplicate, punerea în executare a actului administrativ atacat, anterior exercitării controlului de legalitate de către instanța de judecată, ar perturba grav activitatea intimatei-reclamante și ar putea genera prejudicii de ordin material, ținând cont și de specificul activității derulate de acesta, respectiv asigurarea serviciului de transport. Cu privire la cea de-a doua condiție referitoare la paguba iminentă, în mod corect a reținut prima instanță că, prin stabilirea sumei de restituit în cuantum de 6.278.579,50 RON intimata-reclamantă riscă blocarea disponibilităților bănești și poate ajunge în imposibilitatea de plată a salariilor, precum și posibilitatea retragerii licențelor de transport deținute, împrejurere ce rezultă din chiar prevederile legale aplicabile operatorilor de transport, iar executarea iminentă a unei asemenea sume aduce neîndoielnic o atingere serioasă și imediată situației societății, afectând grav activitatea economică a acesteia. Înalta Curte reține și faptul că prezumarea de către instanța de judecată a unor consecințe viitoare produse de actul administrativ contestat asupra activității entității reclamante, se înscrie în activitatea de analizare a caracterului previzibil al prejudiciului, astfel cum dispun dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004. Totodată, Înalta Curte constată că, prin sentința nr. 26 din data de 14.03.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal "a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., a anulat în parte Decizia nr. 30/P/31.05.2022 emisă de Ministerul Finanțelor Publice – Serviciul de Soluționare a plângerilor prealabile și a contestațiilor, precum și Dispoziția obligatorie nr. ISR_AIF561/15.02.2022 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași – Activitatea de Inspecție Economico-Financiară, respectiv cu privire la creanța bugetară în sumă de 6.234.305 RON, din care 4.168.772 RON creanță bugetară principală și 2.065.533 RON accesorii, și a menținut în rest actele contestate", emise de pârâții din prezenta cauză. Chiar dacă această sentință nu are caracter definitiv (împotriva sa fiind exercitată calea de atac a recursului de către pârâți), soluția pronunțată constituie un criteriu în verificarea cazului bine justificat, întrucât generează îndoieli serioase și rezonabile cu privire la legalitatea actelor administrative. În raport de soluția de admitere a cererii în anularea actului administrativ, Înalta Curte va avea în vedere și prevederile art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, în ipoteza admiterii acțiunii de fond, măsura suspendării, dispusă în condițiile art. 14, se prelungește de drept până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat suspendarea executării actului administrativ în temeiul alin. (1). Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că în cauză au fost dovedite atât condiția cazului bine justificat, cât și condiția iminenței pagubei, astfel încât hotărârea primei instanțe este legală, fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 14 și art. 2 lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004, iar soluția de admitere a cererii de suspendare este întemeiată.

Temeiul de drept al soluției. Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidentr motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de recurenții-pârâți Ministerul Finanțelor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, ca nefondate.