ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1884/2022

Ședința publică din data de 30 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 23 mai 2019, sub nr. x/2019, reclamanții A. și B. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, formulând contestație împotriva deciziei nr. 19886/02.05.2019 prin intermediul căreia FGA a stabilit acordarea de daune morale și materiale reclamanților în cuantum de 75.097 RON (daune morale) și 927,89 RON (daune materiale) – B. (mama victimei) și 29.912 RON (daune morale) – A. (fratele victimei), solicitând instanței:

(i) anularea în parte a acesteia și, pe cale de consecință, admiterea cererilor reclamanților prin intermediul cărora au solicitat acordarea de despăgubiri cu titlul de daune morale reprezentând contravaloarea a 200.000 euro pentru fiecare dintre aceștia;

(ii) menținerea acordării de daune materiale în cuantum de 927,89 RON;

(iii) obligarea pârâtei la acordarea pe penalități de 0,2% de întârziere conform art. 38 din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 23/2014, dacă aceasta nu își îndeplinește obligația la scadență, adică începând cu a 11 a zi de la pronunțarea instanței de judecată asupra cuantumului despăgubirilor, conform art. 37 alin. (4) din Normă;

(iv) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu.

Prin sentința civilă nr. 740 pronunțată la data de 6 noiembrie 2019, Curtea de Apel București a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamanții A. și B. au declarat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, în sensul anulării în parte a Deciziei nr. 19886/02.05.2019 și acordării de despăgubiri cu titlu de daune morale în cuantum de 200.000 euro pentru fiecare dintre recurenții-reclamanți conform cererilor nr. x/2017 și nr. y/2017, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

După prezentarea pe scurt a situației de fapt, în susținerea căii de atac, se invocă, în esență, următoarele motive:

Hotârârea pronunțată de instanța de fond nu cuprinde motivele pe care se întemeiază; deși, aparent hotărârea recurată este motivată, din cuprinsul acesteia nu rezultă argumentele proprii instanței de fond față de probele administrate, care au condus-o la decizia de a respinge cererea de chemare în judecată, respectiv argumentele pe care se sprijină instanța în afară de înșiruirea unor texte de lege.

Mai mult, instanța de judecată a omis să se pronunțe asupra capătului 2 de cerere, privind obligarea pârâtului la plata unor penalități de întârziere conform art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

De asemenea, consideră că instanța de fond a aplicat în mod greșit normele legale și nu le-a coroborat cu practica judiciară în materie la momentul analizei evaluării cuantumului despăgubirilor ce ar trebui acordate prin raportare la suferința familiei recurenților și, mai mult decât atât, nu s-a raportat la indici cuantificabili sau pe care să îi fi indicat/specificat în concret când a stabilit că valoarea despăgubirilor acordate de intimat este "adecvată".

Referitor la acordarea daunelor morale, arată că, prin decizia nr. 1179 din 11 februarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția civilă și de proprietate intelectuală statuează principiul judecării în echitate.

De asemenea, atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit.

În cauza Tolstoy Miloslovscky c. Regatul Unit, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.

În raport de aceste aspecte, în opinia recurenților-reclamanți, instanța de fond nu a efectuat o astfel de analiză a raportului de proporționalitate și nu a judecat în conformitate cu respectarea principiului echității.

Instanța de fond în argumentele reținute pentru pronunțarea sentinței recurate face trimitere într-adevăr la "criteriile determinante" avute în vedere de FGA la momentul analizării cuantumului despăgubirilor, dar nu și analizează în concret aceste "criterii".

În speța de față, instanța de fond s-a considerat pe deplin lămurită strict numai din dosarul administrativ depus de către intimat și în fapt a achiesat la toate concluziile prezentate de acesta în dosarul administrativ, fără a pune în discuția părților acea analiză a proporționalității prin raportare la atingerea adusă.

Deși instanța de fond a reținut că prin cererea formulată, nu au fost "evidențiate" legăturile de familie strânse dintre recurenți și victimă pentru a-și proba contestația formulată, în opinia recurenților, instanța de judecată trebuia să pornească de la prezumția unor relații strânse de familie, atâta vreme cât recurenții și victima locuiau în aceeași casă, aveau o viață de familie strânsă, bazată pe încredere și susținere reciprocă. La momentul decesului victima ava 25 de ani, fiind foarte legată de mamă, trăind cu aceasta în aceeași casă, iar fratele acesteia 10 ani.

Recurenții-reclamanți au învederat că soluția instanței de fond încalcă și prevederile art. 1391 alin. (1) C. civ.

Practica judiciară în materie arată un cuantum mai mare al despăgubirilor în caz de deces din accidente, iar diferența considerabilă de valoare a despăgubirii – de aproximativ 3 (ori) mai mic în cazul fratelui, decât în cazul mamei – arată tocmai faptul că intimatul nu a aplicat criterii obiective în analiza valorii acestor despăgubiri.

Din punct de vedere moral nu se poate face o departajare între valoarea despăgubirilor acordate mamei victimei și valoarea despăgubirilor acordate fratelui victimei, deoarece nu poate fi "calculată" care relație de familie are o "valoare" mai mare. Relația de familie între frate și victimă, respectiv între mamă și victimă este la fel de importantă pentru fiecare dintre aceștia și consideră că nu pot exista diferențe între despăgubirile acordate celor doi reclamanți. Pentru fratele victimei șocul a fost la fel de mare, ca și pentru mama victimei, pentru frate fiind vorba de persoana cu care își împărțea mare parte din zi, care îl ducea la școală și îl sprijinea la teme și la activitățile extrașcolare, iar pentru mamă, fiind vorba de fiică, de faptul că de 25 de ani trăiau împreună și, la fel, împreună se întorseseră în țară pentru o perioadă de câteva zile pentru ca fiica să își schimbe actul de identitate care îi expirase. Acesta fusese motivul pentru care se întorseseră în țară când a avut loc accidentul mortal.

Victima avea o viață întreagă înainte, avea posibilitatea întemeierii unei familii, accidentul care i-a curmat viața brusc punând familia într-o stare de șoc.

Recurenții susțin că niciuna dintre aceste circumstanțe nu au fost avute în vedere de instanța de fond în analiza cererii lor pentru acordarea unui cuantum mai mare al despăgubirilor, nefăcând decât să achieseze la sumele considerate îndestulătoare și "adecvate" cu titlu de despăgubiri de către intimat.

Prin întâmpinarea formulată față de cererea de recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingea recursului ca nefondat, răspunzând punctual criticilor formulate de reclamanți.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă, reclamanții formulând critici întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Cât privește criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte le va respinge, ca nefondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanța de control judiciar constată că nu pot fi primite criticile recurenților-reclamanți în condițiile în care instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată, a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere. Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ., în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamanți în contextul faptic dat.

Nefondate sunt și criticile recurenților-reclamanți, circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor legale în privința cuantumului despăgubirilor morale acordate către mama și fratele victimei decedate, reclamanți în prezentul dosar.

Astfel, se constată că, prin calea de atac exercitată, recurenții-reclamanți și-au manifestat nemulțumirea față de soluția pronunțată de prima instanță, întrucât a menținut cuantumul daunelor morale acordate acestora de către FGA, susținând, în esență, că instanța nu ar fi făcut o apreciere proprie a daunelor morale solicitate, prin raportare la dimensiunea prejudiciilor morale efectiv suferite de aceștia.

Înalta Curte reține că, de principiu, cuantumul despăgubirilor morale stabilit de prima instanță, conform circumstanțelor particulare, reprezintă o chestiune ce ține de temeinicia hotărârii și nu de nelegalitate și este necenzurabilă pe calea de atac a recursului.

Cu toate acestea, analizând sentința de fond prin prisma criticilor reclamanților, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ce permit, însă, doar verificarea manierei în care criteriile de identificare a prejudiciului moral au fost aplicate de primul judecător, iar nu și modul în care acesta și-a exercitat dreptul de apreciere din perspectiva câtimii valorii acordate cu titlu de despăgubire, instanța de control judiciar constată că un astfel de motiv de casare nu este incident în cauză.

Potrivit art. 50 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 23/2014 (în temeiul căreia a fost emisă decizia contestată), în caz de deces, daunele morale se acordă "în conformitate cu legislația și jurisprudența din România".

Astfel, în literatura de specialitate, dar și în practica judecătorească, s-a reținut constant că, în absența unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecințele negative suferite de victima accidentului (sau de persoanele care au suferit o vătămare de ordin moral ca urmare a evenimentului rutier), importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite ori gradul în care a fost afectată situația familială, socială și profesională a solicitantului despăgubirilor.

Atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuind să fie rezonabile, aprecierea și cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei și suferite de aceasta, în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

În raport de aceste dispoziții legale și de circumstanțele factuale concrete, instanța de control judiciar constată că în mod corect judecătorul fondului a apreciat că reprezintă o compensație echitabilă suma acordată cu titlu de daune morale mamei victimei (de 75.097 RON), ca și fratelui acesteia (29.912 RON), apreciind, totodată, că oricare ar fi cuantumul daunelor morale, nu poate fi în măsură să conducă la înlăturarea suferinței produse reclamanților prin decesul fiicei, respectiv surorii lor, o astfel de pierdere neputând fi cuantificată în bani. Ceea ce se urmărește prin acordarea daunelor morale este, în primul rând, recunoașterea caracterului vătămător al faptei, prin producerea unor suferințe psihice/emoționale imposibil de determinat cu exactitate. Scopul acordării daunelor morale este de a oferi o compensație persoanelor vătămate pentru pierderea suferită, fără a avea pretenția ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii.

Or, aspectele invocate de recurenții-reclamanți au fost supuse în această formă controlului de legalitate în fața primei instanțe, fiind analizate de către aceasta, astfel că prin invocarea de argumente similare în cuprinsul cererii de recurs nu se încearcă decât o efectuare a unei reaprecieri de către instanța de control judiciar, vizând temeinicia sentinței recurate, neconstituind, așadar, o veritabilă critică de nelegalitate adusă hotărârii atacate.

Faptul că, în urma unei astfel de verificări, prima instanță a concluzionat că sumele acordate reclamanților de titlu de daune morale reprezintă un cuantum rezonabil, nu înseamnă că judecătorul fondului a desconsiderat principiile incidente în materia acordării daunelor morale, printre care și principiul proporționalității raportat la atingerea adusă, în contextul în care au fost avute în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, precum și intensitatea și gravitatea unei astfel de atingeri.

Instanța de recurs nu este îndreptățită a reanaliza probatoriul administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greșite de către instanța de fond a unor dispoziții legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forța probantă a unor asemenea mijloace administrate, aspecte care nu au fost invocate de către recurenții-reclamanți, astfel că argumentele de ordin critic ale recurenților-reclamanți privind temeinicia stabilirii cuantumului daunelor morale nu pot fi primite.

În concluzie, nu se poate reține că prima instanță ar fi încălcat sau interpretat greșit dispozițiile de drept material incidente, cuantumul daunelor morale acordate reprezentând o reparație echitabilă și efectivă, fără a conduce la o îmbogățire fără justă cauză și la o comercializare a sentimentelor de afecțiune.

În ceea ce privește criticile recurenților-reclamanți privind nepronunțarea asupra penalităților solicitate, Înalta Curte constată că acestea sunt neîntemeiate și nu pot fi primite. Penalitățile de întârziere solicitate nu pot fi acordate de către FGA, deoarece, temeiul invocat, respectiv art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, îl privește pe Asigurător, nu pe FGA.

În concluzie, hotărârea primei instanțe este la adăpost de orice critică, judecătorul fondului interpretând și aplicând în mod corect normele de drept material incidente și adoptând astfel o soluție justă prin raportare la contextul factual reținut.

În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul formulat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 740 din 6 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București– secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 martie 2022.