ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1883/2022

Ședința publică din data de 30 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 5 februarie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 18063/16.01.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților prin care s-a respins solicitarea sa de plată a sumelor stabilite prin decizia nr. 1203/A din 12.04.2017 pronuțată de Tribunalul Ilfov în dosarul nr. x/2014 și obligarea pârâtului la plata sumelor stabilite prin hotărârea mai sus menționată.

Prin sentința civilă nr. 221 pronunțată la data de 5 iunie 2019, Curtea de Apel București a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. De asemenea, a solicitat obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest demers procedural.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că sentința atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei, prin aceea că instanța de fond a reținut în mod greșit că sentința pronunțată de Judecătoria Buftea a rămas definitivă la data expirării termenului de declarare a apelului. Or, la acest moment, respectiv al pronunțării Judecătoriei Buftea cu privire la despăgubirile acordate, nu avea o creanță certă, dreptul de creanță nu era născut. Dreptul său de creanță s-a născut în momentul în care a primit comunicarea hotărârii instanței de apel pentru a o pune în executare, respectiv a avut posibilitatea să își poată valorifica dreptul de creanță.

Prin cererea de chemare în judecată a arătat că cererea de despăgubire a fost introdusă în termen la FGA, în temeiul art. 14 din Legea nr. 213/2015, întrucât data nașterii dreptului de creanță este data la care a primit comunicarea hotărârii Tribunalului Ilfov, respectiv la 15.03.2018. Sub nicio formă nu a invocat hotărârea de deschidere a procedurii de faliment a B. S.A., așa cum în mod greșit a reținut prima instanță, o astfel de situație nefiind aplicabilă speței de față.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că instanța de fond a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015, atunci când a apreciat că despăgubirile acordate de instanța de judecată au rămas definitive la expirarea termenului de exercitare a apelului, deci anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a B. S.A. și nu la data pronunțării instanței de apel.

Art. 14 din Legea nr. 213/2015 precizează faptul că cererea se formulează în 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Or, în situația de față este aplicabilă teza a doua din textul de lege, respectiv cererea se depune în 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță.

Dreptul său de creanță s-a născut ulterior deschiderii procedurii de faliment din 17.03.2017, respectiv la data de 15.03.2018, când a primit comunicarea hotărârii definitive a Tribunalului Ilfov, pronunțată în ședința din 12.04.2017 și care stabilea cuantumul despăgubirilor.

Așadar, eronat instanța de fond reține că cererea de despăgubire trebuia depusă în 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a B. S.A. și că reclamantul are o creanță născută anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului. Dimpotrivă, creanța sa este născută ulterior deschiderii procedurii falimentului, așa cum a arătat în precedent.

Totodată, instanța menționează în mod greșit că reclamantul a depus cererea de plată la FGA în data de 31 iulie 2018, în condițiile în care cererea a fost depusă în data de 12.06.2018, așa cum rezultă din documentele existente la dosar.

Prin întâmpinarea formulată față de cererea de recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingea recursului, ca nefondat, răspunzând punctual criticilor formulate de recurent.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin demersul judiciar ce face obiectul prezentei cauze, reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea deciziei nr. 18063/16.01.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care a fost respinsă, prin reținerea tardivității, cererea sa de plată nr. x/12.06.2018.

Legalitatea actului administrativ emis de pârât a fost confirmată de prima instanță, prin respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată.

Recurentul-reclamant critică soluția pronunțată de instanța de fond, criticile formulate fiind circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată critica expusă în contextul acestui motiv de recurs, întrucât sentința nu cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei, în sensul indicat de recurentul-reclamant. În realitate, nemulțumirea părții, valorificată în cadrul acestui motiv de casare, rezultă din faptul că prima instanță a aplicat greșit dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015, din perspectiva termenului de formulate a cererii de plată, aspect ce se subsumează cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizat din această perspectivă.

Trecând la analiza acestui caz de casare, se observă că hotărârea pronunțată în primă instanță a fost dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind, așadar, incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că între intimatul-pârât FGA și recurentul-reclamant există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant. Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare și nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului și creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

De asemenea, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabilește că: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări."

Aceste texte de lege stabilesc, în mod clar și previzibil, momentul la care se naște raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, precum și conduita oricărui creditor de asigurare, ce este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care își poate exercita dreptul de a obține despăgubirile la care se consideră îndreptățit.

Termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripție.

Acest termen începe să curgă de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări, în cazul reclamantului de la data producerii evenimentului asigurat ce a determinat nașterea dreptului la despăgubire.

Or, stabilirea dreptului de creanță certă al recurentului-reclamant și a consecințelor evenimentului rutier ce a avut loc la data de 03.11.2013 din culpa conducătorului auto x, asigurat la S.C. B. S.A., rezultă din cuprinsul sentinței civile nr. 243/27.01.2016, rămasă definitivă la data de 12.04.2017. Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 și alin. (2) C. proc. civ., sunt definitive hotărârile date în apel, fără drept de recurs, iar data rămânerii definitive a acestor hotărâri este data pronunțării.

Așa fiind, în cauză, acest din urmă moment poate fi considerat data nașterii creanței de asigurare de la care trebuie calculate cele 90 de zile prevăzute de dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în care persoana îndreptățită trebuie să formuleze cererea de plată.

Înalta Curte constată că față de asigurătorul B. s-a deschis procedura de faliment prin hotărârea pronunțată de Tribunalul Sibiu la data de 16.02.2017, în Dosarul nr. x/2016, definitivă la data de 17.03.2017, creanțele ce fac obiectul prezentei cauze fiind creanțe născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, termenul de 90 de zile a început să curgă de la data de nașterii dreptului, respectiv de la data de 12.04.2017.

Având în vedere că cererea de despăgubire a fost depusă de reclamant la data de 12.06.2018 (iar nu la data de 31.07.2018, cum din eroare s-a menționat în finalul considerentelor primei instanțe), rezultă că aceasta a fost formulată cu nerespectarea termenului legal de 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, iar hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material.

În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul formulat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 221 din 5 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 martie 2022.